ICCJ. Decizia nr. 2164/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2164/2013

Dosar nr. 13239/3/2009

Şedinţa publică din 12 aprilie 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 1145 din 22 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia formulată de contestatorul I.A., ca neîntemeiată în contradictoriu cu intimatul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, şi ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în contradictoriu cu Municipiul Bacău prin Primar, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect.

În motivarea sentinţei, s-a constatat, în esenţă, că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că petentul I.A. a făcut dovada formulării vreunei notificări în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform alin. 5 din art. 22.

Referitor la intimata Primăria Bacău prin Primar, tribunalul a constatat că nu are calitate procesuală, faţă de obiectul cererii deduse judecăţii, respectiv contestaţia formulată împotriva Ordinului nr. 413/ C din 03 februarie 2009 emis de intimatul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar, reclamantul nu a făcut dovada faptului că tatăl său a fost titularul dreptului real de proprietate asupra imobilului revendicat şi, totodată, că ar exista identitate între imobilul solicitat şi cel pretins a fi proprietatea autorului său.

Prin decizia civilă nr. 218 din 15 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestator împotriva sentinţei menţionate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a formulat, în baza Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 1 din 23 mai 2001 depusă la B.E.J. D.D., pe care a adresat-o Primăriei Municipiului Bacău. Notificarea a fost înaintată, cât priveşte unul dintre cele 17 imobile solicitate, respectiv pentru imobilul din Bacău, str. Ştefan cel Mare, către Ministerul Justiţiei, care s-a pronunţat prin Ordinul nr. 413/ C din 3 februarie 2009, în sensul respingerii, întrucât nu s-a făcut dovada de către solicitant a formulării notificării în termenul de decădere prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Municipiul Bacău prin Primar, Curtea a apreciat că a fost în mod corect soluţionată de către prima instanţă, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată l-a vizat anularea Ordinului nr. 413/ C din 3 februarie 2009, act emis, în procedura Legii nr. 10/2001, de unitatea deţinătoare a imobilului revendicat, iar nu contestarea soluţiei de înaintare a notificării de către Primăria Municipiului Bacău către Ministerul Justiţiei.

Nu are relevanţă împrejurarea că, în considerentele hotărârii, motivarea excepţiei a fost intercalată printre argumentele reţinute asupra fondului, deoarece nu este de natură să producă vreo vătămare apelantului. Este important ca motivarea hotărârii sub acest aspect să nu fi fost implicită, ci să se refere la criticile în concret formulate, la argumentele de fapt şi de drept pentru care excepţia a fost primită (ceea ce s-a şi realizat, în concret), iar nu „aşezarea în pagină” a argumentelor folosite.

Chiar dacă s-a reţinut în analiza pe fond a cererii reclamantului, între altele, că, până la data emiterii ordinului contestat, contestatorul nu a făcut dovada că a respectat dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 (şi nici măcar în faţa tribunalului nu a ataşat notificarea), acest fapt nu este de natură a justifica în persoana pârâtului Municipiul Bacău prin Primar calitatea procesuală pasivă.

Modalitatea defectuoasă de transmitere a notificării reclamantului între instituţiile competente poate fi sancţionată în alte condiţii, iar nu în situaţia în care se formulează o contestaţie împotriva măsurilor luate de unitatea deţinătoare. Reclamantul nu a promovat împotriva pârâtului Municipiul Bacău prin Primar vreo cerere având ca justificare culpa acestei instituţii prin raportare la art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Curtea a reţinut că tribunalul, deşi a constatat ca nefiind îndeplinite prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, ca atare a apreciat asupra inexistenţei unei notificări a reclamantului formulată în termenul stipulat de acest act normativ, a antamat şi chestiuni de drept, respectiv nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în patrimoniul tatălui reclamantului, precum şi a identităţii între imobilul solicitat şi cel pretins a fi proprietatea autorului său.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, dar şi criticile din apel, Curtea a verificat pe fond contestaţia, prin raportare şi la considerentele deciziei nr. XX/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest context, a reţinut că, potrivit adresei din 18 noiembrie 1997 emise de SC T. SA, imobilul din Bacău, str. Ştefan cel Mare, a trecut în administrarea acestei societăţi de la Fabrica P., în baza Decretului nr. 409/1955, iar prin H.G. nr. 632 din 18 noiembrie 1993 a trecut în administrarea Ministerului Justiţiei.

Potrivit certificatului nr. x/1996 emis de Ministerul de Interne – Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale, la 1 ianuarie 1965 figura înscris la I.L.L. Bacău (având calitatea de administrator) ca imobil al fostei Fabrici Proletarul Bacău şi imobilul din str. Ştefan cel Mare, ca fiind preluat în baza Decretului nr. 409/1955.

În certificatul din 3 decembrie 1991 emis de Ministerul de Interne, Direcţia Generală a Arhivelor Statului – Filiala Arhivelor Statului Bacău se menţionează că, cercetându-se arhiva Fabricii P. Bacău din anii 1943 – 1948, se constată că fostele Întreprinderi S.F. posedă 8 proprietăţi imobiliare, între care şi imobilul din Calea Ştefan cel Mare.

Prin procesul verbal încheiat la 21 ianuarie 1960 s-a procedat la predarea către I.L.L. Bacău a imobilului din Bacău, str. Ştefan cel Mare, deţinut de Întreprinderea P. Bacău – Fabrică de Piele şi Încălţăminte.

În fişa mijloacelor de bază ce poartă ştampila SC T. SA Bacău figurează înscris imobilul din Bacău, str. Ştefan cel Mare, preluat la 1 martie 1960 prin proces verbal, potrivit Decretului nr. 409/1955, de la Fabrica P.. Această situaţie de fapt este confirmată şi prin adresa nr. 213 din 16 septembrie 2010 eliberată de SC T. SA Bacău.

În adresa nr. 225/27 februarie 2008 emisă de Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Bacău se precizează că în registrele roluri unice pe anii 1940 – 1941 şi în rolul contribuabililor din 1944 – 1947 ale oraşului Bacău, la imobilul din str. Ştefan cel Mare nu figurează proprietar familia I.

În rolul matricol pentru anul financiar 1940 – 1941, pentru imobilul situat în Bacău, str. Ştefan cel Mare impozitul este plătit de funcţionari ai Întreprinderii F., şi nu ai Ţesătoriei I.

De asemenea, în procesul verbal încheiat la 16 septembrie 1948, ulterior momentului preluării imobilului conform susţinerilor reclamantului - 11 iunie 1948, se menţionează că acest înscris este încheiat în Întreprinderea Naţională P., fost F. din Bacău, str. Ştefan cel Mare.

Conform procesului verbal din 11 iunie 1948, s-a preluat de la Întreprinderea A.I., având ca obiect Fabrică de Postav şi Filatură de lână pieptănată din Bacău, cu sediul în str. Mircea, potrivit Legii naţionalizării, imobile terenuri 6.935 m.p., clădiri 7.689 m.p., în procesul verbal suplimentar încheiat la 9 iulie 1948, în baza Legii nr. 119/1948, anexă la procesul verbal de preluare a Întreprinderii Industriale Fabrica A.I.S.A. privitor la imobilele fabricii nefiind înscris şi imobilul din Bacău, str. Ştefan cel Mare.

Coroborând toate aceste înscrisuri, Curtea a constatat că Ţesătoria I. a trecut în proprietatea statului, ca urmare a naţionalizării efectuate în temeiul Legii nr. 119/1948 şi a primit numele de „Proletarul”, aspect probat prin procesul verbal de preluare din 11 iunie 1948.

Această situaţie juridică este reţinută cu putere de lucru judecat şi prin decizia civilă nr. 146/2008 a Curţii de Apel Bacău şi decizia civilă nr. 9002 din 5 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ţesătoria I., naţionalizată, a dobândit denumirea de SC P. SA în anul 1990, motiv pentru care reclamantul din prezenta cauză a solicitat, prin notificare, acestei societăţi, restituirea în natură a fostei Fabrici I. S.A. Bacău.

Litigiul promovat în urma respingerii cererii reclamantului s-a desfăşurat şi faţă de A.V.A.S., instituţia implicată în privatizarea societăţii ce a preluat fosta Fabrică I., aceasta fiind obligată să emită contestatorului decizie cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile art. 6 alin. (4), art. 29 alin. (1)-(3) şi art. 38 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru bunurile solicitate prin notificarea din 17 aprilie 2001, având ca obiect restituirea fostei „Ţesătorii I.” Bacău, în cota parte de 2/3 din valoarea acestora.

De asemenea, Curtea a reţinut că fosta Fabrică de Piele şi Încălţăminte S.F., în proprietatea căreia s-a aflat şi imobilul din Bacău, str. Ştefan cel Mare, devenită ulterior Fabrica P., a făcut obiectul Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului.

La dosar există relaţii cât priveşte trecerea în proprietatea statului a Fabricii de Piele şi Încălţăminte S.F., sens în care se poate aprecia asupra valabilităţii actului de preluare.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente şi în privinţa patrimoniului aparţinând Întreprinderii A. I., Fabrica de Postav şi Filatură de lână pieptănată din Bacău, împrejurare care, de altfel, a fost susţinută şi de reclamant şi confirmată de instanţe prin deciziile civile indicate anterior.

Rezultă din toate actele existente la dosar, că imobilul din Bacău, str. Ştefan cel Mare nu s-a aflat în proprietatea autorului reclamantului la data naţionalizării Fabricii A.I. (conform Legii nr. 119/1948), acesta aparţinând fostei Fabrici de Piele şi Încălţăminte S.F. (Fabrica P.), iar nu fostei Fabrici de postav A.I. (Fabrica Proletarul).

Împrejurarea că din unele adrese emise de Arhivele Naţionale Bacău reiese că imobilul în litigiu ar fi aparţinut Fabricii Proletarul nu poate fi calificată decât ca o eroare materială, întrucât, pe de o parte, se indică această fabrică, iar, pe de altă parte, se menţionează că preluarea imobilului s-ar fi făcut în baza Decretului nr. 409/1955. Or, aşa cum s-a arătat anterior, acest act nu constituie un titlu în baza căruia să se fi realizat trecerea imobilului în proprietatea statului, dispoziţiile sale vizând modalitatea de transfer a bunului între instituţiile de stat, procedură ulterioară preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului, şi, totodată, el a vizat imobilele aparţinând Fabricii P.; instanţa trebuie să se raporteze în sensul arătat la actele întocmite în perioada aferentă preluării imobilului litigios, ce emană chiar de la foştii titulari ai dreptului de proprietate ori de administrare şi nu la datele preluate în mod eronat de instituţiile statului, abilitate cu păstrarea documentelor, după anul 1991, la actele existente la rolul fiscal.

În dosar există relaţii privind plata impozitului, în concret pentru imobilul din str. Ştefan cel Mare, în perioada 1940 - 1941, această operaţiune fiind efectuată de funcţionari ai Întreprinderilor S.F.; celelalte relaţii prezentate de reclamant în acelaşi sens vizează o plată a impozitului în perioada 1948 - 1949 făcută de Fabrica I., însă nu fac nicio menţiune în privinţa locului situării imobilului pentru care se plătesc aceste taxe (se indică doar numărul, nu şi strada).

În acest context, au fost înlăturate susţinerile apelantului, conform cărora instanţele de judecată au recunoscut calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului ce face obiectul notificării nr. 1/2001, ca moştenitor al fostului proprietar al imobilului.

Acest aspect nu a fost probat prin înscrisuri, iar, pe de altă parte, în Sentinţa civilă nr. 495/2003 pronunţată de Tribunalul Bacău, în ceea ce priveşte calitatea procesuală a reclamantului I.A., se reţine că există începuturi de dovezi care prezumă calitatea sa de moştenitor şi de proprietar, însă, pe fond, acesta nu a probat că autorul I.I. a avut un titlu de proprietate unic şi exclusiv şi că imobilul din Bacău, str. Ştefan cel Mare a fost preluat de stat de la acesta sau de la autorul său.

Împrejurarea conform căreia reclamantul ar fi obţinut despăgubiri şi pentru alte imobile ce au fost în proprietatea „Ţesătoriei I.”, indicate în Hotărârea nr. 278/1999 a Consiliului Judeţean Bacău (care, de altfel, nici nu a fost anulată), nu constituie dovezi ale dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, cât timp, în concret, în speţă, nu s-a dovedit, potrivit art. 1169 C. civ., că societatea fam. I. ar fi deţinut şi imobilul din Bacău, str. Ştefan cel Mare.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, de asemenea invocate în justificarea calităţii de proprietar asupra imobilului litigios, aplicarea textului invocat de apelant operează însă numai în absenţa unor probe contrare, ceea ce implică prezentarea de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, precum şi a unei declaraţii pe propria răspundere a acestuia în sensul arătat şi, totodată, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau autorizate prin care s-a dispus/s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive cu celelalte informaţii aflate în dosarul de restituire.

În speţă, există suficiente informaţii care să confirme că imobilul a cărui restituire se solicită de către contestator nu a aparţinut Întreprinderii A.I., ci Întreprinderii S.F., actele la care Curtea s-a raportat fiind analizate în sensul art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Asupra calităţii de moştenitor a reclamantului în privinţa bunurilor deţinute de Fabrica I. s-a pronunţat deja o instanţă de judecată în mod irevocabil, constatând că acţionarii societăţii A.I. au fost fraţii C., A. şi I.I. (conform Convenţiei încheiate la Paris în anul 1952), iar I.A. este succesorul defunctului I.I.

În „Inventarul” depus în apel se menţionează că Fabrica de Textile I. S.A. este proprietatea exclusivă a fraţilor Iancu, A. şi C.I., aspect ce nu a fost contestat de către intimatul Ministerul Justiţiei.

Deşi prin expertizele efectuate în cauză, s-a realizat o evaluare atât a terenului, cât şi a construcţiilor edificate în Bacău, str. Ştefan cel Mare, concluziile prezentate de experţi nu pot fi valorificate în condiţiile în care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, conform Legii nr. 10/2001, asupra imobilului litigios, a conchis instanţa de apel.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, contestatorul I.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a), art. 21, art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001.

Concluzia instanţei de apel în sensul că imobilul în litigiu nu s-a aflat în proprietatea autorului reclamantului, la data naţionalizării Fabricii A. I. (conform Legii nr. 119/1948), deoarece acesta a aparţinut fostei Fabrici de Piele şi încălţăminte S. F. (Fabrica P.), iar nu fostei Fabrici de postav A. I. (Fabrica Proletarul), s-a bazat doar pe anumite înscrisuri, în mod greşit fiind înlăturate celelalte înscrisuri depuse la dosar şi care erau în favoarea recurentului.

Motivarea hotărârii recurate conţine chiar o contradicţie sub aspectul preluării abuzive a imobilului revendicat.

Astfel, s-a reţinut faptul că Decretul nr. 409/1955 nu constituie un titlu în baza căruia să se fi realizat trecerea imobilului în proprietatea statului, cu toate acestea, atunci când analizează condiţia de persoana îndreptăţită a recurentului, reţine că imobilul revendicat a aparţinut Fabricii P., el trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 409/1955.

Or, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice acelaşi raţionament juridic şi să reţină că şi imobilul în litigiu a fost preluat tot în baza Decretului nr. 409/1955, cu atât mai mult cu cât imobilul revendicat a făcut parte din patrimoniul fostei Fabrici I., devenită după naţionalizare „P.” şi care, la rându-i, a fost preluată în baza Legii nr. 119/1948, act normativ recunoscut ca fiind unul abuziv.

În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptăţită, deoarece nu s-a făcut dovada faptului că imobilul revendicat a aparţinut autorului reclamantului.

Or, din conţinutul certificatului nr. x/1996 emis de Ministerul de Interne - Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale rezultă fără îndoială că imobilul în discuţie figura la data de 1 ianuarie 1965 înscris la I.L.L. Bacău ca imobil al fostei Fabrici Proletarul Bacău, la nr. crt. 282, fiind preluat în baza Decretului nr. 409/1955.

Certificatul din 3 decembrie 1991 emis de Ministerul de Interne, Direcţia Generală a Arhivelor Statului - Filiala Arhivelor Statului Bacău, nu este relevant, având în vedere că face trimitere la un imobil din Calea Ştefan cel Mare, deci la un alt imobil decât cel în cauză.

Instanţa de apel, în mod greşit a reţinut în analiza actelor doveditoare ale dreptului de proprietate adresa din 27 februarie 2008 emisă de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Bacău în care se precizează că în registrele roluri unice pe anii 1940-1941 şi în rolul contribuabililor din 1944-1947 ale oraşului Bacău, la imobilul din str. Ştefan cel Mare nu figurează proprietar familia I.

Din această adresă nu rezultă că figurează cu roluri fiscale pentru imobilul revendicat Fabrica F. şi nici nu avea cum să figureze ca proprietar familia I., de vreme ce imobilul revendicat era proprietatea Fabricii I.. Un eventual rol fiscal nu putea fi deschis decât pe numele Fabricii I., şi nu pe numele unei persoane fizice ce făcea parte din familia I..

De altfel, instanţa de apel nu a avut în vedere Certificatul din 24 septembrie 1996 emis de Ministerul de Interne - Direcţia Generală a arhivelor Statului - Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale din care rezultă faptul că Fabrica I. era cea care avea rol unic deschis pentru plata impozitelor, pentru toate imobilele aflate în proprietatea fabricii, şi nu distinct pentru fiecare dintre imobilele aflate în patrimoniul său.

Din conţinutul aceluiaşi certificat se poate observa că acolo unde erau proprietari individuali, moştenitorii familiei I. erau înregistraţi ca atare, iar unde imobilele se regăseau în patrimoniul fabricii era înregistrată aceasta din urmă, plata impozitelor fiind făcută în numele fabricii.

Mai mult, nu rezultă din probele administrate că imobilul revendicat a aparţinut Fabricii de Piele şi Încălţăminte după anul 1948, nefiind probat cu niciun înscris faptul că această fabrică ar fi fost cea care a achitat impozitele aferente.

În ceea ce priveşte fişa mijloacelor de bază ce poartă ştampila SC T. SA Bacău, în cuprinsul acesteia se face referire la un imobil din str. Ştefan cel Mare, fără a se indica un număr sau o altă dată de identificare care să permită instanţei de apel să reţină că este vorba despre acelaşi cu imobilul revendicat.

Este adevărat ca în conţinutul Procesului verbal din 11 iunie 1948 care atestă preluarea de la Întreprinderea A.I., cu sediul în str. Mircea, imobile terenuri şi clădiri, nu se face trimitere expresă la imobilul din Bacău, str. Ştefan cel Mare, dar nu se face trimitere la niciun imobil în mod expres, ele fiind menţionate generic „terenuri şi construcţii. Nici în procesul verbal încheiat la data de 16 septembrie 1948 nu se menţionează că imobilul în discuţie este al întreprinderii Naţionale P., se precizează doar că procesul verbal s-a încheiat „în Întreprinderea Naţională P., fost F. din Bacău, str. Ştefan cel Mare.”

Mai mult, procesul verbal din 11 iunie 1948 în care se menţionează ca se preiau de la Întreprinderea A. I. „imobile terenuri 6.935 mp, clădiri 7.689 mp” cuprindea doar parţial imobilele terenuri şi construcţii ce au aparţinut Fabricii I., având în vedere că această întreprindere - doar fabrica - se întindea pe un teren de 80.000 m.p., aspect ce rezultă din Inventarul întocmit la Fabrica de Textile I.S.A., depus la dosar.

Recurentul a susţinut că imobilul ce face obiectul prezentei cauze a aparţinut „Ţesătoriei I.”, ulterior naţionalizată sub denumirea de „Fabrica Proletarul”, conform următoarelor înscrisuri: procesul verbal încheiat în data de 11 iunie 1948 între reprezentanţii Fabricii I. şi cei ai Ministerului Industriei, cu ocazia naţionalizării, când Fabrica I. a devenit „Proletarul”; Certificatul din 16 iunie 1996 emis de Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale, din conţinutul căruia rezultă că imobilul revendicat a fost proprietatea Fabricii Proletarul; adresa din 18 noiembrie 1997 emisă de SC T. SA, din conţinutul căreia rezultă că imobilul revendicat a trecut în administrarea T. de la Fabrica P. în baza Decretului nr. 409/1955 şi, în baza H.G. nr. 632 din 18 noiembrie 1993, în administrarea Ministerului de Justiţie.

Înscrisurile reţinute de către instanţa de apel ca fiind „contrare” nu fac dovada faptului că imobilul revendicat a aparţinut altor persoane decât familia I., în speţă Fabricii I., iar de vreme ce potenţiale persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra imobilului în discuţie nu au formulat o cerere în acest sens, nu se poate reţine că înscrisurile indicate de instanţa de apel infirmă dreptul de proprietate al reclamantului.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Analizând în fond notificarea formulată de către reclamantul I.A. în baza Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care unitatea deţinătoare nu a emis o decizie sau dispoziţie motivată în aplicarea art. 25 şi 26 din lege, instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a prevederilor acestui act normativ cu caracter special, contrar susţinerilor recurentului.

Astfel, în ceea ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii cu privire la imobilul în litigiu (situat în Bacău, str. Ştefan cel Mare), instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001 în privinţa modalităţii de dovedire a calităţii de proprietar la momentul preluării de către stat a imobilului, reflectate în dispoziţiile art. 23 şi 24 din lege, precum şi în prevederile corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Spre deosebire de dreptul comun, unde dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul unei persoane se poate face prin înfăţişarea titlului translativ, constitutiv ori declarativ al dreptului, în reglementarea specială, atare modalitate constituie doar una dintre posibilităţile recunoscute alternativ de legiuitor.

Sfera înscrisurilor prin care legiuitorul acceptă că se poate face dovada dreptului de proprietate acoperă nu numai dovezile directe, precum înscrisul translativ ori constitutiv al dreptului, însă şi pe cele indirecte. În această categorie se înscriu prezumţia legală relativă instituită de art. 24 alin. (1), pe baza actelor vizând preluarea imobilului, nu mai puţin, prezumţiile simple, pe baza evidenţelor autorităţilor publice referitoare la imobil, evident, cu condiţia ca aceste mijloace de probă să nu fie contrazise de alte probe şi să se coroboreze cu dovezile administrate.

În acest context, se constată că instanţa de apel, în absenţa a însuşi titlului de proprietate atestând dreptul Întreprinderii A. I. asupra imobilului, care să fi fost înfăţişat de către reclamant, în calitate de moştenitor al unuia dintre cei trei acţionari ai întreprinderii, a cercetat toate înscrisurile depuse la dosar, în scopul de a determina dacă bunul aparţinea persoanei respective.

Este de precizat, în primul rând, că prezumţia legală de proprietate instituite prin art. 24 din lege nu poate fi reţinută în favoarea reclamantului.

Potrivit acestei norme, „persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar ”.

Cu privire la actul de preluare a imobilului de către stat - a cărui identificare este necesară pentru aplicarea prezumţiei menţionate anterior -, instanţa de apel a reţinut că a fost reprezentat de Legea nr. 119/1948, şi nu de Decretul nr. 409/1955.

Această apreciere este corectă, în condiţiile în care Decretul nr. 409/1955 viza transmiterea de bunuri între instituţii sau unităţi de stat, şi nu preluarea de bunuri de către stat de la alte persoane decât cele organizate ca instituţii sau unităţi de stat.

Aşadar, chiar dacă s-ar reţine că imobilul în litigiu a fost cel menţionat în Decretul nr. 409/1955 (deşi nici acest lucru nu este real, după cum se va arăta în continuare), atare menţionare demonstrează doar că imobilul se afla deja în proprietatea statului, din moment ce a putut fi transmis din administrarea unei unităţi de stat (o fabrică) în administrarea altei unităţi de stat (ILL Bacău, devenită, după 1990, SC T. SA).

Contrar susţinerilor recurentului, nu există nicio contradicţie pe acest aspect în motivarea deciziei recurate, deoarece instanţa de apel, referindu-se la Fabrica „P.”, a reţinut că a făcut obiectul Decretului nr. 409/1955, şi nu faptul că ar fi fost preluat de către stat în baza acestui decret. Faptul că fabrica a făcut obiectul decretului semnifică, după cum s-a arătat, transmiterea dreptului de administrare de la o unitate de stat la altă unitate de stat asupra unui imobil deja existent în patrimoniul statului.

De altfel, deşi invocă pretinsa contradicţie, recurentul susţine el însuşi că imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948, făcând referire explicită la procesul verbal încheiat la 11 iunie 1948 între reprezentanţii Fabricii I. şi cei ai Ministerului Industriei, cu ocazia naţionalizării, când Fabrica I. a devenit „Proletarul”.

Ca atare, nu există nicio raţiune pentru a se infirma aprecierea instanţei de apel (care s-a bazat pe puterea de lucru judecat a deciziei nr. 146/2008 a Curţii de Apel Bacău şi a deciziei nr. 9002/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând Ţesătoria I.) în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948.

Întrucât imobilul nu este menţionat explicit în anexele Legii nr. 119/1948, preluarea operând in rem, în considerarea obiectul de activitate al întreprinderii, pentru a se aplica prezumţia calităţii de proprietar, ar fi trebuit, cel puţin, să fie înfăţişat actul de autoritate (actul administrativ) prin care s-a pus în executare măsura preluării abuzive a imobilului în litigiu.

Procesul - verbal datat 11 iunie 1948 (fila 90 dosar tribunal), completat prin procesul - verbal datat 9 iulie 1949 (fila 92 acelaşi dosar) prin care s-au preluat în baza Legii nr. 119/1948 Întreprinderea A.I.S.A., respectiv Fabrica de Postav şi Filatură de lână pieptănată şi toate celelalte bunuri din patrimoniul întreprinderii, inclusiv imobilele, nu reprezintă actul administrativ de preluare a imobilului în litigiu, cât timp imobilul nu este menţionat expres în aceste procese - verbale.

Or, aplicarea prezumţiei de proprietate din art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este condiţionată de menţionarea explicită în actul normativ sau administrativ de preluare nu numai a proprietarului, ci şi a imobilului preluat, în caz contrar, nefiind posibilă stabilirea vreunei legături între persoana individualizată şi un anumit imobil, cu atât mai puţin prezumarea calităţii de proprietar asupra unui imobil.

În aceste condiţii, în mod corect, instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiei art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În privinţa actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din lege şi indicate în norma corespondentă din Normele metodologice de aplicare a legii, se constată că instanţa de apel a analizat toate înscrisurile depuse la dosar, arătând, pentru fiecare în parte, motivul înlăturării lor din ansamblul probator, nefiind acte doveditoare ale deţinerii proprietăţii la momentul preluării imobilului.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, instanţa nu a înlăturat nejustificat înscrisurile pretinse de către acesta ca fiindu-i favorabile, ci a urmărit să determine, în fiecare caz în parte, dacă relevă vreun element doveditor al dreptului de proprietate şi a coroborat rezultatul aprecierii asupra fiecărui înscris, ajungând la concluzia nedovedirii dreptului de proprietate al Întreprinderii A.I. asupra imobilului ce face obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Susţinerile recurentului prin care acesta infirmă aprecierea instanţei de apel pentru fiecare înscris în parte nu pot fi primite, deoarece tind la reevaluarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, finalitate ce excede verificărilor presupuse în sarcina acestei instanţe de control judiciar, limitate exclusiv la legalitatea deciziei, în raport de cazurile din art. 304 C. proc. civ., nu şi la temeinicia acesteia, care nu este prevăzută de niciunul dintre cazurile de recurs din art. 304.

Se observă, de altfel, că susţinerile recurentului se fundamentează pe confuzia între Fabrica „P.” şi, pretinzând, în finalul motivelor de recurs, că imobilul revendicat ar fi trecut în administrarea T. de la Fabrica Proletarul (P.). Or, recurentul nu indică nici măcar un singur înscris din care să rezulte identitatea dintre cele două fabrici.

Instanţa de apel a constatat că aceste două fabrici au fost diferite şi s-au constituit ca unităţi de stat după preluarea unor întreprinderi distincte în baza Legii nr. 119/1948, care aveau un profil de activitate total diferit: Fabrica „P.” Bacău - Fabrică de Piele şi Încălţăminte este fosta Fabrică S. F., în timp ce Fabrica „Proletarul” este fosta Fabrică de Postav şi Filatură de lână pieptănată A. I.

Instanţa de apel a constatat că înscrisurile depuse la dosar atestă, prin coroborare, că Fabrica „P.” deţinea imobilul în litigiu, în calitate de proprietar, la data naţionalizării, şi nu Fabrica „P.”.

Inducând, prin susţinerile sale, confuzia între cele două fabrici, recurentul speculează, în fapt, conţinutul unui singur înscris în care apare o asociere între imobilul în litigiu şi Fabrica „P.”, înscris pe care instanţa de apel l-a înlăturat în mod corect, deoarece conţine o simplă greşeală materială, în absenţa posibilităţii de coroborare a conţinutului său cu vreun alt mijloc de probă administrat în cauză.

Este vorba despre înscrisul emis de Ministerul de Interne - Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale (fila 25 dosar fond) pe care instanţa de apel şi recurentul îl identifică drept certificatul nr. x/1996, în care se menţionează că I.L.L. Bacău ar fi preluat imobilul din str. Ştefan cel Mare de la Fabrica „P.” în baza Decretului nr. 409/1955.

Or, acest unic înscris în care există asocierea între fabrica fostă A.I. şi imobilul în litigiu, nu numai că nu se coroborează cu celelalte probe administrate, însă este combătut prin chiar procesul - verbal încheiat cu ocazia preluării imobilului din str. Ştefan cel Mare de către I.L.L. Bacău (fila 129 dosar Curtea de Apel Bucureşti, vol. I), în care se arată explicit că preluarea a operat de la Fabrica „P.”. După cum s-a arătat deja, fabrica era unitate de stat, ceea ce explică aplicarea Decretului nr. 409/1955 (şi a Hotărârea C.M. nr. 8/1960, emis în baza acestui decret).

Ca atare, este evident că înscrisul transmis de Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale, care menţionează Fabrica „Proletarul”, şi nu Fabrica „P.”, conţine o eroare materială, de vreme ce procesul - verbal menţionat atestă cu certitudine elementele esenţiale ale preluării imobilului în litigiu.

În consecinţă, niciuna dintre susţinerile din motivarea recursului nu este fondată, constatându-se că aprecierea instanţei de apel în sensul nedovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului, la data naţionalizării, al întreprinderii la care autorul reclamantului era asociat, împreună cu alţi membri ai familiei, decurge din aplicarea corespunzătoare a legii.

Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul I.A. împotriva deciziei nr. 218/ A din 15 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2002/2013. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2216/2013. Civil. Marcă. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2164/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs