ICCJ. Decizia nr. 2140/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2140/2013
Dosar nr. 2229/30/2010
Şedinţa publică de la 30 mai 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 7233/30/2009 la 10 decembrie 2009, reclamanta P.O.R.M. Timişoara a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC L.B.C. SRL:
1. - să se constate rezilierea de drept a contractului de închiriere a imobilului situat în Timişoara, P.A.I., începând cu 1 noiembrie 2009, urmare a nerespectării obligaţiilor pârâtei în calitate de locatar;
2. - să se dispună evacuarea debitoarei din spaţiul închiriat;
3. - să fie obligată pârâta la plata sumei de 46.500 euro datoraţi cu titlu de chirie pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009.
În fapt, reclamanta a arătat că între părţi a fost încheiat contractul de închiriere asupra imobilului/situat în Timişoara, P.A.I., contract încheiat pe perioada cuprinsă între 1 iulie 2006 şi 1 iulie 2021. Conform art. 11 din contract, pârâta în calitate de locatar a fost scutită de la plata chiriei pentru primele 6 luni de contract, astfel că aceasta urma să plătească începând cu data de 1 ianuarie 2007 o chirie lunară de 1.500 euro în conformitate cu art. 10.
A mai constatat că la termenul de judecată din 12 februarie 2010, în cauză a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei, intervenienta SC G. SRL - prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa comercială nr. 205 din 19 februarie 2010, Tribunalul a soluţionat primele două petite ale acţiunii reclamantei, disjungând petitul al treilea - care a fost înregistrat sub Dosar nr. 2229/30/2010, pe rolul aceleiaşi instanţe şi la acelaşi complet de judecată.
În vederea soluţionării acestuia, Tribunalul a încuviinţat proba cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză în construcţii şi a respins cererea pârâtei de suplimentare a probatoriului cu interogatoriul reclamantei, expertiză financiar contabilă şi testimonială, apreciind că aceste probe nu sunt utile în soluţionarea cauzei.
S-a reţinut că între reclamantă, în calitate de locator şi pârâtă, în calitate de locatar, a fost încheiat un contract de închiriere privind imobilului situat în Timişoara, P.A.I., pentru o perioadă cuprinsă între 1 iulie 2006 şi 1 iulie 2021, stabilindu-se în art. 10 din contract, o chirie în sumă de 1.500 euro/lună sau echivalentul în RON la cursul B.N.R., urmând ca în contul acesteia pârâta să efectueze lucrări de întreţinere şi reparaţii a bisericii şi a clădirilor anexe parohiei, lucrări de amenajare şi construcţii anexe a bunului închiriat, conform devizelor şi situaţiilor de plată, caz în care chiriaşul poate solicita (prin compensare) servicii diverselor firme prestatoare, conform art. 12 din contract.
În opinia instanţei, obligaţia de plată a chiriei stabilită de părţi în art. 10 şi 12 din contract are natura unei obligaţii alternative, deoarece obiectul ei constă în două prestaţii diferite, respectiv o sumă de bani şi prestări lucrări, părţile stabilind executarea unei singure prestaţii care să ducă la stingerea obligaţiei conform art. 1026 C. civ., pe aceea de prestări lucrări, fie la biserica parohiei M. şi anexele acesteia, fie la bunul închiriat pârâtei, compus din casă mare, casă mică, bucătărie, baie, magazie, curte în suprafaţă de 863, aşa cum este descris la art. 3 din contract.
S-a apreciat că, la momentul pronunţării hotărârii, Tribunalul a considerat că obligaţia de plată a chiriei a devenit una simplă, în sensul că pârâta datorează ca preţ al chiriei suma de bani lunară de 1.500 euro, conform art. 1030 C. civ., întrucât prestaţia stabilită pentru stingerea obligaţiei, aceea de efectuare lucrări de construcţii, nu a fost executată din punct de vedere juridic.
Instanţa a apreciat ca nefondate apărările pârâtei, în sensul că lucrările la care s-a obligat faţă de reclamantă ar fi fost prestate prin intermediul intervenientei SC G. SRL. Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că pârâta a încheiat cu intervenienta contractul de colaborare din 25 iunie 2006 şi actul adiţional din 25 iunie 2006 prin care intervenienta s-a obligat să efectueze lucrări de construcţie, amenajare, consolidare şi altele la obiectivul P.O.R.M. Timişoara, urmând ca valoarea acestor lucrări să se compenseze cu contravaloarea lucrărilor şi a manoperei pe care le efectuează pârâta în folosul intervenientei sau a contractanţilor acesteia, respectiv că lucrările efectuate de intervenientă la obiectivul P.O.R.M. Timişoara urmau să-i fie plătite de către pârâtă şi că aceste lucrări efectuate de intervenientă aveau valoarea juridică a plăţii chiriei de către pârâtă, datorată reclamantei, lucru permis de art. 12.
În speţă s-a constatat că există devize şi situaţii de lucrări semnate doar de reclamantă şi intervenientă, cu privire la ambele imobile deţinute de către reclamantă şi anume biserica P.M. şi anexele acesteia şi bunul închiriat pârâtei, compus din casă mare, casă mică, bucătărie, baie/magazie, curte în suprafaţă de 863 mp, iar părţile au stabilit valoarea acestor lucrări în RON, împrejurare ce a condus la concluzia primei instanţe că lucrările nu urmau să fie efectuate de către intervenientă pentru pârâtă, în contul chiriei, deoarece, în acest caz ele trebuiau efectuate fără a stabili obligaţia din partea reclamantei de a plăti o sumă de bani.
S-a arătat că o atare concluzie rezultă cu mai multă claritate din contractul încheiat de reclamantă cu intervenienta, din 1 decembrie 2008 din conţinutul căruia rezultă că lucrările de construcţii, reparaţiile la investiţia bisericii parohiei, valoare estimativă a lucrărilor a fost stabilită conform preţurilor din devizele ofertă, adică cele semnate de reclamantă şi intervenientă, beneficiarul obligându-se să plătească în 10 zile de la semnarea contractului un avans pentru începerea lucrărilor, în sumă de 200.000 RON.
S-a mai apreciat că din analizarea facturilor fiscale şi chitanţele de plată, rezultă că reclamanta a achitat intervenientei prestări servicii în temeiul contractului din 10 decembrie 2007, ceea ce presupune o colaborare constantă între aceste două părţi, raporturi comerciale ce apar ca fiind de sine stătătoare, independente de raportul născut între reclamantă şi pârâtă.
În concluzie, Tribunalul a apreciat că; lucrările efectuate, fie la biserica parohiei fie la bunul închiriat, nu au fost efectuate de pârâtă, nici direct şi nici indirect prin intermediul intervenientei, astfel că obligaţia de plată a chiriei în modalitatea prestării de lucrări apare ca neexecutată, atrăgând incidenţa dispoziţiilor art. 1030 C. civ.
Mai mult, Tribunalul a arătat că şi în ipoteza în care s-ar aprecia că lucrările au fost prestate, direct sau indirect, în contul chiriei, instanţa nu ar putea să le accepte ca o executare a obligaţiei de plată a chiriei, întrucât pârâta a încălcat dispoziţii legale imperative atât în materie civilă cât şi penală, propria-i turpitudine lipsind-o de protecţie juridică sub acest aspect.
Astfel, s-a arătat că prin procesele-verbale încheiate de părţi, din 4 septembrie 2009 şi din 8 octombrie 2009, reprezentantul legal al pârâtei, L.V. recunoaşte că lucrările la bunul închiriat au fost efectuate fără proiecte, fără autorizaţie de construire, fără acordul scris al proprietarului şi că nu le-a înregistrat în contabilitate, fiind totodată de acord să le demoleze; de asemenea, a reţinut că nu există depuse la dosarul cauzei înscrisuri din care să rezulte că şi la celălalt bun, biserica parohiei M. şi anexele acesteia, lucrările au fost efectuate cu îndeplinirea condiţiilor legale în materie.
Urmare acestui fapt, s-a apreciat că lucrările au fost efectuate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1990 şi ale Legii nr. 422/2001, având în vedere faptul că imobilul închiriat pârâtei este cuprins în Zona Istorică de Protecţie a Municipiului Timişoara, aşa cum rezultă din adresele nr. 1883 din 23 octombrie 2009 şi nr. 135 din 8 februarie 2010 emise de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional al Judeţului Timiş, fiind necesară obţinerea autorizaţiei de construire conform art. 1, art. 2 şi art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1990, autorizaţie ce implică şi obţinerea unor avize printre care şi cel al Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional al Judeţului Timiş conform art. 24 din Legea nr. 422/2001.
Ori, întrucât aceste cerinţe legale nu au fost respectate, neexistând autorizarea şi avizarea pretinselor lucrări de către organele abilitate, Tribunalul a apreciat că intervenţia pârâtei, direct sau indirect, la bunul închiriat, are chiar şi o conotaţie penală, întrucât art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1990 prevede că executarea, fără autorizaţie de construire sau de desfiinţare, ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, a lucrărilor prevăzute la art. 3 lit. b), cazul în speţă, constituie infracţiune.
S-a mai reţinut că, şi în absenţa unei stipulaţii exprese în contractul de locaţiune, se subînţelege că orice lucrări la cele două imobile prevăzute în art. 12 trebuiau efectuate cu autorizaţie de construcţie, întrucât, potrivit art. 970 alin. (2) C. civ., convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
S-a concluzionat, prin urmare, că pârâta sau/şi intervenienta trebuiau să solicite reclamantei obţinerea autorizaţiei de construire pentru efectuarea lucrărilor, iar în lipsa acestui act - să se abţine de la orice intervenţie asupra imobilelor.
S-a considerat că în cauză nu operează o compensaţie legală, întrucât creanţa invocată de pârâtă nu are caracter cert, odată ce unele situaţii de lucrări nu sunt semnate şi acceptate de părţile din dosar, nu a existat un diriginte de şantier care să supravegheze lucrările şi nu există documentaţia aferentă lucrărilor pe faze intermediare de execuţie sau pe fază terminală, ceea ce face aproape imposibilă identificarea lor.
În ce priveşte situaţiile de plată emise de intervenientă, şi care nu au fost semnate de reclamantă, prima instanţă a constatat că nu au o forţă probantă, întrucât provin doar de la una din părţile contractante, ele trebuind a fi acceptate de partea adversă, condiţie ce lipseşte în speţă şi s-a apreciat că nu există din punct de vedere juridic o mărirea a patrimoniului reclamantei pe seama micşorării patrimoniului pârâtei, în condiţiile în care nu se poate determina cu exactitate care este valoarea pretinselor lucrări.
Referitor la lucrările de edificare a „paraclisului" din curtea bisericii, Tribunalul a arătat că pârâta a edificat de fapt un foişor, folosit în scopul organizării unor serbări câmpeneşti care nu poate fi asimilat cultului, întrucât, aşa cum rezultă din Statutul B.O.R., publicat prin H.G. nr. 53/2008, paraclisul este o formă a bisericii conform art. 177 din statut, adică un bun destinat cultului divin, conform art. 170 alin. (3) din statut iar potrivit explicaţiilor Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, paraclisul reprezintă o capelă, adică o biserică mică, sau o parte a bisericii care adăposteşte altarul, unde se poate oficia slujba religioasă. Această lucrare nu face obiectul contractului încheiat de părţi şi, deci nu poate forma obiectul pretenţiilor din speţa pendinte.
În consecinţă, prima instanţă a concluzionat că pârâta nu şi-a respectat una din principalele obligaţii prevăzute de art. 1429 C. civ., aceea de plată a chiriei, încălcând astfel principiul forţei obligatorie a contractului, reglementat.de art. 969 C. civ: şi a stabilit valoarea chiriei datorate în intervalul 01 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009 la suma de 46.500 euro, la care a obligat pârâta prin admiterea.acţiunii reclamantei.
În mod corelativ, instanţa a respins cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei, formulată de intervenienta SC G. SRL, iar, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost obligată pârâta la plata sumei de 5.62133 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâta SC L.B.C. SRL şi intervenienta SC G. SRL, solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca netemeinică şi nelegală.
În susţinerea apelului, pârâta şi intervenienta au arătat că, mod greşit Tribunalul Timiş, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii, respectiv al contractului de închiriere încheiat între SC L.B.C. SRL şi reclamantă, a apreciat că, în ceea ce priveşte preţul locaţiunii, ar fi vorba de o obligaţie alternativă, deoarece obiectul ei ar consta în două prestaţii diferite, o sumă de bani şi prestări servicii, şi că la momentul pronunţării hotărârii obligaţia de plată a chiriei datorată a devenit una simplă, în sensul că pârâta datorează ca preţ al locaţiunii suma de bani lunară de 1.500 euro, întrucât nu şi-ar fi executat, din punct de vedere juridic, prestaţia stabilită, pentru a stinge obligaţia de plată, aceea de prestări lucrări de construcţii.
În realitate, se arată că, aşa cum reiese din art. 12 al contractului de închiriere, obligaţia societăţii L.B.C. a fost întotdeauna simplă, adică valoarea chiriei a fost convenită la suma de 1.500 euro lunar, iar modalitatea de plată a fost stabilită de părţi în mod exclusiv sub forma executării unor lucrări de construcţii în valoare echivalentă cu preţul chiriei pe durata de executare a contractului (15 ani), nefiind stipulată altă obligaţie corelativă.
Totodată, este apreciată ca netemeinică argumentaţia primei instanţe, referitoare la „neexecutarea din punct de vedere juridic" a obligaţiei ce îi revenea SC L.B.C. SRL, ca urmare a faptului că lucrările executate la imobilul obiect al contractului de închiriere nu au fost efectuate nici în mod direct şi nici indirect prin intermediul SC G. SRL, ci ar fi fost executate de SC G. SRL, în baza contractelor nr. x/2008 şi/sau nr. y/2007, respectiv intervenienta SC G. SRL a executat, în beneficiul pârâtei SC L.B.C. SRL, lucrări de construcţii la imobilul obiect al închirierii - spaţiul P.M., situat în Timişoara, P.A.I., reprezentând prestaţia efectuată de SC L.B.C. SRL în temeiul contractului de închiriere şi au valoarea juridică a plăţii chiriei datorate intimatei cel puţin pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009.
În baza contractului de colaborare nr. z/2006 şi a actului adiţional la acesta, intervenienta SC G. SRL s-a obligat faţă de pârâta SC L.B.C. SRL să efectueze lucrări de construcţii, amenajare, consolidare şi altele la P.O.R.M. Timişoara; că, în acest scop a fost întocmit devizul ofertă, având ca obiect „Amenajări spaţiu P.M." (imobilul obiect al contractului de închiriere), în valoare totală de 430.889 RON (aproximativ 105.000 euro, la un curs mediu de 4,2 RON/1 euro); că, după cum rezultă din situaţia de lucrări „Amenajări spaţiu P.M.", aflată la dosar în dublu exemplar, la imobilul în litigiu SC G. SRL a efectuat lucrări în valoare de 262.734 RON (aproximativ 62.555 euro, la un curs mediu de 4,2 RON/1 euro); că această situaţie de lucrări a fost acceptată expres de către intimată - prin semnătura reprezentantului legal şi prin aplicarea ştampilei - ceea ce atestă executarea corespunzătoare a lucrărilor, devizul fiind, totodată acceptat şi de pârâta SC L.B.C. SRL, în temeiul art. 2 din actul adiţional la contractul de colaborare nr. z/2006.
Concluzionând, apelantele au susţinut că SC G. SRL a executat la imobilul închiriat lucrări în valoare de 262.734 RON, pe seama pârâtei SC L.B.C. SRL - sumă ce constituie valoarea chiriei achitată de pârâtă reclamantei P.O.R.M. Timişoara în condiţiile art. 12 din contractul de închiriere, în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009.
În ce priveşte lucrările executate de intervenientă, apelantele au arătat că nu corespunde realităţii constatările primei instanţe, iar situaţiile de lucrări şi devizul ofertă, avute în vedere în sentinţă, privesc lucrări de construcţii şi reparaţii la biserica parohiei şi nu la bunul închiriat.
S-a mai criticat sentinţa Tribunalului cu privire la valoarea lucrărilor şi intervenienta SC G. SRL nu au solicitat reclamantei P.O.R.M. Timişoara achitarea acestor lucrări, motiv pentru care în procesul-verbal din 4 septembrie 2009 s-a menţionat că SC L.B.C. SRL nu a emis factură pentru P.
Apelantele au criticat sentinţa Tribunalului şi sub aspectul soluţionării cauzei privind lipsa documentaţiei prevăzută imperativ de dispoziţiile legale în materie, încălcate de părţile din litigiu, şi, totuşi prima instanţă admite acţiunea reclamantei, pe care le expune în fapt şi îndrept prin motivele de apel.
Au mai precizat că reclamanta s-a adresat autorităţilor publice numai după problemele apărute în urma auditului financiar-contabil efectuat în evidenţele sale de instituţia superioară şi motivat de faptul că noul paroh, S.A., nu a mai dorit executarea contractului de închiriere întrucât SC L.B.C. SRL nu a dat curs solicitării sale de a-i remite o sumă de bani, necuvenită, în schimbul acordului său pentru continuarea raporturilor contractuale. Au solicitat instanţei de apel să observe că toate înscrisurile emanând de la autorităţi - de care se prevalează reclamanta - sunt ulterioare înregistrării cererii de chemare în judecată.
În ce priveşte procesul-verbal din 8 octombrie 2009, au susţinut că acesta nu este relevant, având în vedere că menţiunile din cuprinsul lui nu au fost însuşite de SC L.B.C. SRL.
Sub aspectul analizat, apelantele au invocat şi procesul-verbal de control al Inspectoratului de Stat în Construcţii, prin care s-a stabilit că nu au fost încălcate normele de siguranţă în construcţii, nefiind afectată structura de rezistenţă a clădirii şi s-a stabilit termen de intrare în legalitate;de asemenea, că şi concluziile expertizei tehnice sunt în sensul că lucrările au fost executate şi respectă prevederile prescripţiilor tehnice.
Faţă de considerentele expuse, apelantele au solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, reţinând fie că pârâta SC L.B.C. SRL şi-a respectat obligaţia de plată a chiriei prin executarea de lucrări la imobilul închiriat, în valoare de 262.734 RON (62.555 euro, la un curs mediu de 4,2 RON/1 euro), peste cuantumul solicitat de intimată, fie că în speţă a intervenit de drept compensaţia legală conform art. 1143 şi urm. C. civ., respectiv compensarea obligaţiei pârâtei SC L.B.C. SRL de plată a chiriei în cuantum de 46.500 euro (195.300 RON la un curs mediu de 4,2 RON/1 euro) cu obligaţia intimatei P.O.R.M. Timişoara de a plăti contravaloarea lucrărilor de construcţii executate prin intermediul intervenientei SC G. SRL la imobilul în litigiu, de 262.734 RON (62.555 euro, la un curs mediu de 4,2 RON/1 euro), până la concurenţa sumei mai mici.
Reclamanta P.O.R.M. Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca fiind temeinică şi legală.
Prin Decizia civilă nr. 124 din 23 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul pârâtei şi în consecinţă:
A fost schimbată în tot sentinţa tribunalului în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantei împotriva pârâtei şi a fost admisă cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de intervenienta SC G. SRL.
A fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.278 RON, la fond şi în apel, către pârâtă şi intervenientă.
S-a constatat că, deşi părţile au stabilit în bani cuantumul lunar al chiriei, tot acestea au convenit (prin art. 12 al contractului de închiriere) ca în contul chiriei pârâta să efectueze lucrări de întreţinere şi reparaţii a bisericii şi a clădirilor anexe parohiei, precum şi lucrări de amenajare şi construcţii anexe a bunului închiriat, conform devizelor şi situaţiilor de plată, caz în care chiriaşul putea solicita (prin compensare) servicii diverselor firme prestatoare.
S-a observat că lucrările la care s-a obligat pârâta au fost executate prin intermediul intervenientei SC G. SRL potrivit contractelor de colaborare încheiate de cele două societăţi. Astfel, în acelaşi interval de timp intervenientă a executat lucrări în favoarea reclamantei, atât în temeiul contractelor de colaborare încheiate cu pârâta SC L.B.C. SRL, cât şi în temeiul unor raporturi juridice directe stabilite cu reclamanta P.O.R.M. Timişoara, aşa încât se impunea a se face distincţie între cele două categorii de lucrări, din care primele au vizat Casa parohială şi spaţiile anexe ale acesteia, iar cele din urmă, Biserica P.M.
S-a constatat că prima instanţă nu a făcut distincţia între cele două categorii de lucrări, respectiv că lucrările prestate de intervenientă în baza raporturilor juridice directe stabilite cu P.O.M. au avut ca obiect, exclusiv, Biserica parohiei, în timp ce, aşa cum s-a arătat, lucrările prestate în temeiul raporturilor juridice stabilite cu pârâta au avut ca obiect Casa parohială şi spaţiile anexe, aspecte ce au rezultat şi din cuprinsul contractelor încheiate de SC G. SRL cu P.M.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că lucrările efectuate la Casa parohială şi anexe - menţionate în situaţiile de lucrări acceptate de preotul paroh şi identificate de experţii constructori cu ocazia deplasării la faţa locului - nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC L.B.C. SRL în contul chiriei datorată reclamantei P.O.R.M. Timişoara.
În ce priveşte valoarea economică a respectivelor lucrări, experţii constructori au concluzionat că aceasta se ridică la suma de 234.960 RON.
S-a apreciat ca fiind irelevantă împrejurarea că respectivele lucrări au fost executate fără a se fi obţinut, în prealabil autorizaţiile administrative necesare, deoarece reclamanta şi-a asumat riscurile privind încălcarea dispoziţiilor legale vizând autorizaţia de construire mai ales că a acceptat executarea lucrărilor în manieră convenită prin contract, la care semnase fostul preot paroh.
S-a constatat că, în baza probelor administrate raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, pe parcursul derulării contractului pârâtei nu i s-a cerut să înceteze lucrările pe care le-a iniţiat, dovedesc faptul că reclamanta a ştiut şi a fost de acord cu efectuarea lor.
Având în vedere că aceste lucrări au determinat o majorare a patrimoniului reclamantei cu o valoare de 234.960 RON (echivalent în euro - 52.696,97, la cursul B.N.R. de la data pronunţării deciziei de faţă, de 1 euro = 4,4587 RON) şi o diminuare corelativă a patrimoniului pârâtei şi intervenientei, instanţa de apel a considerat că valoarea aceasta se impune a fi imputată asupra chiriei datorată de pârâtă.
Împotriva sentinţei pronunţate în apel, reclamanta a declarat recurs solicitând în principal, casarea hotărârii în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3), (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar în subsidiar modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., cu consecinţa menţinerii sentinţei tribunalului ca temeinică şi legală, în sensul admiterii acţiunii în pretenţii cu obligarea pârâtei la plata sumei de 46.500 euro, echivalentul în RON, cu titlu de chirie aferentă perioadei 1 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009, cu cheltuieli de judecată.
1. Criticile formulate de recurentă circumscrise motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, în sensul că obiectul litigiului îl constituie neîndeplinirea obligaţiilor asumate de pârâtă prin contractul de închiriere, nefăcând dovada realizării lucrărilor la care s-a obligat, a căror valoare să acopere contravaloarea chiriei.
În acelaşi context, recurenta mai arată, în esenţă, că instanţa de apel a făcut referiri la categoriile de lucrări, când în speţă este în discuţie modul în care lucrările realizate se pot justifica şi regăsi în documentele contabile emise de către pârâtă, iar cu privire la pretinsa colaborare - contractul de colaborare din 25 iunie 2006 dintre pârâtă şi SC G. SRL şi actul adiţional din 15 iulie 2006 - imediat după încheierea contractului de închiriere este străină de natura pricinii, întrucât nu s-a dovedit până în prezent că această colaborare are „justeţe", nefiind prezentate nciun fel de documente contabile emise între cele două societăţi, care să justifice efectuarea de lucrări la biserică şi/sau imobilul şi anexele, obiect al închirierii.
De asemenea, recurenta critică, în cadrul aceluiaşi motiv de nelegalitate, motivarea instanţei de apel în sensul că lucrările efectuate la casa parohială şi anexele - menţionate în situaţiile de lucrări acceptate de preotul paroh şi identificate de experţii constructori cu ocazia deplasării la faţa locului - nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta în contul chiriei datorate de reclamantă; în opinia recurentei această concluzie a instanţei de apel este contradictorie şi lipsită de temei juridic, iar valoarea lucrărilor constatate prin contraexpertiză este străină de natura pricinii, în condiţiile în care nu se putea stabili dacă aceste lucrări au fost anunţate în prealabil, ofertate, acceptate şi facturate, mai ales că pârâta a recunoscut că nu au fost introduse în contabilitatea societăţii.
Conchide recurenta, sub acest aspect, că instanţa de apel nu a dat eficienţă înscrisurilor doveditoare existente la dosar şi, totodată, susţine că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a utiliza bunul ca un bun proprietar, desfăşurând activităţi neautorizate, fapt ce a condus la amendarea pârâtei de către Primăria Municipiului Timişoara care a şi dispus suspendarea activităţii. Recurenta face referire, printre altele şi la procesul-verbal din 4 septembrie 2009 potrivit căruia pârâta era obligată să prezinte parohiei, în termen de două zile de la semnarea acestui proces-verbal, documentele justificative pentru materiale şi manoperă, pe care nu le-a prezentat, precum şi la greşita reţinere a instanţei de apel cu privire la contractul de colaborare încheiat.
2. Cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurentă este întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine, în esenţă, că hotărârea este dată cu interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, schimbarea valorii ori înţelesul lămurit şi vădit îndoielnic al acestuia, în sensul că judecătorul atunci când a pronunţat o hotărârea a denaturat înţelesul lămurit şi vădit îndoielnic al contractului de închiriere, cu nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ., astfel a trecut peste termenii conveniţi în contract, stabilind drepturi şi obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor, atribuindu-i un alt înţeles decât cel consfinţit de părţi. În acelaşi sens, recurenta mai arată că instanţa de apel a trecut peste voinţa clară exprimată a părţilor, prin înserarea unei obligaţii alternative, care a transformat-o în obligaţie simplă - de plată -prin lipsa prestării cu temei de lucrări, în temeiul art. 1029 C. civ.
Recurenta mai critică decizia atacată sub aspectul că obligaţia de plată a chiriei putea să se facă fie în monedă, fie prin prestare de lucrări la biserica P.M. şi anexele acesteia sau la bunul închiriat de pârâtă, cu precizarea contractuală că aceste lucrări trebuiau să fie anunţate în scris reclamantei şi să fie acceptate pe baza unei oferte de lucrări, însoţite de devize pe fiecare lucrare în parte şi facturi fiscale.
Or, instanţa de apel s-a rezumat la sensul literal al textului contractual, nedând eficienţă termenilor prevăzuţi în contract, în sensul că „conform devizelor şi situaţiilor de plată" se referă la: oferta de lucrări, devize de lucrări, acceptarea acestora de către beneficiar şi în final facturarea lor, astfel încât să poată opera compensaţia de drept. În cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca să opereze o eventuală compensaţie convenţională, în opinia recurentei compensarea nu se produce de drept, iar acest mod de stingere a obligaţiilor nu mai poate fi invocat strict pe baza unor apărări, ci numai prin formularea unei cereri reconvenţionale, pe care pârâta nu a formulat-o. În susţinerea acestor critici, recurenta opinează pentru compensaţia judiciară, care în cauză nu poate fi solicitată de pârâtă, decât pe calea unei acţiuni separate având în vedere pretenţiile invocate faţă de recurentă, atunci când datoriile nu sunt lichide sau au ca obiect bunuri nefungibile.
3. În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că prima instanţă a dat o hotărâre legală şi temeinică cu privire la situaţiile de lucrări asupra ambelor imobile, stabilind corect prestaţiile şi obligaţiile părţilor din proces, pe care le invocă conform considerentelor sentinţei tribunalului.
Recurenta critică interpretarea instanţei de apel privind obţinerea autorizaţiilor de construire şi avizelor prealabile de la autorităţile competente de către societatea recurentă, în sensul că a fost aplicată greşit legea în materie, astfel că executarea lucrărilor nu s-a făcut în contul chiriei, aspecte pe care prima instanţă le-a apreciat şi soluţionat conform voinţei părţilor. Astfel, a reţine că pârâta a executat obligaţia contractuală de plată a chiriei în modalitatea prestări servicii, ar însemna că pretinsele lucrări au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, concluzie care nu-şi are un fundament juridic.
Recurenta susţine modul cum s-au derulat contractele încheiate de părţi, în sensul lucrărilor efectuate la cele două imobile, care nu trebuie confundate cu lucrări în contul chiriei. În acelaşi context, opinează recurenta, că este inacceptabil ca o instanţă de judecată să stabilească că pârâta ar fi efectuat lucrări direct sau indirect, în contul chiriei.
De asemenea, recurenta critică hotărârea atacată sub aspectul greşitei reţineri a îmbogăţirii fără justă cauză a societăţii reclamante, în contextul unui litigiu având ca obiect pretenţii „promovate pe temei contractual". Sub acest aspect, recurenta susţine că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a îmbogăţirii fără justă cauză, care în speţă nu este aplicabil, ci este vorba doar de o apărare formulată de părţile potrivnice, pe care instanţa de apel a apreciat-o în mod eronat şi cu încălcarea principiului disponibilităţii, având în vedere că o acţiune bazată pe contract exclude acţiunea pentru îmbogăţire fără just temei.
În consecinţă, pentru toate motivele invocate, recurente solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor expune în continuare:
1. Referitor la primul motiv de recurs, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât în mod corect instanţa de apel a determinat prestaţiile efectuate de pârâtă în perioada de referinţă şi valoarea acestora conform art. 12 din contractul de închiriere, din conţinutul căruia rezultă fără echivoc că deşi părţile au stabilit în bani valoarea chiriei, au convenit totuşi, ca în contul chiriei pârâta să efectueze lucrări de întreţinere şi reparaţii a bisericii şi a clădirilor anexe parohiei, precum şi lucrări de amenajare şi construcţii anexe a bunului închiriat, conform devizelor şi situaţiilor de plată, caz în care chiriaşul poate solicita (prin compensare) servicii diverselor firme prestatoare.
Prin urmare, nu există nicio contrarietate între motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel să reţină că lucrările efectuate la imobilul închiriat au fost realizate în contul chiriei datorate, aşa cum s-a arătat la alin. anterior. De altfel, deşi criticile sunt subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., acestea tind, în realitate, la o reapreciere a situaţiei de fapt în raport de probele administrate. Aşa cum se poate observa, recurenta readuce în discuţie „problema obligaţiei de plată a chiriei în raport de atitudinea pârâtei în executarea lucrărilor şi, nu numai, dar critică motivarea instanţei de apel vizând categoriile de lucrări, când în speţă este vorba de modul în care aceste lucrări se pot justifica şi regăsi în documentele contabile emise de pârâtă, în condiţiile în care aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate", toate aceste susţineri sunt aspecte de netemeinicie, ce nu pot forma obiectul controlului judiciar în limitele prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Mai mult, în ce priveşte pretinsa neexecutare a obligaţiei de plată a chiriei aflată în sarcina pârâtei, Înalta Curte urmează să o înlăture ca neîntemeiată, întrucât aceasta şi-a executat obligaţiile asumate prin contract.
Referitor la criticile recurentei privind motivarea instanţei de apel a aprecierii contractului de colaborare şi a actului adiţional sunt străine pricinii, Înalta Curte nu le poate avea în vedere, deoarece acestea vizează aspecte de reapreciere a situaţiei de fapt, instanţa de apel stabilind în mod corect contractele încheiate de părţi şi de intervenientă, cu respectarea întocmai a clauzelor contractuale consfinţite de părţile din prezentul litigiu, precum şi distincţia între cele două categorii de lucrări, în scopul analizării raporturilor juridice născute între părţi cu privire la executarea lucrărilor convenite, la care reclamanta însăşi a achiesat.
De asemenea, în mod legal şi în virtutea rolului său activ, instanţa de apel a apreciat că din punct de vedere al executării obligaţiei de plată a chiriei este irelevantă împrejurarea că respectivele lucrări au fost executate fără a se obţine, în prealabil, autorizaţiile necesare conform legislaţiei în materie, deoarece în calitate de proprietar îi revenea această obligaţie şi cum şi-a dat acceptul de efectuare a lucrărilor în această manieră, este evident că şi-a asumat riscul ce derivă din încălcarea dispoziţiilor legale privind obţinerea avizelor necesare executării lucrărilor stabilite.
Prin urmare, aspectele invocate de recurentă prin acest motiv de nelegalitate sunt nefondate, considerentele deciziei atacate fiind clare şi logice.
2. În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că în mod corect instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale în lumina principiului consfinţit în art. 969 C. civ., respectiv a art. 12 din contractul de închiriere şi a contractului de colaborare încheiat de pârâtă cu intervenienta. Aşa încât susţinerile recurentei cu privire la procedura prealabilă a ofertei, acceptare, etc. nu pot fi reţinute atâta timp cât părţile au convenit clar şi fără clauze obscure sau cu înţeles contradictoriu, la încheierea, fără obiecţiuni, a contractului de închiriere; de reamintit că părţile au stipulat expres şi clar faptul că în contul chiriei pârâta poate să efectueze lucrări de întreţinere şi reparaţii a bisericii şi a clădirilor anexe parohiei. Sintagma „conform devizelor şi situaţiilor de plată" vizează obţinerea avizelor necesare obţinerii autorizaţiei de construire, iar situaţiile de plată se refereau la efectuarea lucrărilor asumate în contul chiriei. O altă interpretare nu poate fi, deoarece examinarea conţinutului art. 12 din contractul de închiriere s-a făcut în sensul voinţei părţilor din perspectiva art. 969 C. civ.
Or, recurenta atribuie o interpretare proprie, inedită, scoţând din evocatul articol „conform devizelor şi situaţiilor de plată", ceea ce conduce la o altă semnificaţie, sens al înţelegerii - voinţei - părţilor din perspectiva principiului înserat în art. 969 C. civ.
Nici criticile recurentei referitoare la compensaţie nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a soluţionat pricina în limitele învestirii sale, fără a se pronunţa în sensul menţionat de recurentă.
Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte urmează să respingă şi celelalte critici cu privire la compensaţie, precum şi criticile recurentei cu referire la apărările pârâtei şi opiniile recurentei în această privinţă; în legătură cu acest din urmă aspect, apărările pârâtei s-au referit strict la executarea obligaţiilor asumate prin contract, iar după efectuarea contraexpertizei în construcţii, instanţa de apel a stabilit că valoarea economică a lucrărilor executate trebuie imputată asupra chiriei în raport de dispoziţiile art. 12 din contractul de închiriere.
2. Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât în mod corect instanţa de apel a statuat că reclamanta era obligată să obţină avizele şi autorizaţia de construire, în calitate de proprietar al imobilului şi beneficiar direct al lucrărilor, şi cum nu s-a opus executării lucrărilor, în lipsa documentaţiei necesare efectuării lucrărilor, aceasta şi-a asumat riscurile ce derivă din încălcarea dispoziţiilor legale în materie. În altă ordine de idei, recurenta şi-a asumat riscul executării lucrărilor fără autorizaţiile şi avizele ce se impuneau, ceea ce nu înseamnă că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale, ştiut fiind că proprietarul unui imobil care nu respectă dispoziţiile legale cu privire la obţinerea autorizaţiei şi devizele necesare îşi asumă riscurile prin încălcarea dispoziţiilor legale, fie civile, administrative sau penale. Pentru aceleaşi considerente anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă şi criticile vizând neînregistrarea în contabilitate a lucrărilor efectuate.
Prin urmare, recurenta prin încheierea contractului de închiriere prin care s-a prevăzut că plata chiriei să fie realizată sub forma lucrărilor de construcţii la imobilul proprietatea recurentei - obiect al locaţiunii - şi-a asumat obligaţia de a obţine autorizaţia de construire şi avizele necesare.
Încălcarea art. 970 C. civ., invocat de recurentă, de asemenea, este nefondat, atâta timp cât aceasta avea cunoştinţă de lucrări, iar situaţiile de lucrări au fost confirmate de recurentă prin ştampila şi semnătura fostului preot paroh, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel. Mai mult, în mod corect a reţinut instanţa de apel că pe parcursul derulării contractului, pârâtei nu i s-a cerut niciodată să înceteze lucrările pe care le-a iniţiat, dovedesc că recurenta a ştiut şi a fost de acord cu efectuarea lor.
Referitor la susţinerile recurentei vizând modul în care s-au derulat contractele încheiate de părţi, în sensul că lucrările efectuate la cele două imobile, care nu trebuie confundate cu lucrări în contul chiriei, urmează să fie respinse ca nefondate, deoarece în art. 12 din contratul de închiriere, părţile au convenit cu privire la executarea lucrărilor în contul chiriei. Pe de altă parte, din examinarea criticilor recurentei sub acest aspect, se poate observa că recurenta tinde spre o reapreciere a probelor administrate în cauză, precum şi a situaţiei de fapt, deşi acestea aparent se referă că prin acest mod de rezolvare a pricinii s-a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi s-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit îndoielnic al contractului de închiriere. De altfel, recurenta este nemulţumită de soluţia pronunţată de instanţa de apel, sub aspectele evocate.
Înalta Curte urmează să înlăture ca nefondate, susţinerile recurentei cu privire la apărările pârâtei prin invocarea îmbogăţirii fără justă cauză, această instituţie neputând fi incidenţă în cauză, decât pe calea unei acţiuni separate, întrucât soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată pe acest principiu, ci doar a reţinut că aceste lucrări au determinat o majorare a patrimoniului reclamantei cu o valoare de 234.960 RON şi o diminuare corelativă a patrimoniului celorlalte două părţi - pârâta şi intervenienta din prezenta cauză -, valoare ce trebuie imputată asupra chiriei datorate de pârâtă, o altfel de soluţie înfrângând principiul îmbogăţirii fără just temei.
Faptul că pârâta a invocat îmbogăţirea fără justă cauză, în apărările făcute, aceasta nu a făcut decât să arate că şi-a executat obligaţiile contractuale, ceea ce înseamnă o îmbogăţire fără justă cauză din partea reclamantei, argumente formulate în apărare, şi nu invocarea acestei instituţii. Prin urmare, argumentele recurentei privind îmbogăţirea justă cauză, nu mai prezintă interes, în contextul arătat, pricina fiind soluţionată în limitele învestirii sale în lumina dispoziţiilor legale incidente în cauză, cu referire, la respectarea principiului înserat de art. 969 C. civ.
Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să oblige recurenta la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 807,15 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.O.R.M. Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 124 din 23 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Obligă recurenta să plătească intimatei-pârâte SC L.B.C. SRL Timişoara suma de 807,15 RON reprezentând cheltuieli de judecată
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2144/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2133/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
