ICCJ. Decizia nr. 2213/2013. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2213/2013
Dosar nr. 9694/99/2011
Şedinţa publică de la 4 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 409 din 06 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul laşi, secţia a ll-a civilă contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC V.R. SA sucursala Iaşi şi, în consecinţă, s-a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive, acţiunea formulată de reclamanţii D.F. şi D.A.M. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA sucursala Iaşi.
S-a admis acţiunea formulată de reclamanţii D.F. şi D.A.M., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, cu sediul în Bucureşti, sector 2; s-a constatat abuzivă clauza înscrisă la pct. 3 lit. d) din „condiţiile speciale" ale convenţiei de credit din 28 august 2007 şi s-a dispus obligarea pârâtei SC V.R. SA la plata către reclamanţii D.F. şi D.A.M. a sumei de 1.600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC V.R. SA sucursala Iaşi, instanţa a reţinut că aceasta nu este parte în convenţia de credit din 28 august 2007, părţi contractante fiind SC V.R. SA (copârât în cauză), în calitate de bancă împrumutătoare şi reclamanţii, în calitate de împrumutaţi. Nefiind parte în convenţia de credit, neexistând identitate între SC V.R. SA sucursala Iaşi şi împrumutătorul din convenţie, în persoana căruia s-au născut drepturi şi obligaţii efect al semnării contractului.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că la data de 28 august 2007 între reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, şi pârâta SC V.R. SA, în calitate de bancă împrumutătoare, s-a încheiat convenţia de credit, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 73.800 de euro pentru o perioadă de 300 de luni. Contractului i-a fost ataşat un grafic de rambursare, în care părţile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutaţii erau obligaţi să o achite către bancă.
Prin cererea disjunsă din acţiunea iniţială reclamanţii au solicitat să se constate că art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 28 august 2007 reprezintă o clauză abuzivă şi, prin urmare, este lovită de nulitate.
Instanţa a constatat că potrivit Secţiunii 3, art. 3.1., intitulat marginal „Dobânda curentă", pct. 3.1.2 parag. ultim din Condiţiile Generale ale Convenţiei, „rata dobânzii curente este fixă sau variabilă, exprimată în forme procentuale (ex. x%), valoarea sa fiind menţionată în Condiţiile Speciale", că potrivit pct. 3 lit. a)) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, rata dobânzii curente este fixă, de 4,25% pe an iar potrivit lit. d)) al aceluiaşi punct, cu privire la care reclamanţii au solicitat să se constate că reprezintă o clauză abuzivă lovită de nulitate, „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".
Or, instanţa a reţinut că, potrivit raportului dintre clauzele generale/speciale, pct. 3 lit. a) din Condiţiile Speciale are prevalentă asupra art. 3.2.1 din Condiţiile Generale, acestea din urmă trimiţând ele însele, pentru lămurirea clauzelor contractuale, la regulile speciale.
Instanţa a reţinut că modificarea unilaterală a contractului contravine tezei finale a literei a) din Anexa Legii nr. 193/2000. Potrivit textului invocat, în forma de la data încheierii contractului, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care „dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia". Or, legea are în vedere indicarea/specificarea expresă în contract a „motivului" în funcţie de care poate avea loc modificarea unilaterală a contractului, iar nu indicarea sa pur generică. Deşi în Condiţiile Generale, Banca a definit nu mai puţin de 28 de termeni (a se vedea secţiunea 1, denumită marginal „Definiţii"), dintre care unii de notorietate (de ex, „dolari SUA, dolari") - nu a indicat ce se înţelege prin „schimbări semnificative pe piaţa monetară".
Instanţa a reţinut că art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 28 august 2007 reprezintă o clauză ce încalcă drepturile consumatorului care a intrat în raporturi contractuale cu pârâta SC V.R. SA în cadrul unui contract de împrumut cu dobânda fixă - ca modalitate răspândită de acordare a creditelor la acel moment şi, în consecinţă, urmează a admite acţiunea şi a constata ca fiind abuzivă această clauză, cu consecinţa anulării ei.
Faţă de cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, dând eficienţă dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. potrivit cu care „partea care cade în pretenţii va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată", instanţa a obligat pârâta să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată în sumă de 1.600 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC V.R. SA.
Apelanta a susţinut că instanţa de fond a nesocotit argumentele şi apărările băncii, făcute prin notele scrise depuse pentru termenul din 08 noiembrie 2011 şi nu a luat în considerare înscrisurile depuse pentru termenul din 08 noiembrie 2011, ca de altfel nici apărările formulate.
În şedinţa publică din 21 mai 2012 apelanta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, excepţie ce a fost respinsă ca neîntemeiată la acelaşi termen.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC V.R. SA Sucursala laşi, invocată în aceeaşi şedinţă, apelanta a precizat că nu înţelege să o mai susţină.
În şedinţa publică din 3 septembrie 2012 apelanta a invocat excepţia inadmisibilitătii acţiunii, pe care instanţa a pus-o în discuţia părţilor odată cu fondul cauzei.
Curtea de Apel laşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 129 din 10 septembrie 2012 a respins excepţia inadmisibilitătii acţiunii şi a respins apelul pârâtei, ca nefondat, obligând apelanta să plătească intimatului D.F. 3.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilitătii acţiunii formulată de reclamanţi, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că apelanta şi-a întemeiat excepţia invocată pe prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, susţinând atât oral cât şi prin precizările scrise, că Legea nr. 193/2000 nu este aplicabilă contractelor ce se încheie în temeiul altor legi speciale, în speţă, contractului încheiat cu reclamanţii, reglementat de prevederile speciale ale O.U.G. nr. 50/2010.
În speţă, instanţa a constatat că, clauza contestată de reclamanţi, prevăzută de art. 3 d) din convenţia de credit încheiat la data de 28 august 2007 nu putea fi în niciun caz supusă prevederilor OUG nr. 50/2010, intrată în vigoare după aproximativ 3 ani de la data încheierii convenţiei, astfel că susţinerea apelantei potrivit cu care respectivei clauze îi sunt aplicabile prevederile unei ordonanţe adoptate ulterior vor fi respinse ca vădit neîntemeiate.
Instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că Legea nr. 193/2000 în vigoare la data încheierii contractului şi pe dispoziţiile căreia reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, nu exclude din domeniul său de aplicare contractele privind serviciile financiare, ci reglementează expres aplicabilitatea sa la astfel de servicii, faptul că legislaţia care reglementează domeniul serviciilor financiare (Legea nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004) prevede în mod expres aplicabilitatea Legii nr. 193/2000.
Pe fond, Curtea a constatat neîntemeiat apelul declarat de SC V.R. SA, reţinând, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut, motivat, faptul că, convenţia de credit a rămas în forma iniţială semnată la 28 august 2007, că, potrivit art. 13.1 din convenţia încheiată de părţi: „orice modificare a clauzelor Convenţiei se va efectua exclusiv în baza acordului părţilor, urmând a fi consemnată prin act adiţional", că actul adiţional invocat de apelantă nu a fost semnat de apelanţi şi că nu există acordul de voinţă necesar modificării contractului, impus chiar de convenţia ce reprezintă legea părţilor.
A apreciat instanţa de apel că existenţa notificării din 01 septembrie 2011 potrivit căreia intimaţii au refuzat în totalitate aplicarea actului adiţional întocmit de bancă, ulterioară apariţiei Legii nr. 288/2010, exclude aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Lege, invocate prin cererea de apel, însăşi apelanta susţinând, prin cererea de apel, faptul că, urmare a acestei notificări, actul adiţional nu şi-a mai produs efectele, că în ceea ce priveşte răspunsul băncii cu adresa din 8 martie 2011, acesta nu poate avea ca efect eliminarea clauzei contestate de la pct. 3 lit. d), aşa cum se susţine, având în vedere atât considerentele arătate mai sus, cât şi faptul că reprezintă o invitaţie la negociere, neurmată de semnarea vreunui act adiţional.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA Bucureşti solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Recurenta - pârâtă îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte.
Recurenta arată în cadrul primei critici că în ceea ce priveşte constatarea pretinsului caracter abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de Credit din 28 august 2007, decizia atacată este nelegală, aducând în susţinere următoarea argumentaţie:
În anul 2010, Banca a implementat O.U.G. nr. 50/2010 şi astfel, în contextul alinierii contractelor la noul cadru legislativ în materia protecţiei consumatorilor, pentru a veni în întâmpinarea clienţilor, banca a propus împrumutaţilor eliminarea prevederilor pct. 3 lit. d) din Convenţie. Ulterior, intimaţii - reclamanţi au notificat Banca în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 288/2010, denunţând actul adiţional comunicat, ulterior acestei notificări, actul adiţional propus de bancă nemaiproducându-şi efectele.
Următoarele critici vizează soluţionarea greşită de către instanţa de apel a excepţiilor lipsei de obiect a cererii, a lipsei calităţii procesuale active şi cea a inadmisibilităţii acţiunii, argumentate astfel:
Banca a emis către intimatul - reclamant adresa din 08 octombrie 2010, în care se regăsesc o serie de modificări privitoare la derularea convenţiei de credit, astfel cum au fost aplicate în procesul de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 şi care le sunt la favorabile clienţilor cu scopul de a fi menţinute în continuare şi aplicate ca atare pentru contractul încheiat de către intimaţi cu banca, printre modificările de natură a aduce beneficii intimatului enumerându-se şi eliminarea clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d).
Conchide în acest sens recurenta că instanţa a ignorat cu desăvârşire faptul că banca a respectat întocmai atât dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 cât şi adresa A.N.P.C. anexată la prezenta, însă exact intimaţii sunt cei care au refuzat implementarea acestora, intimaţii - reclamanţi invocându-şi în apărare propria atitudine culpabilă, în sensul că după ce au denunţat actul adiţional prin care se anula comisionul de risc, după 1 an au dat în judecată Banca solicitând acelaşi lucru;
În mod total eronat instanţa a reţinut şi faptul că „Banca a interpretat art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în mod transparent şi complet a consumatorului", întrucât în articolul menţionat este clar precizat că „Banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel comunicată se va aplica de la data comunicării", rezultând cu certitudine faptul că banca nu va proceda sub nicio formă la revizuirea dobânzii curente decât după informarea în mod transparent şi complet a consumatorului;
În cuprinsul deciziei recurate instanţa de judecată susţine în mod nejustificat faptul că prezenta convenţie de credit încheiata la data de 28 august 2007 nu putea fi în niciun caz supusă prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, intrată în vigoare după aproximativ 3 ani de la data încheierii convenţiei, astfel că susţinerea apelantei potrivit cu care respectivei clauze îi sunt aplicabile prevederile unei ordonanţe adoptate ulterior vor fi respinse ca vădit neîntemeiate", ignorând faptul că, în prezenţa unui contract de credit, raporturile dintre părţi sunt guvernate de O.U.G. nr. 50/2010 (Lege specială) şi nu de Legea nr. 193/2000 (lege cu caracter general - dreptul comun în materia clauzelor abuzive).
Recurenta subliniază faptul că O.U.G. nr. 50/2010 a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 288/2010 care, prin art. 39 modifică art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prevăzând astfel că O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor în vigoare la momentul apariţiei acesteia.
Consideră recurenta - pârâtă că, atât timp cât legiuitorul, în momentul în care a reglementat în mod special contractele de credit cu consumatorii a prevăzut expres că nu pot fi supuse verificării şi aplicării noilor dispoziţii contractuale deja în vigoare, acţiunea reclamanţilor prin care se invocă dispoziţiile generale ale Legii nr. 193/2000 tind, în fapt, să lipsească de conţinut o dispoziţie imperativă - cea prevăzută de art. 39 din Legea nr. 288/2010.
Precizează recurenta că a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care prevăd expres ca nu pot fi supuse aplicării acestei legi contractele reglementate prin legi speciale. Ori, la data introducerii acţiunii de către reclamant era deja în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 care reglementează în mod special contractele de credit încheiate cu consumatorii, instanţa de apel nepronunţându-se asupra acestei excepţii, astfel cum aceasta a fost invocată şi susţinută.
O ultimă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a luat în considerare răspunsul la interogatoriu al reclamantului-intimat D.F., acesta reprezentând un alt motiv de nelegalitate şi netemeinicie a deciziei atacate.
Intimaţii - reclamanţi D.F. şi D.A.M. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, contată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Convenţia de credit ce constituie temeiul juridic al acţiunii a fost încheiată sub imperiul Legii nr. 193/2000 care include în obiectul său de reglementare şi contractele privind serviciile financiare.
Caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 3 lit. d) din contract a fost examinat astfel din perspectiva dispoziţiilor cuprinse în art. 4 alin. (1), (2) şi (3) din evocata lege şi nu prin prisma O.U.G. nr. 50/2010 intrată în vigoare ulterior încheierii convenţiei de credit, instanţa de control judiciar statuând în mod judicios asupra calificării evocatei clauze din perspectiva condiţiilor legal reglementate.
În dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 - aplicabilă speţei - prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei - credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Instanţele au avut a analiza din această perspectivă condiţiile care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, instanţa de apel raportându-se corect la natura bunurilor sau serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanţele existente la momentul perfectării convenţiei de credit.
Alin. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. (3) din Lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
Excepţia lipsei de obiect a cererii şi cea a inadmisibilităţii acţiunii au primit o corectă dezlegare, instanţa de control judiciar apreciind în mod judicios că legea aplicabilă cauzei este Legea nr. 193/2000 şi nu O.U.G. nr. 50/2010 şi că actul adiţional prin care urma să fie modificat conţinutul clauzei cuprinse în art. 3 lit. d) din contract nu a fost încheiat.
De asemenea excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost corect analizată de instanţa de apel prin raportare la legea în vigoare la data perfectării contractului de credit apelanta pârâtă întemeindu-şi de altfel, această apărare pe prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 în sfera de reglementare a acestui act normativ situându-se şi serviciile financiare de natura celui care a generat prezentul litigiu, instanţa de control judiciar făcând astfel o corectă aplicare a principiului tempus regit actum.
Critica vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active din perspectiva interesului reclamanţilor în promovarea acţiunii este formulată în aceşti termeni pentru prima dată în recurs, astfel că nu poate fi analizată omisso medio.
Cea din urmă critică referitoare la ignorarea de către instanţa de apel a răspunsului la interogatoriu nu poate fi analizată şi această fază procesuală în raport de art. 304 C. proc. civ. întrucât repune în discuţie administrarea probatoriului ceea ce situează analiza în sfera examenului de temeinicie.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat şi constatând îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta să plătească intimatului D.F. suma de 3.000 lei reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA împotriva Deciziei nr. 129 din 10 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatului - reclamant D.F. suma de 3.000 lei reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2192/2013. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 2214/2013. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
