ICCJ. Decizia nr. 2165/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2165/2013

Dosar nr. 2379/1/2013

Şedinţa publică de la 30 mai 2013

Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 2998 din 22 septembrie 2010, ca urmare a declinării competenţei de către Judecătoria Petroşani, reclamanta D.G.F.P. Hunedoara a chemat în judecată pe pârâţii SC V.I. SRL, O.N. şi O.C.S. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa să dispună revocarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 22 ianuarie 2010 de Biroul Notarial Public M.G.A. şi notarea unei interdicţii în cartea funciară de înstrăinare şi grevare cu alte drepturi reale a bunurilor imobile ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 31 decembrie 2009 pârâta SC V.I. SRL figura în evidenţele sale cu o datorie în sumă de 983.755,00 RON; datorie pentru care, prin decizia din 2010 organul fiscal a acordat o amânare de plată pe o perioadă de 6 luni, însă ulterior obţinerii amânării pârâta nu şi-a respectat obligaţiile asumate, astfel că la data de 24 februarie 2010 s-a emis o decizie prin care prima decizie şi-a pierdut valabilitatea.

A mai arătat că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce formează obiectul prezentei acţiuni, soldul datoriilor pârâtei SC V.I. SRL la bugetul statului era de 983.755,00 RON, astfel că nu era posibil ca în contabilitatea pârâtei să existe o datorie a acesteia către un asociat al său de 1.800.000,00 RON, valoare la care a fost înstrăinat bunul imobil prin contractul de vânzare-cumpărare.

Din verificările efectuate de inspectorii reclamantei, consemnate în procesul-verbal de control, a rezultat că la data de 17 martie 2010 operaţiunea de dare în plată nu exista înregistrată în evidenţa contabilă a pârâtei, iar pârâta nu a putut prezenta balanţa de verificare întocmită la 31 ianuarie 2010, împrejurări care confirmă sustragerea pârâtei SC V.I. SRL de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat al statului. În opinia reclamantei, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare pârâta SC V.I. SRL a creat un prejudiciu bugetului general consolidat al statului. în drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 974 şi art. 1542 C. civ., art. 82 C. proc. civ. şi O.G. nr. 92/2003, republicată.

La data de 8 martie 2011, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul restabilirii situaţiei anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului înscris în CF nr. F1, cu motivarea că prin întocmirea actului de dare în plată imediat după obţinerea amânării la plată nu mai era interesată de întregirea garanţiei la nivel de 40%, din suma amânată, organul fiscal nemaiavând posibilitatea valorificării bunurilor în vederea recuperării integrale a creanţei.

Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii reclamantei, întrucât la data încheierii actului de dare în plată, imobilul era liber de sarcini şi prin actul de dare în plată s-a stins obligaţia în sumă de 1.800.000 RON datorată de SC V.I. SRL către O.N.

Prin sentinţa nr. 1644/CA din 3 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 2998/278/2010, a fost respinsă ca nefondată acţiunea introdusă de reclamanta D.G.F.P. Deva împotriva pârâţilor SC V.I. SRL, O.N. şi O.C.S.

S-a reţinut că potrivit actului de dare în plată autentificat din 22 ianuarie 2010 de Biroul Notarial Public M.G.A., SC V.I. SRL s-a transmis către O.N. dreptul de proprietate asupra construcţiilor situate în Aninoasa, str. C., înscris în CF nr. F2 în contul sumei de 1.800.000 RON datorate administratorului O.N., urmare a creditării societăţii potrivit situaţiei analitice din 31 decembrie 2009, cu menţiunea că societatea mai datorează acestuia şi suma de 1.272.000 RON. Din extrasul cărţii funciare eliberat de A.N.C.P.I. la data de 8 februarie 2010, a rezultat că asupra imobilului nu exista nici o interdicţie de vânzare sau grevare, fiind liber de sarcini.

Prima instanţă a apreciat ca fiind nefondată şi nedovedită susţinerea reclamantei că prin actul de dare în plată s-a urmărit sustragerea societăţii pârâte de la plata obligaţiilor.

S-a apreciat că procesul-verbal de control fiscal încheiat la data de 17 martie 2010 de care se prevalează reclamanta, nefiind depus la dosarul cauzei, nu constituie temei justificat pentru admisibilitatea acţiunii în revocare, după cum nici decizia de acordare a amânării la plată emisă de reclamantă la data de 26 ianuarie 2010; s-a considerat că reclamanta avea posibilitatea să ia măsuri de conservare a imobilului din litigiu, aşa cum s-a procedat ulterior prin încheierea proceselor-verbale de sechestru asigurător din 5 noiembrie 2010 pe bunurile societăţii, evaluate de D.G.F.P. la o valoare de 2.097.098,02 RON, cu mult peste creanţa solicitată de reclamantă, în sumă de 983.755 RON.

În consecinţă, tribunalul a constatat că, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii pauliene sau revocatorii prevăzută de art. 975 C. civ., respectiv debitorul să-şi fi cauzat o stare de insolvabilitate având cunoştinţă de rezultatul actului încheiat faţă de creditorul său, precum şi existenţa unei creanţe certe, lichide, exigibile anterioare actului încheiat.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel D.G.F.P. Hunedoara solicitând admiterea apelului, casarea sentinţei atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii în revocare formulată de D.G.F.P. Hunedoara.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că obligaţiile fiscale ale debitoarei SC V.I. SRL faţă de D.G.F.P. Hunedoara sunt certe, lichide şi exigibile, aspect necontestat de debitoare. La momentul stabilirii obligaţiilor fiscale suplimentare în sumă de 760.791 RON prin omiterea înregistrării unor facturi în contabilitate, societatea a decis să procedeze la acte de transfer al bunurilor din patrimoniul societăţii în patrimoniul unei persoane fizice, care era chiar administratorul societăţii.

A mai arătat că nu a avut posibilitatea notificării atâta timp cât debitoarea nu a pus la: dispoziţie documente:de identificare a bunului şi că debitoarea şi-a cauzat o stare de insolvabilitate, aşa zisa datorie a societăţii faţă de administratorul: O.N., fiind în sumă de 3.550.462,67 RON, depăşind veniturile societăţii.

Prin urmare, a mai susţinut apelanta că sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, este dovedită, iar faptul că şi-a provocat prin asta insolvabilitatea rezultă şi din faptul că bunurile rămase în patrimoniu, prin evaluarea lor, nu acoperă obligaţiile fiscale, iar bunurile înstrăinate, prin natura lor, erau folosite nemijlocit în scopul îndeplinirii obiectului de activitate.

În drept, se invocă prevederile art. 3041 C. proc. civ., art. 975 C. civ., O.G. nr. 92/2003 republicată, prevederile C. proc. fisc.

Prin decizia nr. 89 din 5 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat sentinţa atacată în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantei şi în consecinţă:

S-a dispus revocarea actului de dare în plată autentificat prin încheierea nr. 345 din 22 ianuarie 2010 a notarului public M.G.A., precum şi repunerea în situaţia anterioară de carte funciară.

Prin aceeaşi decizie a fost respinsă, în rest, acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată.

S-a reţinut în raport de condiţiile de admisibilitate a acţiunii pauliene, că pârâta SC V.I. SRL este debitoarea reclamantei, iar aceasta, la data de 31 decembrie 2009 figura cu obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat al statului cu suma de 983.735 RON. Faptul că debitoarei i s-a acordat o amânare la plată pe o perioadă de 6 luni în luna ianuarie 2010, la cererea acesteia, nu afectează caracterul creanţei, mai ales că debitoarea nu s-a conformat condiţiilor de plată pe perioada înlesnirii, ceea ce a condus la pierderea valabilităţii acesteia.

Faţă de această împrejurare, instanţa de apel a constatat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu ar fi fost în posesia unei creanţe certe, lichide şi exigibile, la data încheierii actului dare de plată, care a fost tot în ianuarie 2010.

S-a constatat că existenţa fraudei debitorului este dovedită de împrejurarea că societatea debitoare, SC V.I. SRL, a înstrăinat un bun imobil din patrimoniul societăţii către o persoană fizică, respectiv administratorului acesteia, în condiţiile în care, la data înstrăinării, ianuarie 2010, figura cu obligaţii restante la bugetul general consolidat al statului, cu suma de 983.755 RON.

Bunul a fost dat în plată, iar datoriile către buget nu au fost achitate. De observat este că, darea în plată s-a făcut de către debitoarea SC V.I. SRL reprezentată de asociatul unic O.C.S. şi administratorul O.N., dobânditor fiind acelaşi administrator O.N.

Prin urmare, administratorul şi-a dat sieşi bunul, ignorând datoriile către stat şi având evident reprezentarea rezultatului păgubitor al trecerii bunului din patrimoniul societăţii în patrimoniul persoanei fizice, prin eludarea plăţii datoriilor la stat.

În atare condiţii, instanţa de apel concluzionat că prin scoaterea acestui bun din patrimoniul debitoarei, creditoarei reclamantă D.G.F.P. Hunedoara, i s-a produs un prejudiciu.

Astfel, bunurile asupra cărora s-a instituit garanţia pentru creanţele urmărite la plată şi majorările de întârziere s-au diminuat, reprezentând doar 40% din această valoare, aşa cum rezultă din decizia de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată.

Diminuarea acestei valori a garanţiilor, s-a realizat tocmai prin ieşirea din patrimoniu a imobilului dat în plată, care este un imobil de o valoare considerabilă.

Reţinerea instanţei de fond potrivit căreia bunurile societăţii, după încheierea actului de dare în plată, ar depăşi cu mult creanţa D.G.F.P. Hunedoara, instanţa de apel a apreciat-o că fiind neprobată faţă de creanţa D.G.F.P. în condiţiile în care aceasta este purtătoare de dobânzi şi penalităţi, cuantumul ei crescând pe măsura neachitării.

Potrivit actului de dare în plată societatea pârâtă ar mai datora administratorului O.N. şi suma de 1.272.999 RON, ceea ce ar însemna că bunurile societăţii, nu ar putea acoperi prin valorificarea lor, creanţele cunoscute. De altfel, şi alte bunuri ale societăţii au ajuns în proprietatea administratorului O.N., respectiv un număr de 7 bunuri imobile în valoare de 3.370.000 RON şi 15 bunuri mobile, mijloace de transport, care foloseau realizării obiectului de activitate, pentru care s-au semnat facturi în valoare de 187.000 RON conform actelor depuse în apel.

Faţă de considerentele expuse anterior, instanţa de apel a constatat că este îndeplinită şi condiţia complicităţii la fraudă a terţilor cu care debitorul a încheiat actul, având în vedere că cea mai mare parte a bunurilor societăţii au ajuns în posesia administratorului.

Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că societatea debitoare şi-a creat sau accentuat starea de insolvabilitate. Sub acelaşi aspect, instanţa de apel a considerat că toate aceste împrejurări de fapt au fost probate şi prin faptul că, debitoarea, i prin asociatul său, soţia administratorului, a solicitat, la scurt timp, după înstrăinarea bunului prin actul de dare în plată, la data de 27 aprilie 2011 intrarea în procedura simplificată a falimentului, situaţie în care debitoare a admis, în consecinţă, lipsa bunurilor din patrimoniul societăţii şi starea de insolvenţă.

Referitor la cererea de înscriere a interdicţiei de înstrăinare şi grevare cu alte drepturi a imobilului, instanţa de apel a respins-o ca nefondată, deoarece împrejurarea că există datorii către bugetul statului în sarcina debitoarei nu justificăm cauză o astfel de măsură.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite cerinţele art. 974, art. 979, C. civ., situaţie în care s-a admis apelul reclamantei.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâţii O.N. şi O.C.S. au declarat recurs solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă şi menţinerea sentinţei tribunalului ca temeinică şi legală, în temeiul art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

1. - Primă critică a recurenţilor a vizat la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susţinut că:

a. - în mod greşit instanţa de apel a considerat că în luna ianuarie 2010, data încheierii actului de dare în plată, D.G.F.P. ar fi avut o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, apreciere care este în contradicţie cu înscrisurile existente la dosar.

În acelaşi sens, recurenţii au susţinut că pe perioada cât decizia din 2010 a D.G.F.P. Hunedoara, de acordare a amânării la plată, şi-a produs efectele, constând în lipsa caracterului exigibil al creanţei D.G.F.P. Hunedoara, aceasta fiind executorie, conform art. 45 C. proc. fisc., iar decizia nr. 2385 din 24 februarie 2010, de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată, produce efecte, în mod similar, de la momentul comunicării cu contribuabilul, fiind tot un act administrativ.

Recurenţii au solicitat a se face diferenţa dintre „pierderea valabilităţii amânării la plată” şi „anularea valabilităţii amânării la plată” având în vedere că D.G.F.P. Hunedoara nu a anulat amânarea la plată, ci a emis o nouă decizie prin care „amânarea la plată şi-a pierdut valabilitatea”.

b. - greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la constatarea existenţei unui prejudiciu „prin scoaterea acestui bun din patrimoniul debitoarei”, din perspectiva acţiunii pauliene, întrucât, în opinia recurentei, se face o confuzie între garanţiile ce trebuiau constituite în baza deciziei din 2010 de acordare a amânării la plată şi activele societăţii asupra cărora erau deja instituite măsuri asigurătorii, sechestrate de către reclamantă.

Sub acest aspect, recurenţii au arătat că s-a făcut dovada cu înscrisuri cu procesele-verbale de sechestru asigurător bunuri mobile şi imobile, care erau instituite la data amânării de la plată şi respectiv la data emiterii deciziei din 2010 de către reclamantă; garanţii ce erau deja instituite până la concurenţa sumei de 2.097.098 RON, conform proceselor-verbale de sechestru asigurător asupra bunurilor din 24 noiembrie 2009.

Aşa fiind, recurenţii au susţinut că trebuie înlăturată, ca nedovedită, aprecierea instanţei de apel cu privire la faptul că „bunurile asupra cărora s-a instituit garanţia s-a diminuat, reprezentând doar 40% din această valoare”.

În altă ordine de idei, recurenţii au concluzionat că actul de dare în plată nu a cauzat reclamantei niciun prejudiciu, ci numai s-a micşorat pasivul patrimonial, prin plata datoriei către O.N., iar anterior încheierii actului de dare în plată, aveau instituite măsuri asigurătorii care garantau acoperirea integrală a creanţei de 985.775 RON şi accesoriile aferente, sens în care enumără bunurile cuprinse în procesele-verbale de sechestru asigurător asupra bunurilor imobile şi mobile, ambele din 24 noiembrie 2009.

Referitor la greşita constatare privind crearea unei stări de insolvabilitate prin încheierea actului de dare în plată, recurenţii au menţionat că au făcut dovada certă că în patrimoniul societăţii debitoare se aflau numeroase bunuri asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii de o valoare net superioară obligaţiilor fiscale.

Astfel, valoarea acestora, anterior încheierii actului de dare în plată, era de 2.097.098 RON, iar prin actul de dare în plată, s-a stins o obligaţie de restituire a debitoarei către creditorul O.N.

Sub acest din urmă aspect, în opinia recurenţilor, în cadrul acţiunii pauliene creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul plăteşte un alt creditor al său, căci „prin acest act nu s-a micşorat numai activul patrimonial, dar s-a stins o obligaţie existentă, deci s-a micşorat şi pasivul patrimonial”; respectiv obligaţia de restituire către O.N., a sumei de 1.800.000 RON, cu care acesta creditase societatea.

Faţă de aceste considerente, recurenţii au arătat, în esenţă, că în cauză nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 975 C. civ., şi au solicitat să aibă în vedere imobilele aflate în patrimoniul societăţii care sunt net superioare raportat evaluării întocmite de reclamantă, pe care Ie-a enumerat şi indicat valoarea acestora.

2. - Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurenţii -pârâţi s-a criticat greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că actul de dare în plată a fost „tratat” ca fiind contract de vânzare-cumpărare, omiţând a lua în considerare intenţia explicită a părţilor de a stinge datoria existentă la societatea debitoare de către O.N. şi cu nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ., precum şi verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de art. 975 C. civ., cu respectarea naturii şi obiectului actului de dare în plată, adică modalitatea de stingere a obligaţiei.

Prin urmare, recurenţii au arătat că instanţa de apel era obligată să hotărască asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantei în contextul actului de dare în plată, cu respectarea naturii şi obiectului actului de dare în plată, ca modalitate de stingere a obligaţiei, din perspectiva art. 975 C. civ., şi prin raportare la momentul întocmirii acestuia, respectând caracterul subsidiar al acţiunii paulienefaţăde executarea silită.

3. - În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, recurenţi-pârâţi au susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în sensul că instanţa de apel a dat o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţie de fapt, nefiind îndeplinite exigenţele impuse de art. 975 C. civ., în argumentarea căruia arată că instanţa de apel trebuia să analizeze condiţiile de admisibilitate ale acţiunii revocatorii, prin raportare la data încheierii actului atacat, deoarece, în mod unanim, doctrina şi jurisprudenţa au statuat că atât creanţa cât şi starea de insolvabilitate a societăţii trebuia să existe la momentul încheierii actului, iar între încheierea actului şi starea de insolvabilitate trebuia să existe o legătură de cauzalitate directă.

Aşa fiind, nu pot avea relevanţă creanţele născute ulterior actului atacat sau o stare de insolvabilitate apărută după o perioadă de timp, atâta vreme cât intenţia legiuitorului este explicită, respectiv creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, anterioară actului atacat şi starea de solvabilitate trebuie să fie cauzată de actul atacat. Referitor la intrarea societăţii în procedura simplificată a falimentului, recurenţii arată că reclamanta, în calitate de creditor prioritar privilegiat al societăţii debitoare, putea să-şi recupereze întreaga creanţă, fiind creditor cu creanţă garantată, prin procedura falimentului.

De asemenea, recurenţii au mai susţinut că la data întocmirii actului de dare în plată nu exista nicio interdicţie de înstrăinare şi grevare, imobilul fiind liber de sarcini, situaţie în care reclamanta putea să instituie măsuri asigurătorii, însă, a optat să nu o facă, că prin actul de dare în debit nu s-a urmărit sustragerea de la plata obligaţiilor, dimpotrivă s-a făcut dovada că ulterior încheierii actului evocat s-a achitat către bugetul de stat suma de 945.494 RON, că existau sechestre instituite asupra patrimoniului societăţii debitoare pe bunuri cu o valoarea net superioară creanţei pretinse de creditoare la data întocmirii actului de dare în plată, pentru suma de 983.755 RON şi că după încheierea actului de dare în plată s-a făcut dovada că societatea debitoare avea în patrimoniu active în valoare de 2.097.098,02 RON, aşa încât încheierea acestui act nu a generat starea de insolvabilitate.

În consecinţă, recurenţii au susţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii pauliene, mai mult, deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă a avut loc la mai bine de un an de la data încheierii actului de dare în plată şi, prin urmare, nu există o legătură de cauzalitate între încheierea actului atacat şi intrarea în insolvenţă.

Referitor la intrarea în insolvenţă a societăţii debitoare, recurenţii au precizat care au fost cauzele care au condus la starea de insolvenţă şi, în dovedirea acestor susţineri, au menţionat raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului, întocmit în Dosarul de faliment nr. 3515/97/2011 al Tribunalului Hunedoara; în ce priveşte starea de insolvenţă, recurenţii au arătat că s-a datorat unor neînţelegeri cu un partener comercial cu privire la modul de achitare a unor obligaţii contractuale şi scadenţa acestora, pe de o parte, iar pe de altă parte, s-a resimţit contextul general al crizei economice, prin scăderea vânzărilor şi imposibilitatea vădită de recuperare a contravalorii mărfurilor livrate şi neachitate.

4. - În ce priveşte al patrulea motiv de recurs, recurenţii au susţinut că Ie-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanţa de apel omiţând a se pronunţa asupra înscrisurilor administrate în cauză, probe prin intermediul cărora au demonstrat că, nu sunt îndeplinite cerinţele dispoziţiilor legale în materie, s-a învederat necesitatea efectuării unei expertize contabile, dat fiind că s-a contestat crearea unei stări de insolvenţă, iar sarcina probei incumbă reclamantei, care nu a făcut dovada creării insolvabilităţii, ca urmare a încheierii actului de dare în plată atacat şi nici nu a solicitat efectuarea unei expertize contabile, ceea ce echivalează, în opinia recurenţilor cu o necercetare a fondului.

Prin decizia nr. 4975 din 13 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 2998/278/2010 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii O.N. şi O.C.S.

S-a reţinut în esenţă, că:

1. - În ce priveşte primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte l-a respins ca nefondat, întrucât hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea limitelor cu care a fost învestită, prin cererea de apel, arătându-se, pe larg, în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea instanţa de apel, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în spiritul dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

a. - Cu, privire la criticile formulate şi subsumate lit. a) din motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că sunt nefondate, întrucât acestea tind la o reapreciere a materialul probator administrat în cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte, isusţinerile referitoare la cele două decizii evocate de recurenţi vizând amânarea la plată şi pierderea valabilităţii amânării la plată, prezintă aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ceea ce excede controlului judiciar în recurs.

În mod corect a considerat instanţa de apel că împrejurarea acordării unei amânări la plată pe o perioadă de 6 luni, conferită societăţii debitoare, nu afectează caracterul creanţei-certă, lichidă şi exigibilă, mai ales că debitoarea nu s-a conformat condiţiilor de plată pe perioada înlesnirii, ceea ce a condus la pierderea valabilităţii acesteia, dat fiind neexecutarea culpabilă a debitoarei.

b. - Referitor la criticile subsumate lit. b) al primului motiv de recurs Înalta Curte Ie-a respins ca nefondate, întrucât acestea vizeau greşita stabilire a cadrului procesual, o reaşezare a stabilirii situaţiei de fapt.

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că susţinerile recurenţilor cu privire la faptul că actul de dare în plată nu a cauzat reclamantei niciun prejudiciu sau o stare de insolvabilitate, ci numai s-a micşorat pasivul patrimonial prin plata datoriei către O.N., tind la o reapreciere a materialului probator administrat în cauză şi reprezintă motive de netemeinicie, care nu pot forma obiectul analizei controlului judiciar, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de pct. 1-pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Pentru aceleaşi considerente au fost înlăturate susţinerile recurenţilor cu privire la starea de insolvabilitate şi garanţiile constituite pentru sumele evocate de recurenţi în cererea de recurs.

S-a constatat că în cauză sunt îndeplinite dispoziţiile art. 975 C. civ., în condiţiile în care administratorul societăţii debitoare O.N. şi-a dat sieşi bunul, ignorând datoriile către stat, scopul urmărit fiind acela de sustragere a bunurilor de la executarea datoriilor existente în patrimoniul societăţii debitoare.

2. - Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurenţii-pârâţi cu privire la Înalta Curte a constatat că instanţa anterioară aplicat în mod corect actul juridic dedus judecăţii. Astfel, deşi actul a fost denumit dare în plată, acesta constituie un adevărat act de înstrăinare, prin încheierea lui producându-se prejudicierea creditoarei, deoarece bunurile asupra cărora s-a constituit garanţia pentru creanţele urmărite şi majorările de întârziere, s-au diminuat ca valoare, astfel încât reprezentau doar 40% din valoarea iniţială, diminuarea valorii garanţiilor realizându-se tocmai prin ieşirea din patrimoniu a imobilului dat în plată.

Amânarea plăţii pe o perioadă de 6 luni nu avea cum să afecteze caracterul creanţei, creditoarea nu a făcut altceva decât să îi acorde o înlesnire la plata datoriei, însă, cum debitoarea nu s-a conformat condiţiilor de plată pe perioada înlesnirii, valabilitatea acesteia s-a pierdut, tocmai datorită relei-credinţe a debitoare.

Prin urmare, instanţa de recurs a constatat, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene, frauda la lege fiind dovedită prin însăşi denumirea înscrisului, dare în plată, care în fapt, a vizat sustragerea de la executarea datoriei, a avut ca efect transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul societăţii către administratorul social.

S-a apreciat că deşi se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare sau modificare.

3. - În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, recurenţi, Înalta Curte l-a constatat ca nefondat, întrucât hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materia acţiunii pauliene, fiind îndeplinite exigenţele impuse de art. 975 C. civ., iar susţinerile recurenţilor sub acest aspect vizau, practic, o reapreciere a probelor administrate în cauză, aspecte ce nu puteau forma obiectul cenzurii în recurs.

4. - În ce priveşte al patrulea motiv de recurs, Înalta Curte l-a respins ca nefondat, întrucât acesta se referă la încălcarea dreptului la apărare prin raportare la chestiuni care ţin de reaprecierea probelor şi de necesitatea efectuării unei expertize şi, prin urmare, nu puteau fi echivalat cu o necercetare a fondului.

De asemenea, Înalta Curte a respins şi celelalte critici ale recurenţilor referitoare la reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză, cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii pauliene, la modul în care au fost constituite garanţiile debitoarei, la starea de insolvabilitate a debitoarei, la derularea şi încheierea celor două decizii emise de reclamantă, la modul cum au fost instituite măsurile asigurătorii şi care erau sumele pentru care au fost instituite, deoarece pct. 10 şi pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

În consecinţă, Înalta Curte a constatat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare a părţilor din proces.

Împotriva deciziei pronunţată în recurs, contestatorul O.N. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul arată că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că nu a argumentat pro sau contra din care să rezulte convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată. În altă ordine de idei, contestatorul mai arată că instanţa de recurs nu a mai analizat criticile recurenţilor cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii pauliene, sens în care invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi în cauze similare, potrivit căreia instanţa supremă apreciază că ţine de nelegalitatea hotărârii şi nu de temeinicia acesteia în analiza aplicării condiţiilor art. 975 C. civ. (dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii, pauliene).

În ce priveşte verificarea legalităţii deciziei pronunţate de instanţa de apel, contestatorul susţine că instanţa de recurs, Înalta Curte, nu a analizat dacă dispoziţiile art. 975 C. civ., au fost aplicate corect de instanţa de apel în prezenta cauză şi dacă decizia recurată este legală sub aspectul condiţiilor prevăzute pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii. Sub aceste aspect, contestatorul reia, în esenţă, semnificaţia actului de dare în plată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 975 C. civ., fără a mai menţiona argumentele aduse de contestator în acest sens. În apărare invocă decizia înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 962 din 15 ianuarie 2005 potrivit căreia s-a analizat corect condiţia prejudiciului în cadrul acţiunii pauliene, care în opinia contestatorului contrazice poziţia adoptată de Înalta Curte în prezenta cauză.

În continuare, contestatorul arată că instanţa de recurs nu a analizat susţinerile recurenţilor referitoare la neîndeplinirea condiţiei privind frauda debitorului. În susţinerea acestei ipoteze, contestatorul arată că în cauză, nu se poate vorbi de o intenţie a debitorului de fraudare a creditoarei, atâta timp cât în cursul anului 2010, SC V.I. SRL a continuat să efectueze plăţi către creditoarea D.G.F.P. Hunedoara, achitând integral creanţa pretinsă în cuantum de 983.755 RON.

Totodată, instanţa de recurs trebuia să analizeze dacă creanţa invocată de creditoare este certă, lichidă şi exigibilă. Sub acest aspect, contestatorul susţine ca suma precizată anterior nu era scadentă la momentul încheierii actului de dare în plată, când era emisă decizia din 2010 a D.G.F.P. Hunedoara, prin care s-a aprobat amânarea la plată în luna ianuarie 2010 pe p perioadă de 6 luni; în perioada cât a fost în fiinţă decizia din 2010 a D.G.F.P. Hunedoara, şi-a produs efectele înlăturând caracterul exigibil al creanţei creditoarei. Conchide contestatorul, cu privire la acest motiv al contestaţiei în anulare, că în opinia sa, instanţa de recurs nu a răspuns criticilor aduse şi nici nu a argumentat înlăturarea motivului de recurs a cărui anulare o cere.

De asemenea, contestatorul mai arată că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prin care s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii prin prisma instalării stării de insolventă a SC V.I. SRL.

În argumentarea acestui motiv al contestaţiei, contestatorul susţine că, instanţa de recurs nu a avut în vedere criticile sale referitoare la greşita apreciere a instanţei de apel, cu privire constatarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate de exercitare a acţiunii pauliene, în condiţiile în care SC V.I. SRL a intrat în procedura insolvenţei. Astfel, instanţa de recurs nu a analizat şi nu a răspuns susţinerilor sale, potrivit cărora, la data insolvenţei nici un creditor nu mai avea deschisă calea acţiunii revocatorii în baza art. 975 C. civ., ci numai acţiunea în cadrul procedurii insolvenţei „de masa credală” prin intermediul administratorului sau lichidatorului judiciar, iar în subsidiar prin comitetul creditorilor cu autorizarea prealabilă a judecătorului sindic. În opinia sa, instanţa de apel trebuia să aplice finele de neprimire ce conducea la inadmisibilitatea oricăror acţiuni în temeiul art. 975 C. civ. Or, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea dispunând „repunerea în situaţia anterioară de carte funciară”.

Procedând în acest fel, în mod flagrant şi-a depăşit limitele efectelor admiterii unei acţiuni revocatorii, inopozabilitatea actului faţă de creditor. Contestatorul susţine, în esenţă, că acţiunea pauliană este inadmisibilă, în condiţiile în care SC V.I. SRL a intrat în procedura falimentului, iar instanţa de recurs trebuia să analizeze modul de aplicare a dispoziţiilor legale imperative şi nu de aprecierea materialului probator administrat în cauză, şi anume analiza inadmisibilităţii acţiunii pauliene promovată de creditoare.

Aşa fiind, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurenţi se datorează în mod vădit unei omisiuni săvârşite din greşeală de instanţa de recurs, iar în situaţia în care prezenta contestaţie în anulare s-ar admite şi recursul ar fi judecat, instanţa de control judiciar ar avea posibilitatea să înlăture aceste omisiuni printr-o motivare argumentată.

În consecinţă, contestatorul opinează că soluţionarea recursului s-a făcut cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât acesta nu poate fi considerat efectiv dacă observaţiile părţilor sunt cu adevărat examinate în mod corespunzător de instanţa de recurs. Astfel, în cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, Dulaurans împotriva Franţei, Virgil lonescu împotriva României, s-a statuat că art 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, îi atribuie „instanţei” obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora.

Pentru toate aceste motive, contestatorul solicită admiterea contestaţie în anulare, în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ. trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare şi această omisiune să se fi produs din greşeală.

Principalul motiv invocat de contestator este că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că nu a argumentat pro sau contra din care să rezulte convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, respectiv nu a mai analizat criticile recurenţilor cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii pauliene, în condiţiile art. 975 C. civ.; susţinând că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a acţiunii pauliene, dar şi faptul că instanţa de recurs nu a analizat susţinerile recurenţilor cu privire la inexistenţa complicităţii la fraudă a debitorului şi nici dacă creanţa creditoarei era certă, lichidă şi exigibilă.

Contestaţia în anulare specială, invocată de contestator poate fi exercitată numai dacă instanţa de recurs a omis să analizeze un motiv cu care a fost învestită, nu şi atunci când instanţa de apel este cea care nu a analizat toate criticile

Anularea unei decizii pronunţată de instanţa de recurs, în temeiul art. 318 teza a II -a C. proc. civ., poate fi dispusă numai dacă instanţa nu a cercetat deloc una din criticile formulate de recurent.

Invocarea contestatorului cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii pauliene, în condiţiile art. 975 C. civ., aşa cum rezultă din considerentele deciziei din recurs, se poate constata că au fost examinate în lumina dispoziţiilor legale incidente, respectiv îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de lege în această materie. Faptul că instanţa de recurs nu a mai lecturat textul de lege a art. 975 C. civ., nu poate constitui o în sensul contestaţiei în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Pe de o parte, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivele de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global printr-un raţionament juridic de sinteză, iar pe de altă parte, după cum se poate observa, din analizarea motivelor de recurs invocate de contestator, instanţa de recurs a analizat şi a răspuns tuturor motivelor de recurs invocate, în ordinea şi structura în care au fost formulate, însă a înlăturat susţinerile recurenţilor cu privire la aspectele de netemeinicie, întrucât controlul judiciar exercitat prin calea de atac a recursului vizează numai motivele de nelegalitate prevăzute în mod restrictiv şi limitativ de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.

De altfel, aşa cum rezultă din considerentele deciziei a cărei anulare se cere, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a analizat toate criticile formulate de părţi, inclusiv apărările acestora raportat la înscrisurile şi probele administrate în cauză, astfel că decizia recurată este motivată în fapt şi în drept în lumina dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Fără a se mai relua criticile contestatorului cu privire la omisiunea instanţei de recurs a se pronunţa pe inadmisibilitatea acţiunii pauliene raportat la starea de insolvabilitate a SC V.I. SRL, semnificaţia actului darea în plată, inexistenţa intenţiei a debitorului de fraudare a creditoarei, precum şi celelalte susţineri ale contestatorului privind caracterul creanţei, exigibile şi/sau neexigibile, nu constituie o omisiune a instanţei de recurs invocată de contestator, întrucât aşa cum lesne se poate observa, acestea constituie de fapt greşeli de judecată şi nemulţumirea contestatorului în dezlegarea problemei dedusă prezentei judecăţi. Mai mult, contestatorul în susţinerea contestaţiei în anulare nu numai că face referiri cu privire la judecata pe fond a pricinii, dar antamează şi situaţia de fapt care, în prezenta cale de atac, nu poate fi invocată. Prin urmare, fără a le mai enumera pretinsele omisiuni ale instanţei de recurs invocate de contestator, Înalta Curte apreciază că motivele invocate nu atrage incidenţa dispoziţiilor legale evocate (eşalonarea plăţii, diminuarea sau nu a patrimoniului, neefectuarea menţiunilor în cartea funciară la data iniţierii demersului judiciar al creditoarei).

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că evocarea omisiunii a instanţei de recurs cu privire la neîndeplinirea condiţiilor cumulative a art. 975 C. civ., din perspectiva motivului contestaţiei în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. civ., în lumina considerentelor expuse, nu constituie omisiunea pretinsă dat fiind că instanţa de recurs a examinat pricina sub toate aspectele cu care a fost învestită în lumina motivelor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.

Nefiind vorba de o omisiunea analizării vreunui motiv de recurs, nu poate fi primită nici susţinerea contestatorului în sensul că o asemenea soluţie ar fi contrară art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că ar avea loc o încălcare a dreptului său la un proces, echitabil.

Jurisprudenţa C.E.D.O., noţiunea de proces echitabil presupune că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi, în mod real, problemele enunţate care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Or, în cauza de faţă, instanţa de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate de recurenţi şi toate criticile formulate în susţinerea acestora, neputând fi reţinută nici o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă Înalta Curte constată că motivele invocate de contestatoare nu deschid calea contestaţiei în anulare potrivit considerentelor anterior arătate, motiv pentru care respinge contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul O.N. împotriva deciziei nr. 4975 din 13 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 2998/278/2010.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2164/2013. Civil. Excludere asociat....  ICCJ. Decizia nr. 2167/2013. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2165/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs