ICCJ. Decizia nr. 1961/2013. Civil

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1961/2013

Dosar nr. 25689/325/2010

Şedinţa publică din 4 aprilie 2013

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reţinut următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 144 din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanţii S.P. şi S.M. împotriva sentinţei civile nr. 1229 din 25 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că potrivit art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 190/2000, persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase şi pietre preţioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv de către stat, pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau îşi au sediul, până la data de 31 decembrie 2009.

Prin urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (O.U.G. nr. 190/2000) şi legea generală (C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale, aşa încât, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 190/2000, persoanele ale căror obiecte din metale preţioase au fost preluate abuziv nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., chiar dacă au urmat procedura prevăzută de O.U.G. nr. 190/2000.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. (cauzele Păduraru c/a României şi Kopecky c/a Slovaciei), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.

Astfel, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât calea oferită de legea specială (O.U.G. nr. 190/2000) pentru valorificarea dreptului pretins, este efectivă şi asigură plenitudinea de jurisdicţie, fiind culpa reclamanţilor că nu şi-au exercitat drepturile în termenele şi condiţiile prevăzute de legea specială.

Totodată, este de menţionat că nu poate fi primită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Banca Naţională a României, întrucât bunurile pretins preluate abuziv au fost predate acesteia, fiind deţinătorul lor.

2. Recursul

2.1. Motive

Reclamanţii au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici:

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pe dispoziţiile Legii nr. 30/1994 şi ale art. 17 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Interpretarea dată de instanţă art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este eronată întrucât este foarte clar că reclamanţii se pot prevala de dispoziţiile acestui articol care garantează respectarea bunurilor unei persoane.

Faptul că prin Convenţie nu a fost impusă statelor contractante vreo obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenţia nu poate constitui un temei al hotărârii instanţei de fond de a respinge cererea ca inadmisibilă întrucât dreptul de proprietate este garantat de către legiuitorul român.

O.U.G. nr. 190/2000 nu poate conduce la concluzia că o acţiune prescriptibilă în termen de 30 de ani poate fi introdusă doar în termenul stabilit prin această ordonanţă.

Asemenea interpretare ar aduce grave prejudicii dreptului de proprietate garantat de Constituţia României.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a arătat, în mod corect, faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., statelor semnatare ale Convenţiei nu le-a fost impusă nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, de asemenea jurisprudenţa C.E.D.O. este în sensul că este lăsată la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.

Or, prin art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, s-a stabilit că persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase şi pietre preţioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau îşi au sediul, până la data de 31 decembrie 2009.

Aşadar, legiuitorul român a stabilit că valorificarea dreptului la acţiune având ca obiect bunurile menţionate în O.U.G. nr. 190/2000 trebuie să fie făcută prin sesizarea instanţelor în limita temporală arătată.

De vreme ce reclamanţii s-au adresat instanţei la 26 aprilie 2011 instanţele de fond au stabilit, cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente speţei, faptul că, urmare a pierderii dreptului la acţiune, în sens procesual, prin prescriere extinctivă, acţiunea nu mai poate fi analizată sub aspectul temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.

Aşadar, criticile formulate de către recurenţi nu întrunesc cerinţele art. 304 pct 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.P. şi S.M. împotriva deciziei civile nr. 144 din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2013.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1961/2013. Civil