ICCJ. Decizia nr. 2244/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2244/2013
Dosar nr. 50522/3/2010
Şedinţa publică de la 5 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului şi a excepţiilor netimbrării şi nulităţii, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 18443 din 20 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 50522/3/2010, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta SC A.P. SA în contradictoriu cu pârâta A.D.S. având ca obiect plata sumei de 1.138.305,45 lei reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a executării silite iniţiate de pârâtă la data de 09 iulie 2008 (prejudiciu efectiv), precum şi a dobânzii legale aferente, calculate până la plata efectivă, ca urmare a lipsei de folosinţă a capitalului (beneficiu nerealizat).
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, între părţi, s-a încheiat contractul de concesiune din 22 aprilie 3000. Ulterior, la data de 04 martie 2002, pârâta a încheiat cu S.A.A.C. Călăraşi contractul de vânzare cumpărare având ca obiect acţiunile societăţii reclamante. în urma privatizării, între reclamantă şi A.D.S., s-a încheiat un nou contract de concesiune cu privire la teren.
În cursul executării pârâta a emis titlu executoriu pentru suma de 1.138.305,45 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 29 mai 2004-07 septembrie 2006.
Prin acţiunea de faţă reclamanta SC A.P. SA a solicitat obligarea pârâtei A.D.S. la plata sumei de 1.138,305,45 lei, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a executării silite iniţiate de pârâtă la data de 09 iulie 2008 şi la plata dobânzii legale aferente.
S-a precizat că penalităţile executate de pârâtă sunt aferente tocmai perioadei în care aceasta avea obligaţia să acorde facilităţile prevăzute de Legea nr. 190/2004, iar reclamanta făcea demersuri repetate în vederea convenţiei de acordare a înlesnirilor la plata redevenţei. Suma plătită pârâtei cu titlu de penalităţi la plata redevenţei pentru perioada 2004-2006 reprezintă un prejudiciu care nu ar fi fost încercat dacă pârâta şi-ar fi respectat obligaţia legală şi necondiţionată de a încheia convenţia imediat după edictarea Legii nr. 190/2004.
Instanţa a apreciat că argumentele invocate de reclamantă sunt susţineri care puteau fi analizate exclusiv în cadrul unei contestaţii la executare sau a unei cereri de întoarcere a executării, cu respectarea prevederilor legale în acest sens, iar nu în cadrul unei acţiuni în pretenţii, întemeiată pe prevederile art. 998, 999 C. civ.
Împotriva acestei soluţii, reclamanta SC A.P. SA a promovat apel, solicitând anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivare, apelanta a susţinut că soluţia instanţei este rezultatul unei grave erori în privinţa obiectului şi temeiului juridic al cererii formulate, respectiv plata despăgubirilor prin antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta ilicită constând în nesemnarea ordinului de acordare a facilităţilor fiscale la care avea dreptul în temeiul legii.
Apelanta a arătat că cererea sa nu a urmărit anularea actelor de executare sau întoarcerea executării, iar soluţia instanţei îi îngrădeşte accesul la justiţie garantat de art. 21 din Constituţie.
Prin Decizia civilă nr. 137 din 21 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A.P. SA, s-a desfiinţat sentinţa civilă nr. 18443 din 20 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, şi s-a trimis cauza spre rejudecare.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că instanţa de fond a fost investită cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru săvârşirea unei fapte ilicite, invocată ca fiind semnarea cu întârziere a ordinului comun de acordare a facilităţilor fiscale acordate potrivit O.U.G. nr. 26/2005, care a condus la calcularea şi executarea unor penalităţi în cuantum de 1.138.305,45 lei.
O asemenea acţiune nu presupune respectarea unor cerinţe speciale de admisibilitate, instanţa fiind ţinută să analizeze doar condiţiile generale ale unei acţiuni civile, iar, pe fond, îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale din partea pârâtei potrivit dispoziţiilor art. 998 -999 C. civ., respectiv: existenţa unei fapte ilicite a pârâtei, vinovăţia acesteia, prejudiciul cert şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Instanţa de fond nu a analizat aceste aspecte, reţinând cu prioritate că suma solicitată ar fi putut fi recuperată de către reclamantă în cadrul unei contestaţii la executare sau cu prilejul întoarcerii executării.
Faptul că suma invocată de reclamantă cu titlu de despăgubiri este cuantificată prin raportare la valoarea penalităţilor executate silit nu schimbă natura şi cauza prezentei pricini, impunând instanţei analizarea acesteia prin prisma temeiului juridic expres invocat de parte.
Pe cale de consecinţă, vom dispune desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma în vigoare ia data înregistrării acţiunii, conform art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.D.S., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - pârâtă arată că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. 6 C. proc. civ., ce obligă instanţa, la o corectă calificare a acţiunii dedusă judecăţii, raportat la obiectul cererii, precum şi ale art. 399 alin. (3) C. proc. civ.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta - pârâtă contestă legalitatea deciziei recurate, având în vedere că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
1. Recurenta - pârâtă consideră că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că reclamanta a promovat o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru săvârşirea unei fapte ilicite, invocată ca fiind semnarea cu întârziere a ordinului comun de acordare a facilităţilor fiscale acordate potrivit O.U.G. nr. 26/2005, cu toate că aceasta a menţionat expres că, demersul său este urmarea derulării şi finalizării de către pârâtă a procedurii de executare silită.
Recurenta - pârâtă susţine că nu a semnat niciun ordin comun, aceasta fiind atribuţia creditorilor bugetari, menţionaţi prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 190/2004, în forma iniţială, în vigoare la 03 septembrie 2004. Ceea ce pârâta a semnat, împreună cu reprezentanţii reclamantei, este Convenţia prevăzută de art. 6 alin. (2) din actul normativ menţionat, de acordare a înlesnirilor la plată, prevăzute de art. 1 alin. (1) lit d), respectiv eşalonarea redevenţei datorată pârâtei, la data semnării contractului de privatizare şi neachitată la data intrării în vigoare a actului normativ, pe o perioadă de până la 5 ani, cu o perioadă de graţie de până la 6 luni cuprinsă în eşalonare şi scutirea de plată a penalităţilor de întârziere aferente acesteia.
Astfel, consideră că, indiferent de modul în care reclamanta îşi intitulează acţiunea şi de temeiul de drept invocat, aceasta trebuie calificată de instanţele de judecată, strict după obiectul acesteia, care îl constituie, respectiv "daune în valoare de 1.138.305,45 lei, reprezentând prejudiciul suferit, ca urmare a executării silite iniţiate de A.D.S. la data de 09 iulie 2008". Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, iar obiectul cererii se stabileşte după scopul urmărit de reclamant.
Or, partea executată, care urmăreşte returnarea sumei ce a făcut obiectul procedurii de executare silită are la îndemână alte mijloace procesuale decât cele utilizate de reclamantă, respectiv contestaţia la executare, conform art. 399 şi urm. şi întoarcerea executării silite, conform art. 4041 şi urm. C. proc. civ.
Toate aspectele invocate de reclamantă, cu privire la aşa zise încălcări ale legislaţiei de către pârâtă, cu ocazia întocmirii convenţiei de înlesniri fiscale, puteau fi analizate şi în cadrul contestaţiei la executare, întrucât, conform art. 399 alin. (3) C. proc. civ., „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac."
Aceste norme legale ar fi fost incidente, în situaţia formulării contestaţiei la executare, întrucât titlul executoriu - convenţia de înlesniri fiscale din 07 septembrie 2009- în baza căruia a iniţiat formele de executare silită, nu este emis de către o instanţă judecătorească. Reclamanta ar fi avut posibilitatea dovedirii temeiniciei acuzaţiilor aduse, împotriva A.D.S. pe calea contestaţiei la executare.
2. Instanţa de apel nu a motivat înniciun fel hotărârea sa de desfiinţare a sentinţei Tribunalului Bucureşti nr. 18.443 din 20 octombrie 2011 şi nu a analizat, în niciun fel, argumentele pârâtei invocate împotriva apelului reclamantei.
Simpla raportare la suma revendicată, cu titlu de despăgubiri, cuantificate de intimată la aceeaşi valoare cu penalităţile de întârziere executate silit nu reprezintă un raţionament solid, pentru a califica acţiunea dedusă judecăţii, altfel decât instanţa de fond. Curtea de Apel Bucureşti nu a efectuat o analiză riguroasă, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. a obiectului cererii, care se stabileşte după scopul urmărit de reclamant, iar în aceste condiţii, este criticabilă legalitatea deciziei de apel.
De asemenea, prin decizia recurată nu se arată considerentele, pentru care s-au înlăturat argumentele invocate prin întâmpinare, de către pârâtă. Instanţa de apel nu a analizat apărările acesteia, prin care a adus argumente împotriva temeiniciei cererilor reclamantei şi a modului în care, aceasta îşi califică acţiunea.
Pentru toate cele menţionate, recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamantei, formulat împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti nr. 18443 din 20 octombrie 2011 şi menţinerii sentinţei ca legală şi temeinică.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:
Prioritar, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., analizând excepţia netimbării recursului invocată de intimata - reclamantă se constată că aceasta nu este întemeiată, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru coroborate cu prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 4/2006, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 268/2001, potrivit cărora „în conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, A.D.S. este scutită de la plata taxei judiciare de timbru", recurenta - pârâtă este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
Totodată, se constată că nici excepţia nulităţii recursului invocată de intimată nu este întemeiată, întrucât cererea dedusă judecăţii indică ori cuprinde motivele de nelegalitate ce pot fi subsumate, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în raport de care urmează a fi analizată hotărârea atacată.
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte constată că prin invocarea acestui caz de nelegalitate recurenta susţine că instanţa de apel nu a arătat motivele pe care se sprijină hotărârea sa, nu a analizat apărările pârâtei invocate prin întâmpinare şi nu a arătat considerentele pentru care acestea au fost înlăturate.
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel şi-a motivat soluţia, sens în care a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., iar acesta nu a analizat îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea unei astfel de răspunderi prin prisma temeiului juridic expres invocat de parte, desfiinţând hotărârea primei instanţe şi trimiţând cauza spre rejudecare.
Prin urmare, având în vedere soluţia pronunţată, motivarea curţii de apel respectă exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei la darea soluţiei, analizând criticile invocate, cât şi apărările pârâtei, ceea ce face inaplicabil, în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nici criticile încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel a făcut aplicarea întocmai a dispoziţiilor legale incidente cauzei.
Recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., referitoare la rolul activ al instanţei, susţinând că în baza acestor dispoziţii, instanţa trebuia să analizeze cu rigurozitate obiectul cererii care se stabileşte după scopul urmărit de reclamant.
Principiul rolului activ al judecătorului se referă la folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii şi în cadrul procesual stabilit prin voinţa reclamantului. Ca atare, în virtutea acestui principiu, prima instanţă trebuia să se pronunţe asupra cererii formulate de reclamantă, în limitele motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, sens în care curtea de apel a şi procedat, stabilind exact natura pricinii deduse judecăţii şi ajungând la concluzia corectă că este vorba de o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Susţinerea recurentei în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a solicita returnarea sumei ce a făcut obiectul executării silite prin formularea unei contestaţii la executare ca şi mijloc de realizare a pretenţiilor este doar una din posibilităţile pe care aceasta le avea la îndemână, în condiţiile în care legea nu prevede expres ca şi modalitate de recuperare a unui prejudiciu exclusiv posibilitatea formulării unei contestaţii la executare.
Prin cererea formulată, reclamanta nu a solicitat nici anularea actelor de executare silită şi nici întoarcerea executării silite, astfel că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ. invocate de recurentă.
Indicând expres dispoziţiile art. 998-999 C. civ., reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în pretenţii prin care solicită daune în valoare de 1.138.305,45 lei, reprezentând prejudiciul suferit, ca urmare a executării silite iniţiate de A.D.S. la data de 09 iulie 2008, care se impune a fi analizată, cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale din partea pârâtei, respectiv: existenţa unei fapte ilicite a pârâtei, vinovăţia acesteia, prejudiciul cert şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
În concluzie, nefiind întrunite cerinţele cazurilor de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recursul pârâtei A.D.S. apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţiile de netimbrare şi de nulitate a recursului invocate de intimata -reclamantă SC A.P. SA.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva Deciziei civile nr. 137 din 21 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2240/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2245/2013. Civil → |
|---|
