ICCJ. Decizia nr. 2240/2013. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2240/2013

Dosar nr. 2298/59/2004

Şedinţa publică de la 5 iunie 2013

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de fată, retine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1281 din 5 decembrie 2003 Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea principală formulată de roclamanta SC M. SA împotriva pârâţilor reclamanţi reconvenţionali B.A. şi D.M.; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâţii B.A. si D.M. împotriva reclamantei SC M. SA Timişoara; a obligat pârâţii reclamanţi reconvenţionali B.A. şi D.M. să plătească reclamantei pârâte reconvenţionale SC M. SA Timişoara câte 5.733.613.500 lei cu titlu de despăgubiri reprezentate de contravaloarea construcţiilor şi manoperei edificate pe terenurile proprietatea reclamantei pârâte reconvenţonal înscrise în C.F. Freidorf; a obligat reclamanta pârâtă reconvenţional să plătească pârâţilor reclamanţi reconvenţionali B.A. si D.M. câte 3.862.527. 223 lei cu titlu de despăgubiri pentru folosinţa terenurilor şi clădirilor neintabulate edificate, terenuri înscrise în C.F., Freidorf; a respins în rest acţiunea principală şi cererea reconvenţională, şi a compensat cheltuielile de judecată.

Tribunalul a respins excepţia prescripţiei, cu motivarea că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când au rămas definitive şi irevocabile hotărârile care au rezolvat litigiul dintre părţi cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiilor din litigiu, iar acest termen este data de 15 februarie 2002, când s-a pronunţat Decizia civilă nr. 168/ R a Curţii de Apel Timişoara, iar faţă de această dată acţiunea înregistrată de reclamantă la data de 10 iulie 2003 este înlăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că în sarcina antecesorilor şi a reclamantei operează prezumţia bunei credinţe şi s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza finală C. civ., în sensul că proprietarul fondului trebuie să despăgubească .constructorul cu valoarea materialelor şi a muncii sau cu o sumă egală cu aceea a creşterii valorii fondului.

Întrucât pârâtele L.A. şi S.E. nu sunt proprietare ale imobilului din litigiu s-a constatat lipsa calităţii procesuale a acestora.

Tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, potrivit dispoziţiilor art. 483 C. civ., fructele civile, cum sunt chiriile sau sumele obţinute pentru folosinţa imobilelor, teren şi construcţii, se cuvin proprietarului imobilului, iar din probele administrate şi necontestate de către reclamantă, re;.uitând că aceasta a folosit efectiv, atât terenul, cât şi construcţiile efectuate pe terenul pârâtelor, apreciindu-se justificată şi cererea reconvenţională, dreptul la acţiune începând să curgă de la data de 21 noiembrie 1998, când s-a stabilit definitiv dreptul de proprietate al pârâtelor asupra terenului pe care au fost edificate construcţiile.

Cu privire la capătul de cerere reconvenţională privind evacuarea reclamantei de pe terenurile şi construcţiile menţionate anterior şi capătul de cerere din acţiunea reclamantei, de stabilirea a unui drept de retenţie până la plata efectivă despăgubirilor, instanţa a dispus respingerea acestora, întrucât acţiunea de predare a imobilelor de către reclamantă pârâtelor a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1425 din 01 martie 2001 a Judecătoriei Timişoara, rămasă definitivă şi irevocabilă, conform Deciziei civile nr. 2654/A/2001 a Tribunalului Timiş şi respectiv Decizia civilă nr. 168/ R din 15 februarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, pârâtele având posibilitatea punerii în executare a respectivelor hotărâri, iar faţă de faptul că între părţi sunt obligaţii reciproce de plată a unoi sume aproximativ egale ca echivalent, s-a apreciat că nu se impune acordarea unui drept de retenţie în favoarea reclamantei, această situaţie urmând a fi reglementată după executarea hotărârii, când se va stabili exact suma ce trebuie plătită de fiecare parte, în raport de dobânzile legale ce se cuvin fiecăruia.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC M. SA şi pârâtele D.M. şi B.A.

Prin Decizia civilă nr. 26 din 14 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanta pârâtă reconvenţional SC M. SA Timişoara (actual SC Z. SRL) împotriva sentinţei civile nr. 128 din 15 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Timiş.

S-a admis apelul declarat de pârâta reclamantă reconvenţional D.M. (continuat de moştenitorii ei legali B.A. şi D.M.) şi de pârâta reclamantă reconvenţional B.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâţii reclamanţi reconvenţional să plătească reclamantei pârâtă reconvenţional suma de 11.467.227.000 lei vechi, respectiv 1.146.722,70 lei noi din care % revine în plată pârâtei B.A. iar % % revine în plată pârâtului D.M.

A obligat reclamanta pârâtă reconvenţional să plătească pârâţilor reclamanţi reconvenţional suma de 10.770.813.288 lei vechi respectiv 1.077.081,32 lei noi din care % pârâtei B.A. iar T.V.A. % pârâtului D.M.

A compensat despăgubirile pe care părţile şi le datorează reciproc până la concurenţa sumei celei mai mici urmând ca şi pârâţii reclamanţi reconvenţional să-i mai plătească reclamantei pârâtă reconvenţional suma de 696.413.712 lei vechi, respectiv 69.641,37 lei noi din care % % din sumă respectiv 52.231 lei noi se va plăti de pârâta B.A. iar T.V.A. parte din sumă, respectiv 17.410 lei noi se va plăti de pârâtul D.M.

A menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

A obligat reclamanta apelantă să plătească pârâţilor apelanţi suma de 9400 lei cheltuieli de judecată din care % respectiv 7.050 lei noi se va plăti pârâtei B.A. iar V.A. respectiv 2.350 lei noi se va plăti pârâtului D.M.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cererea de redeschidere a dezbaterilor formulată de reclamanta SC Z. SRL, depusă după rămânerea cauzei în pronunţare, respectiv la 14 februarie 2012, instanţa de apel a respins-o, ca neîntemeiată.

Faptul că reprezentantul legal al societăţii are probleme de sănătate, nu poate constitui motiv de redeschidere a dezbaterilor, având în vedere că deşi a fost legal citată la toate termenele de judecată cu respectarea dispoziţiilor art. 91 şi următoarele C. proc. civ., inclusiv cu menţiunea de a-şi propune probe în susţinerea apelului, aceasta nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu a solicitat probe.

Mai mult, instanţa a rămas în pronunţare la data de 31 ianuarie 2012, şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, raportat la dispoziţiile art. 156 C.pr.civ., a amânat pronunţarea la 7 februarie 2012, şi respectiv, 14 martie 2012.

De menţionat că această cauză la solicitarea reclamantei apelante la data de 14 mai 2004, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. a fost suspendată, până la judecarea Dosarului nr. 876/2004 al Tribunalului Timiş.

Instanţa de apel a constatat că prima critică adusă hotărârii apelate de către reclamantă, privind valoarea actualizată a construcţiilor, - care în opinia reclamantei - a fost stabilită ca fiind în sumă de 13.646.000.000 lei prin expertiza tehnică efectuată, iar instanţa de fapt a obligat pe intimate la plata sumei de 11.462.227.000 lei,- nu este întemeiată, întrucât prin .răspunsul la obiecţiuni (fila 234 dosar fond), expertul face precizarea că valoarea construcţiilor (fără T.V.A.) este de 11.467.227.000 lei.

Cea de-a doua critică viza faptul că deşi a fost obligată să plătească intimatelor câte 5.733.613.500 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosinţa terenului şi construcţiilor, obiecţiunile la expertiza contabilă efectuată în cauză, nu au fost comunicate expertului, instanţa respingând şi cererea de efectuare a unei noi expertize.

Deşi au învederat că în cazul apelantei, expertiza a avut în vedere întreg ansamblu construit, fără diferenţinerea acestora (curte, grup social, hala de producţie, decantoare), reclamanta nu a înţeles să solicite suplimentarea expertizei.

Având în vedere motivele apelului, instanţa de apel a citat în acest sens, aşa cum s-a precizat mai sus, reclamanta, însă aceasta nu s-a prezentat în instanţă astfel că raportat la principiul disponibilităţii, la dispoziţiile art. 170 C. proc. civ., conform cărora, obligaţia părţii care cere administrarea unei dovezi, are obligaţia să achite cheltuielile efectuate cu aceasta, curtea a apreciat că nu se mai susţine această cerere, suplimentul la expertiză necesitând costuri ce trebuiau suportate de partea solicitantă, în speţă, reclamanta.

În ceea ce priveşte acordarea dreptului de retenţie, instanţa de apel a reţinut că pentru a putea fi instituit, trebuie să existe o conexitate între creanţă şi lucrul reţinut, acest drept real imperfect încetând în cazul în care detentorul a pierdut detenţia.

Cum, în cauză, între părţi s-au pronunţat hotărâri irevocabile, ce nu au fost puse în posesie, se constată că în mod corect a fost respinsă această cerere a reclamantei.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţi, Curtea de Apel a constatat că este întemeiat.

Instanţa de apel nu a primit susţinerea pârâtelor reclamante reconvenţional, că sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ce au ca şi consecinţă anularea hotărârii pronunţate de prima instanţă.

S-a arătat că nu este reală susţinerea că instanţa a redeschis dezbaterile la 5 decembrie 2003 şi că astfel, judecarea cauzei s-a făcut cu încălcarea dreptului la apărare şi că se impunea citarea părţilor, întrucât cauza a rămas în pronunţare la 28 noiembrie 2003 şi s-a amânat pronunţarea la 5 decembrie 2003, când s-a pronunţat hotărârea atacată.

Prin hotărârea atacată, tribunalul nu a acordat mai mult decât s-a cerut, nu a pronunţat plus petit.

S-a reţinut că este nefondată critica pârâţilor apelanţi în sensul că instanţa, în situaţia în care aprecia ca întemeiată acţiunea reclamantei, putea acorda cel mult suma de 1.000.000.000 lei, pretinsă prin acţiune, întrucât prin completare de acţiune (fila 65 dosar fond), reclamanta a precizat că îşi majorează cuantumul despăgubirilor conform evaluării efectuate prin expertiza tehnică dispusă în cauză.

Întrucât - arată apelantele - prima instanţă nu a luat în considerare răspunsul la obiecţiunile la expertiza efectuată în cauză, au solicitat completarea expertizei în sensul stabilirii valorii materialelor şi manoperei incorporate în construcţii, iar nu valoarea construcţiei în sine.

Au solicitat de asemenea, audierea martorilor care au avut cunoştinţă despre modul care au fost edificate construcţiile, probe pe care pârâtele apelante nu le-au mai susţinut pe parcursul judecăţii, solicitând prin suplimentul la expertiză doar stabilirea cuantumului despăgubirilor actualizate.

S-a constatat şi faptul că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţii apelanţi, a fost corect respinsă de prima instanţă, care a reţinut că raportat la data introducerii acţiunii şi a soluţionării irevocabile a litigiului dintre părţi, cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiilor din litigiu, acţiunea a fost formulată cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de dispoziţiile Decretului nr. 167/1998.

Sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta fiind un constructor de bună-credinţă, aspect reţinut cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1437 din 29 mai 2002.

Prin sentinţa civilă nr. 1425 din 1 februarie 2001 pronunţată de Judecătoria Timişoara, irevocabilă, a fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta S.E., însuşită şi de intervenienta B.A. şi a fost obligată reclamanta SC M. SA Timişoara (reclamanta din dosarul de faţă) să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. Freidorf (fila 7 dosar fond), aceleaşi terenuri ce fac şi obiectul prezentei cauze.

Sentinţa civilă mai sus menţionata, a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 2590/2002, prin care s-a reţinut că reclamanta a fost de bună-credinţă când a ridicat construcţiile pe terenurile menţionate mai sus.

Întrucât construcţiile au fost efectuate de antecesoarea reclamantei ca şi constructor de bunii-credinţă, iar proprietarului terenului îi incumbă obligaţia de a suporta valoarea construcţiilor ce nu pot fi ridicate, rezultă că în mod corect au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 11.467.227.000 lei (conform raportului de expertiză şi răspunsului la obiecţiuni) - fila 234 dosar fond.

Instanţa de apel a arătat că, deşi pârâtele critică hotărârea şi în ceea ce priveşte valoarea construcţiilor, susţinând că expertul trebuia să calculeze cât din valoarea totală a conslrucţiilor reprezintă valoarea materialelor şi a muncii, nu au cerut prin suplimentul la expertiză această evaluare.

Cum, reclamanta a folosit efecîiv construcţiile şi terenul proprietatea pârâţilor, nu s-au stabilit prin hotărârea atacată corect sumele reprezentând despăgubiri pentru folosinţa terenului pentru o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii reconvenţionale, respectiv, pe perioada noiembrie 1999 - octombrie 2002, astfel că cererea formulată prin apelul declarat, de a fi obligată reclamanta la plata sumei cu titlu de despăgubiri, este întemeiată în parte.

În acest sens, trebuie menţionat că, anterior termenului de pronunţare din 5 decembrie 2003, pârâţii au solicitat în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., obligarea reclamantei la plata despăgubirilor până la data pronunţării hotărârii, respectiv, 1 decembrie 2003, astfel că, raportat la probatoriul administrat şi la considerentele arătate, Curtea de Apel a apreciat ca fiind întemeiată cererea pârâtelor sub acest aspect, şi a obligat pe reclamantă să plătească pârâţilor, pe lângă despăgubirile acordate de prima instanţă, respectiv, 772.525.054.446 lei vechi, şi contravaloarea despăgubirilor pentru terenuri şi construcţii, aferente lunilor noiembrie şi decembrie 2002 şi anului 2003, în total 10.770.813.288 lei vechi, respectiv, 1,077.081,32 lei noi pentru cei doi pârâţi.

Raportat la faptul că între părţi s-au purtat un număr mare de litigii, că există hotărâri irevocabile, prin care s-a dispus obligarea reclamantei să lase în deplină proprietate şi posesie imobilele din litigiu (sentinţa civilă nr. 1425/2001 a Judecătoriei Timişoara, irevocabilă, sentinţa civilă nr. 16402/2002 pronunţată de Judecătoria Timişoara, irevocabilă), că există înregistrat Dosar execuţional nr. 220/2002 (fila 73 dosar apel), prin care s-a cerut evacuai ea reclamantei din imobilele din litigiu, instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate pretenţiile pârâţilor la acordarea de despăgubiri,periodice începând cu anul 2004 - până la preluarea terenurilor şi construcţiilor din litigiu.

Faptul că nu s-au pus în executare hotărârile menţionate, nu îi poate îndreptăţi pe pârâţi să ceară în continuare despăgubiri periodice lunare, calculate în baza hotărârilor Consiliului Local, ce stabilesc tarife la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă.

Referitor la cererea de evacuare a reclamantei, s-a constatat că aceasta a fost corect -respinsă de prima instanţă, raportat la considerentele arătate şi la împrejurarea că deşi există hotărâri irevocabile în acest sens, ele nu au fost puse-în executare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC Z.t SRL Timişoara Prin Administrator Judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A. şi pârâţii B.A. şi D.M.

Recursul declarat de reclamanta SC Z. SRL Timişoara prin Administrator Judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A.

În motivarea recursului, recurenta - reclamantă susţine că SC Z. SRL(fosta SC M. SA) începând cu data 02 februarie 2012, adică la data pronunţării deciziei recurate, se afla în deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă (Dosar nr. 1817/30/2011, secţia a II civila, Tribunalul Timiş), administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă U.R.A. cu sediul în Timişoara, jud.Timiş, care nu a fost citat în cauză, motiv de nelegalitate care se încadrează în dispoziţiile art. 304.pct. 5 C. proc. civ.

Critica încadrată de recurenta -reclamantă în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. priveşte faptul că în mod nejustificat s-a respins cererea de redeschidere a dezbaterilor formulata de SC Z. SRL având în vedere că reprezentantul legal al societăţii d-l C.D. se afla de o lungă perioada de timp internat în spital fiind grav bolnav iar societatea neavând alţi angajaţi a fost în imposibilitatea de a se apară. Mai mult societatea s-a aflat în imposibilitatea de a depune probe în susţinerea apelului neavând cunoştiinţă de termenele de judecată respective, reprezentantul legal fiind spitalizat conform documentelor medicale depuse la dosar.

În consecinţă, recurenta -reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de apel Timişoara, urmând ca in acest apel sa fie îndeplinita procedura cu citarea administratorului judiciar.

În motivarea recursului formulat de pârâţii B.A. şi D.M., se susţin următoarele critici de nelegalitate:

1) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la acest motiv de nelegalitate, recurenţii - pârâţi arată că în mod eronat instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului de a acorda reclamantei suma de 1.168.967 lei, deşi reclamanta nu a făcut niciodată o cerere expresă în acest sens.

Susţin recurenţii - pârâţi că prin acţiune, reclamanta a pretins suma de 100.000 lei, câtimea pretenţiilor sale a fost majorată la 230.000 lei prin scriptul denumit „Precizare" depus la fila 26 din dosarul Tribunalului la 18 septembrie 2002, iar prin scriptul de la fila 65 a dosarului Tribunalului Timiş, invocat în motivarea deciziei recurate, reclamanta a arătat că cere admiterea acţiunii sale pentru suma care urmează a fi stabilită prin expertiza tehnică, cu reactualizarea acesteia şi dobânzi legale, însă în acest script reclamanta nu a arătat care este cuantumul sumei pretinse.

Invocând dispoziţiile art. 112 pct. 3, 132 alin. (2) pct. 2 şi 129 alin. ultim C. proc. civ., recurenţii - pârâţi susţin că reclamanta era obligată să arate cuantumul precis al pretenţiilor sale imediat ce Ie-a cunoscut valoarea, precum şi faptul dacă pretenţiile sale includ sau nu cota de T.V.A., instanţa neavând dreptul să opteze substituind-o pe reclamantă.

În consecinţă, consideră că Tribunalul a dat mai mult decât s-a cerut, iar Curtea de Apel a validat soluţia nelegală a Tribunalului, în condiţiile în care se putea acorda cel mult suma de 230.000 lei.

2) Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

a) Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei a fost respinsă în mod nelegal şi netemeinic.

Curtea de Apel Timişoara, la fel ca Tribunalul Timiş, a reţinut că termenul de 3 ani al prescripţiei nu s-a împlinit, în raport de data la care au rămas irevocabile hotărârile în litigiul dintre părţi privind dreptul de proprietate, dar data de referinţă nu este arătată.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune.

Dreptul constructorului pe terenul altuia de a pretinde de la proprietar despăgubiri în condiţiile art. 494 alin. (3) C. civ. este un drept de creanţă care se naşte la data la care proprietarul terenului îşi revendică imobilul împotriva acelui constructor.

Proprietarul terenului devine, prin accesiune imobiliară artificială, în temeiul art. 492 C. civ., proprietar al construcţiilor edificate pe terenul său încă de la data încorporării materialelor în sol.

În speţă, imobilul a fost revendicat împotriva reclamantei la 20 mai 1996 prin cererea reconvenţională depusă în Dosarul nr. 10230/1994 al Judecătoriei Timişoara.

Susţine că dreptul reclamantei de a pretinde despăgubiri în baza art. 494 alin. (3) C. civ. (1864) pentru materialele şi manopera încorporate în construcţii s-a născut în momentul în care aceasta a cunoscut revendicarea pârâţilor de a li se preda imobilele în întregime, adică la 20 mai 1996, astfel încât acest drept - care este un drept de creanţă - s-a prescris.

Consideră că această concluzie se impune şi pentru că reclamanta a recunoscut, în acel proces, dreptul pârâţilor de proprietate, atunci când şi-a modificat cererea în constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în cerere pentru recunoaşterea dreptului de superficie.

b) Curtea de Apel a soluţionat greşit şi fondul atât al acţiunii principale, cât şi al cererii reconvenţionale.

Pe fondul acţiunii, în mod nelegal s-a reţinut, contrar probelor administrate în cauză, că reclamanta a fost un constructor de bună-credinţă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ.

Această motivare este susţinută de Decizia civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara, în care, respingându-i-se recursul, se face reclamantei recomandarea de a cere despăgubiri într-un alt proces deoarece ar fi constructor de bună-credinţă.

Curtea de Apel, în decizia recurată, consideră că precedenta decizie a Curţii ar avea puterea lucrului judecat cu privire la buna-credinţă a reclamantei.Consideră recurenţii-pârâţi că nu sunt întrunite elementele constitutive ale autorităţii lucrului judecat aşa cum acestea sunt prevăzute de art. 1201 C. civ. (1864), dispoziţiile acestuia fiind greşit aplicate în cauză.

Arată că în precedentul proces nu s-a pus în discuţia pârtilor şi nu s-a dezbătut chestiunea bunei-credinte a constructorului deoarece obiectul pricinii era altul.

În speţă, Decizia din 2002 a Curţii de Apel Timişoara, deşi cuprinde o referire la buna-credinţă a reclamantei în ridicarea construcţiilor, totuşi nu are puterea lucrului judecat câtă vreme acea referire nu are legătură cu cauza, nu explică în nici un fel dispozitivul şi nu se referă la un „ lucru judecat", adică la o chestiune care să fi făcut obiectul dezbaterilor.

În consecinţă, instanţele de fond şi de apel ar fi trebuit să ia în considerare probele administrate cu privire la reaua credinţă a reclamantei (respectiv, autorizaţia de construcţie din 24 mai 1985 -filele 22 şi 71 dosar apel - emisă pentru titulara I.J.P.I.P.S. Timişoara, antecesoarea reclamantei şi care se referă la alte terenuri; planul parcelar - filele 30-32 şi 72 dosar apel - pe baza căruia a fost emisă autorizaţia de construcţie.)

Arată şi faptul că reclamanta a construit obiective cu o suprafaţă la sol de peste 6.300 mp pe un teren de numai 1.656 mp (cât însumează cele două parcele înscrise în autorizaţie) - iar această situaţie ar fi trebuit să fie suficient de relevantă pentru reaua-credinţă a constructorului neproprietar.

Consideră că acestea sunt dovezi necontestate şi incontestabile că reclamanta a fost un constructor de rea-credintă.

Aşadar, constructorul era prevenit prin planul parcelar şi a cunoscut încă înainte de a începe lucrările, că nu va construi pe terenul din autorizaţie, ci pe altul, neexpropriat, pe care, apoi, a şi construit.

Recurenţii - pârâţi mai arată şi faptul că despăgubirile acordate reclamantei reprezintă valoarea tehnică a tuturor construcţiilor existente, aşa cum rezultă din expertiza tehnică.

Potrivit art. 494 alin. (3) teza finală C. civ., constructorul de bună credinţă va fi despăgubit de proprietarul terenului, fie cu valoarea materialelor şi a manoperei, fie cu creşterea de valoare a fondului, la alegerea proprietarului terenului.

Expertiza tehnică nu a arătat valoarea materialelor şi a manoperei şi nici care ar fi creşterea valorii fondului, iar reclamanta nu a propus alte probe în acest scop.

Susţin recurenţii - pârâţi că au depus la dosar contractul ferm din 1985 şi anexele la acesta încheiat de reclamantă cu o întreprindere de construcţii având ca obiect tocmai executarea construcţiilor în cauză, acte cu care au dovedit că reclamanta a edificat numai o parte din construcţii, nu pe toate.

Reclamanta nu a dovedit că ar fi construit şi alte edificii şi nici că le-ar fi înregistrat în patrimoniul său (în evidenţele contabile) la o anumită valoare.

Valoarea lucrărilor, conform contractului, era de 2.915.500 lei (la valorile din 1985), iar expertul tehnic pare a fi de acord cu această constatare (pag. 3 din Răspunsul la obiecţiuni), fără a o actualiza, astfel încât reclamanta nu si-a dovedit pretenţiile (sau, mai corect, Ie-a dovedit doar la nivelul sumei din contract).

Cu privire la cererea, reconventională, recurenţii - pârâţi arată că au majorat câtimea pretenţiilor în faţa primei instanţe, care nu făcea decât să totalizeze despăgubirile lunare până la data dezbaterii în fond, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., calculul respectând întrutotul algoritmul expus în raportul de expertiză contabilă administrat în cauză (expert F.D.), iar motivarea era aceea că reclamanta a continuat şi continuă să ocupe şi să folosească imobilele în litigiu şi, de aceea, datorează despăgubiri pentru această folosinţă.

Instanţa de apel a încuviinţat, la cererea pârâţilor, suplimentarea expertizei contabile, care a fost realizată de expertul A.N.O.

Cu privire la despăgubirile pentru folosirea fără drept de către reclamantă a terenurilor şi construcţiilor pârâţilor, Curtea de Apel a validat dreptul la despăgubiri, recunoscut şi de Tribunal şi a majorat cuantumul acestora la 1.077.081,32 lei, cuprinzând şi despăgubirile lunile noiembrie şi decembrie 2003, soluţie legală în opinia recurenţilor - pârâţi.

Consideră însă că limitarea despăgubirilor la luna decembrie 2003 şi respingerea cererii de despăgubiri lunare în continuare, până la predarea imobilelor sunt, însă, soluţii pe care Curtea Ie-a adoptat cu încălcarea dispoziţiilor art. 483, 485 şi urm., art. 488, 489, 494, art. 998, 1073, 1084, 1088, 1090 şi art. 480 C. civ. şi cu ignorarea altora.

Susţin că reclamanta trebuie obligată să-i despăgubească pentru lipsa folosinţei imobilelor până la data la care le va preda, respectiv o sumă în cuantum total de 1.168.967 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea fără drept, în perioada noiembrie 1999 -aprilie 2004, a terenurilor în întindere de 12.262 mp şi a construcţiilor neînscrise în C.F. în suprafaţă desfăşurată de 3.012,68 mp şi despăsubiri lunare de 22.715 lei începând cu luna mai 2004 până la predarea terenurilor şi construcţiilor, din care pentru folosirea terenului suma lunară de 2.007 lei, iar pentru folosirea construcţiilor o sumă lunară de 20.708 lei.

Consideră că trebuie înlăturate motivările Curţii de Apel Timişoara cu privire la limitarea despăgubirilor datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti de evacuare a reclamantei de pe terenurile în cauză.

În primul rând, reclamanta nu a contestat faptul că, după evacuarea din 10 mai 2004, ea însăşi, fără drept, a reluat posesia şi folosinţa terenurilor şi că, astfel, sunt întrunite în continuare condiţiile de acordare a despăgubirilor.

În al doilea rând, consideră că instanţa de apel recunoaşte reclamantei un drept - acela de a folosi gratuit terenurile pârâţilor - care nu se află în patrimoniul ei şi încalcă, astfel, dreptul acestora de proprietate prevăzut de art. 480 C. civ. între ale cărui atribute se află şi atributul folosinţei şi posesiei.

Cu alte cuvinte, curtea de apel, prin decizia sa, creează un beneficiu reclamantei prin valorificarea propriei culpe de a nu executa benevol hotărârea judecătorească de evacuare a terenurilor.

Chiar dacă terenul ar fi exclus de la plata despăgubirilor, totuşi construcţiile nu pot fi excluse deoarece cu privire la construcţii nu există o hotărâre judecătorească de evacuare.

Aşadar, cel puţin pentru construcţii despăgubirile trebuie acordate în continuare până la predarea lor către pârâţi.

Cu privire la cererea de evacuare, recurenţii - pârâţi susţin că reclamanta nu are nici un titlu, nici un drept real cu privire la imobilele în litigiu, astfel încât ocuparea şi folosirea acestora este cu totul abuzivă şi nelegală.

Consideră că respingerea cererii de evacuare a reclamantei - concomitent cu respingerea şi a cererii reclamantei de recunoaştere a unui drept de retenţie asupra aceloraşi imobile - nu reprezintă altceva decât o recunoaştere inadmisibilă printr-o hotărâre judecătorească a unei stări de profundă nelegalitate.

Recurenţii - pârâţi susţin că nu există autoritate de lucru judecat cu privire la evacuare în raport de sentinţa civilă nr. 1425/2001 a Judecătoriei Timişoara pentru că Judecătoria Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 16402 din 25 septembrie 2002 (Dosar nr. 16300/2002) filele 74-77 dosar apel-a admis contestaţia la executare a reclamantei şi a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 1425/2001 în sensul că evacuarea reclamantei se referă numai la terenuri, nu şi la construcţii.

Aşadar, recurenţii - pârâşi arată că nu au un titlu pentru evacuarea reclamantei din construcţii şi nici de pe terenurile ocupate de acestea, astfel încât petitul privind evacuarea trebuia admis.

Consideră că evacuarea trebuia dispusă şi cu privire la terenuri câtă vreme, necontestat de către reclamantă, aceasta este în posesia lor nelegitimă, reluată după executarea hotărârii de evacuare.

În consecinţă, recuienţii - pârâţi solicită admiterea recursului, casarea în parte a Deciziei civile nr. 26 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara şi, în rejudecarea cauzei:

I. menţinerea dispoziţiei de respingere a apelului reclamantei SC Z. SRL Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1281 din 05 decembrie 2003 a Tribunalului Timiş;

II. admiterea apelului pârâţilor împotriva aceleiaşi sentinţe şi schimbarea în parte a acesteia, după cum urmează :

- admiterea în întregime a cererii reconventionale precizate, obligând reclamanta principală - pârâtă reconvcnţională SC Z. SA Timişoara să plătească pârâţilor suma totală de 1.168.967 lei, din care reclamantei reconventionale apelante B.A. suma de 876.725 lei reprezentând o cotă de 3/4, iar reclamantului reconvenţional apelant D.M. suma de 292.241 lei reprezentând o cotă de 1/4, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea fără drept în perioada noiembrie 1999 - aprilie 2004 a terenurilor de 12.262 mp înscrise în C.F. Freidorf şi a construcţiilor cu o suprafaţă desfăşurată de 3.012,68 mp neînscrise în cartea funciară, existente pe aceste terenuri, situate în Timişoara;

- obligarea reclamantei să plătească pârâţilor în continuare, începând cu luna mai 2004 până la predarea terenurilor, o despăgubire lunară de 2.007 lei pentru folosirea fără drept a terenurilor, în cotele arătate mai sus pentru fiecare;

- obligarea reclamantei să plătească pârâţilor în continuare, începând cu luna mai 2004 până la predarea construcţiilor, o despăgubire lunară de 20.708 lei pentru folosirea fără drept a construcţiilor, în cotele arătate mai sus pentru fiecare;

- evacuarea reclamantei de pe terenurile de 12.262 mp înscrise în C.F. Freidorfnr. şi din construcţiile neînscrise în cartea funciară existente pe aceste terenuri, situate în Timişoara;

- respingerea acţiunii reclamantei principale, cu subsidiarul de a admite, dacă va fi considerată întemeiată, acţiunea principală numai în limita sumei de 2.300.000.000 lei (230.000 lei ), constatând, în acest caz subsidiar, compensarea de drept a creanţelor reciproce până la concurenţa creanţei celei mai mici şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Analiza recursurilor

La termenul din datai de 5 iunie 2013, înalta Curte a invocat din oficiu excepţia netimbrării recursului declarat de reclamanta SC Z. SRL Timişoara prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A., ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Este adevărat că SC Z. SRL Timişoara se află în procedura insolvenţei, dar dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 85/2006 sunt aplicate doar acţiunilor formulate de administrator judiciar sau lichidator.

în speţă, cererea de recurs a fost formulată de societatea SC Z. SRL Timişoara, purtând ştampila acestei societăţi şi fiind semnată de administrator C.D.

În aceste condiţii, pentru termenul din 5 iunie 2013, administratorul judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A. a fost citat cu menţiunea de a declara dacă îşi însuşeşte recursul declarat de societate, iar SC Z. SRL Timişoara a fost citată cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 10.425,19 lei şi de a depune timbrul judiciar în valoare de 5 lei, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 59. Citaţia a fost comunicată recurentei la data de 13 februarie 2013, la sediul administratorului judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A. din Timişoara, jud. Timiş, astfel cum s-a dispus prin încheierea din 30 ianuarie 2013, fiind semnată de U.A., "rudă cu destinatarul".

Cum, până la data soluţionării recursului, administratorul judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A. nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei în sensul că nu a declarat dacă îşi însuşeşte recursul declarat de societate, pentru a se putea prevala de dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, iar recurenta - reclamantă SC Z. SRL Timişoara deşi a fost înştiinţată cu privire la cuantumul taxei de timbru datorate, prin intermediul citaţiei (dovada comunicării citaţiei reprezentând în acelaşi timp şi dovada împrejurării că recurenta a avut cunoştinţă de obligaţia timbrării recursului), aceasta nu a dat curs obligaţiei stabilite în sarcina sa, în raport de, prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 (potrivit cărora neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii), respectiv, art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar (text care face trimitere, sub aspectul sancţiunii nerespectării obligaţiei de a depune timbrul judiciar, la dispoziţiile legale referitoare la taxa de timbru), Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantă, ca netimbrat.

Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâţii B.A. şi D.M. este fondat, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului de faţă priveşte cererea formulată de reclamanta SC M. SA (actuală SC Z. SRL Timişoara prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă U.R.A.) de obligare a pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.000.000.000 lei, reprezentând contravaloarea construcţiilor ridicate de reclamantă şi a investiţiilor făcute cu bună credinţă pe terenul proprietatea acestora şi stabilirea dreptului de retenţie până la plata efectivă a despăgubirilor.

Pe calea cererii reconvenţionale pârâtele au solicitat obligarea reclamantei la plata a sumei neactualizate de 408.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea fără drept în perioada noiembrie 1999-octombrie 2002 a terenului în suprafaţă de 12.262 mp, proprietatea pârâtelor, la plata sumei neactualizate de 2.166.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea, pe aceeaşi perioadă, a construcţiilor neînscrise în cartea funciară în suprafaţă faţă de aproximativ de 1500 mp, proprietatea pârâtelor, prin accesiune imobiliară artificială situată pe terenurile arătate anterior şi obligarea reclamantei în continuare până la predarea construcţiilor şi a terenurilor, a unor despăgubiri 17.166.800 lei/lună pentru teren şi 88.200.000 lei/lună pentru construcţii în cotă de 1/2 % pentru fiecare pârâtă.

S-a mai solicitat obligarea reclamantei a actualizării sumei arătate anterior, începând cu 30 noiembrie 1999 până la stingerea obligaţiei, precum şi la plata dobânzilor legale, pe aceeaşi perioadă, cuantumul acestor sume urmând a fi stabilit în cursul executării.

De asemenea, s-a solicitat evacuarea reclamantei de pe terenurile şi construcţiile neînscrise în cartea funciară, amplasate pe terenul din Timişoara, înscris în C.F. Freidorf.

În subsidiar, s-a solicitat compenseze obligaţiile părţilor până la concurenţa sumei celei mai mici, obligând-o pe reclamantă la plata plăţii necompensate.

Într-un alt litigiu derulat între aceleaşi părţi ce a avut ca obiect acţiune în revendicare, prin sentinţa civilă nr. 1425 din 1 februarie 2001 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 2654/ A din 2 octombrie 2001 a Tribunalului Timiş şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara, s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta S.E., însuşită şi de intervenienta B.A. şi a fost obligată reclamanta SC M. SA Timişoara (reclamanta din dosarul de faţă) să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. Freidorf (fila 7 dosar fond), aceleaşi terenuri ce fac şi obiectul prezentei cauze.

Soluţia adoptată de instanţa de apel s-a bazat pe constatarea că sentinţa civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ar avea putere de lucru judecat cu privire la buna -credinţă a reclamantei.

Pornind de la această premisă greşită, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) C. proc. civ.

Simpla referire în sentinţa invocată la buna-credinţă a reclamantei în ridicarea construcţiilor, neanalizată şi r.eargumentată juridic, nu are puterea lucrului judecat, câtă vreme buna sau reaua -credinţă a constructorului se apreciază în concret, pe baza unui probatoriu concludent, util şi pertinent, respectiv dacă la momentul edificării construcţiei constructorul a cunoscut sau nu faptul că ridică o construcţie pe terenul altuia şi are prevalentă asupra modului de soluţionare a raporturilor dintre constructor, pe de o parte şi proprietarului fondului, pe de altă parte şi asupra drepturilor ce i se cuvin constructorului.

Înalta Curte constată a fi fondate criticile pârâţilor pe acest aspect, esenţial pentru dezlegarea corectă a raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce decurge dintr-o incompletă stabilire a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, astfel încât, se va dispune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vedeiea suplimentării probatoriului referitor la buna sau reaua - credinţă a constructorului.

Numai după stabilirea bunei sau relei credinţe a constructorului, instanţa va putea trece la refacerea expertizei tehnice pentru a stabili valoarea despăgubirilor datorate de proprietarul terenului, ce reprezintă un alt motiv pentru care se impune calarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, înalta Curte constatând că şi criticile formulate sub acest aspect de recurenţii - pârâţi sunt fondate.

Articolul 494 alin. (3) teza finală C. civ. vizează situaţia în care proprietarul fondului pe cere se află construcţiile sau plantaţiile făcute de altul datorează despăgubiri celui care a construit sau plantat. Atunci când constructorul este de bună -credinţă, având convingerea eronată că acel teren este proprietatea sa, în mod obligatoriu proprietarul terenului devine proprietarul construcţiei cu obligaţia de a-l despăgubi pe constructor, fără a putea cere însă dărâmarea sau ridicarea lucrărilor efectuate. Textul de lege stabileşte întinderea obligaţiei de despăgubire, oferind posibilitatea proprietarului terenului de a opta între plata contravalorii materialelor şi a preţului muncii, pe de o parte, sau plata unei sume egale cu sporul de valoare dobândit de teren, pe de altă parte.

În privinţa întinderii obligaţiei de despăgubire, proprietarul terenului poate să opteze între două soluţii posibile: a) să-l indemnizeze pe constructor cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor şi preţul muncii; b) să-i plătească o sumă de bani reprezentând sporul de valoare înregistrat ca urmare a edificării construcţiei, a punerii plantaţiei sau facerii altei lucrări.

Expertiza tehnică efectuată în cauză în faza procesuală a fondului a avut în vedere valoarea actualizată a construcţiilor existente pe terenul proprietatea pârâţilor, fără a arăta valoarea materialelor şi a manoperei încorporate în construcţii şi nici care ar fi creşterea valorii fondului, iar reclamanta nu a propus alte probe în acest scop, nedovedind că ar fi construit şi alte edificii şi că le-ar fi înregistrat în patrimoniul său.

În aceste condiţii, se impune efectuarea unei noi expertize tehnice, astfel încât instanţa, în raport de alegerea proprietarului, să poată acorda o despăgubire conformă cu art. 494 alin. (3) teza finală C. civ.

Înalta Curte constată fondate şi criticile recurenţilor -pârâţi potrivit cărora construcţiile nu pot fi excluse de la plata despăgubirilor întrucât cu privire la construcţii nu există o hotărâre de evacuare.

În acest sens, nu există autoritate de lucru judecat cu privire la evacuare în raport de sentinţa civilă nr. 1425/2001 a Judecătoriei Timişoara, întrucât prin sentinţa civilă nr. 16402 din 25 septembrie 2002 pronunţată de aceeaşi instanţă, irevocabilă, s-a admis contestaţia la executare a reclamantei şi s-a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 1425/2001 în sensul că evacuarea reclamantei se referă numai la terenuri, nu şi la construcţii.

În consecinţă, nu ex;stă o culpă a pârâţilor în neexecutarea unei hotărâri în evacuare cu privire la construcţii, astfel cum există în cazul terenului (conform sentinţei civile nr. 16402/2002 pronunţată de Judecătoria Timişoara, irevocabilă), motiv pentru care se impune stabilirea valorii despăgubirilor cuvenite pârâţilor, iar aceasta nu se poate realiza decât pe calea unei expertize care nu se poate administra în recurs.

Prin urmare, raportul de expertiză tehnică urmează a fi refăcut în rejudecare cu stabilirea unor obiective clare, concludente şi utile dezlegării pricinii, după lămurirea aspectelor legate de buna sau reaua credinţă a constructorului.

În plus, Înalta Curte constată că respingerea "concomitentă" a cererii reclamantei de acordare a unui drept de retenţie şi a cererii pârâţilor de evacuare sub aparenta lor "compensare" este greşită.

Instanţa trebuie să se pronunţe distinct pe aceste capete de cerere, căci respingerea dreptului de retenţie nu conduce automat la respingerea cererii de evacuare. Dimpotrivă. Respingerea dreptului de retenţie face posibilă analiza temeiniciei cererii de evacuare şi chiar admiterea ei, dacă probatoriul o justifică şi temeiurile de drept îşi găsesc aplicarea.

Toate aceste elemente de fapt rămânând neelucidate pun în imposibilitate instanţa de recurs să statueze asupra corectei aplicări a legii în cauză.

Instanţa, în fond după casare, va analiza şi celelalte critici ale recurenţilor pârâţi în vederea stabilirii situaţiei de fapt cu administrarea înregului probatoriu necesar şi util cauzei.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 313 C. proc. civ., având în vedere interesele bunei administrări a justiţiei, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de pârâţii B.A. şi D.M. împotriva Deciziei civile nr. 26 din 14 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta SC Z. SRL Timişoara prin Administrator Judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă U.R.A. împotriva Deciziei civile nr. 26 din 14 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de pârâţii B.A. şi D.M. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 05 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2214/2013. Civil. Obligaţie de a face. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2244/2013. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2240/2013. Civil. Pretenţii. Recurs