ICCJ. Decizia nr. 2214/2013. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2214/2013
Dosar nr. 103/99/2012
Şedinţa publică de la 4 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 21 noiembrie 2011 Judecătoria laşi a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea cererii formulată de reclamanţii E.I. şi E.C.B. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, vizând constatarea ca abuzivă a clauzei inserate în art. 3 lit. d) din contract şi s-a dispus disjungerea şi declinarea spre soluţionare Tribunalului laşi.
Prin sentinţa civilă nr. 727 din 20 aprilie 2012 Tribunalul laşi a respins excepţia lipsei de obiect a clauzei inserata în art. 3 lit. d) din convenţia încheiată între părţi, excepţie invocată de pârâtă prin întâmpinare, a admis acţiunea formulată de E.I. şi E.C.B. în contradictoriu cu SC V.R. SA şi, în consecinţă a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrise în art 3 lit. d) din Convenţia de credit din 22 februarie 2008 referitoare la data ajustării dobânzii, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut în esenţă, că, clauza care permite băncii calculul dobânzii în funcţie de schimbările semnificative de pe piaţa monetară, precum şi clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor acordă un drept discreţionar băncii de a modifica acordul de voinţă format la momentul semnării contractelor de credit, că art. 4, 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, referitoare la clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi reprezentată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătoruiui servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
A mai avut în vedere instanţa că şi corespondenţa băncii către client prin care a notificat împrumutaţilor modificarea dobânzii prin raportare la situaţia financiară naţională şi internaţională nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al clauzei, întrucât şi acest indicator este generic şi nu precis, individualizat.
Astfel, s-a reţinut, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conţină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părţile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilităţii obligaţiei ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia.
Împotriva sentinţei civile nr. 727 din 20 aprilie 2012 a Tribunalului laşi a formulat apel SC V.R. SA, invocând faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu ignorarea prescripţiei dreptului la acţiune în termenul de 3 ani de la momentul încheierii convenţiei - 22 februarie 2008 şi până la momentul introducerii acţiunii - 18 iulie 2011, că Banca a decis modificarea art. 3 lit. d) din Convenţie prin propunerea de acte adiţionale - comunicate clienţilor, în plus clauza în discuţie nu a fost pusă niciodată în aplicare de bancă, iar caracterul abuziv nu poate fi analizat în abstract, ci doar în raport de efectele produse, or în cauză nu s-a făcut dovada producerii unui dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor aşa cum prevede în mod imperativ art. 4 din Legea nr. 193/2000;
Curtea de Apel laşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 135 din 12 septembrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, reţinând în fundamentarea acestei hotărâri următoarele:
- clauza reglementată la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale a fost negociată prin condiţiile speciale ale Convenţiei, cât timp împrumutaţii au semnat convenţia de credit, au stabilit împreună cu reprezentantul Băncii condiţiile speciale oferite fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate;
- clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Convenţia de credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor;
- rata dobânzii este elementul cheie despre care Banca îşi informează clienţii de la primul contract referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenţei între bănci;
- Legea specială nr. 193/2000 nu prevede în mod expres şi la modul imperativ un termen în care consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 să poată formula în justiţie o acţiune prin care să se constate că o anumită clauză contractuală este abuzivă, din această perspectivă, constatarea caracterului abuziv al unei clauze de instanţa de judecată produce efecte juridice ce pot fi asimilate instituţiei juridice a nulităţii absolute, astfel că nu se poate reţine instituţia nulităţii relative invocată de pârâţi, instituţie supusă prescripţiei extinctive prevăzută de Decretul nr. 167/1958.
- în principiu, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este considerată a fi abuzivă atunci când:
- nu a fost negociată direct cu consumatorul;
- dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează - în detrimentul acestuia şi contrar bunei - credinţe - un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
- legea lămureşte exact ce înseamnă o clauză contractuală ce nu este negociată direct cu consumatorul şi anume, dacă respectiva clauză a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei ( art. 4 alin. 2)).
Actul adiţional nu poate fi interpretat că reprezintă voinţa părţilor cât timp pârâţii nu au fost de acord, nu l-au semnat şi au trimis Băncii şi o notificare în acest sens (Notificarea din 1 martie 2011).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată.
Recurenta - pârâtă îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte:
- Conform art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată cu cuvintele de preţ şi plată, iar conform Directivei nr. 93/13/ CEE, caracterul abuziv nu priveşte caracterul adecvat al preţului în măsura în care clauzele sunt exprimate clar şi inteligibil.
- Directiva a fost introdusă pe calea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, pe un teren juridic construit pe soclul autonomiei de voinţă şi pe o ordine juridică fidelă aceleiaşi dogme. Autonomia de voinţă este principiul unic al tuturor legilor morale şi al îndatoririlor conforme acestor legi.
- Libertatea contractuală alături de forţa obligatorie a contractului şi de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voinţă, noţiuni şi principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care şi-a dat-o sieşi, iar unica sursă a obligaţiei contractuale este voinţa părţilor
- Prin inserarea în sistemul de drept român a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 i-a fost conferită judecătorului, puterea de a interveni să corecteze dezechilibrele excesive în defavoarea consumatorului, dar nu sâ distrugă total conceptul libertăţii contractuale şi a forţei juridice a unui contract semnat şi asumat de către părţi, astfel că judecătorul nu poate interveni decât în cazurile excepţionale, când aplicarea legii contractuale ar deveni injustă. Imixtiunea judecătorului în legea părţilor trebuie să fie marginală, iar utilizarea puterilor sale, trebuie să fie caracterizată de moderaţie şi cumpătare, prudenţă, pentru a reda sensul veritabil al operei sale.
Recurenta - pârâtă redă în continuare conţinutul art. 1 alin. (1) şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi precizează că, pentru ca instanţa să poată sancţiona conform dispoziţiilor legale o clauză ca fiind abuzivă, acesta trebuie pe de o parte să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune, şi de altă parte, să fie excesivă, ţinând cont că nici clauzele abuzive la rândul lor nu reprezintă instituţii inovatoare, ci pot fi circumscrise noţiunii de clauze excesive amintite şi descrise anterior.
Consideră recurenta - pârâtă că solicitarea de a se constata nulitatea absolută a clauzei art. 3 lit. d) din convenţia de credit este lipsită de obiect având în vedere că banca a propus clientului modificarea acesteia prin act adiţional, că în plus, clauza în discuţie nu a fost niciodată pusă în aplicare de către Bancă. Reclamantul nu a făcut dovada producerii vreunui efect de către clauza contestată. Caracterul abuziv nu poate fi analizat în abstract, ci doar în raport de efectele produse, or în cauză nu s-a făcut dovada producerii unui dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor aşa cum în mod imperativ prevede art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Recurenta - pârâtă învederează instanţei faptul ca reclamantul invocă norme de drept care nu sunt în măsură să justifice cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale, că acesta face o simplă enumerare a prevederilor C. civ., fără a se arăta în mod concret aplicabilitatea acestora.
În subsidiar, recurenta - pârâtă face precizări cu privire la determinarea economică a ratei dobânzii, redă conţinutul evocatei clauze, prezintă cele două condiţii prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze şi precizează că prevederea cuprinsă în contractele de credit încheiate între recurentă şi împrumutaţi reglementând posibilitatea Băncii de a ajusta rata dobânzii în funcţie de variaţiile semnificative de pe piaţa financiară, nu îndeplineşte niciuna dintre aceste condiţii cumulative, invocând următoarele:
a) clauza reglementată la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale a fost negociată, întrucât împrumutaţii au semnat Convenţiile de Credit şi au stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condiţiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părţi, recurenta făcând trimitere şi la jurisprudenţă;
b) clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Convenţia de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Consideră recurenta că pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi cauzat de existenţa clauzei de modificare a dobânzii, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului, că fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziţie a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ, preţul fiind format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda din costurile pe care Banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, analiză ce conduce la concluzia că nu există un dezechilibru între cele două prestaţii, efectele acestei constatări fiind cuprinse în chiar Legea invocată de împrumutaţi, pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.
c) clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit.
Arată recurenta că o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod imperceptibil, sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situaţia art. 3 lit. d) clauza face parte din chiar miezul obiectului convenţiei de credit încheiate, că art. 4 al Directivei nr. 93/13/ CCE (care a fost transpusă de către Legea nr. 193/2000) a exclus clauzele privind preţului contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin. (2).
Consideră recurenta - pârâtă că prin aceste dispoziţii s-a urmărit impunerea cel puţin a unui nivel minim de conştientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obţine beneficii referitoare la preţ, preţul unui contract fiind principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract, legislaţia referitoare la clauzele abuzive nefiind astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancţiune a dreptului civil, transformând toţi consumatorii în incapabili.
Conchide recurenta - pârâtă în sensul că modalitatea de determinare a ratei dobânzii nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispoziţiile din legislaţia naţională, cât mai ales prevederile comunitare.
Se mai arată că posibilitatea negocierii contractului rezultă fără echivoc atât timp cât la art. 13 din convenţie se menţionează expres că «la cererea împrumutatului, Banca poate aproba modificarea clauzelor contractului. Orice modificare a clauzelor convenţiei se va efectua exclusiv în baza acordului părţilor», în speţă împrumutaţii semnând de bună voie şi fără existenţa vreunei constrângeri convenţia, susţinerea reclamanţilor că nu au fost negociate clauzele contractuale.
Recurenta precizează că intimaţii - reclamanţi sunt consumatori ai acestui tip de produs, cunoscând ofertele existente pe piaţă, în analiza efectuată reclamanţii având în vedere cuantumul lunar al ratei şi posibilităţile lor materiale de a o suporta şi, nicidecum comisioanele ce intră în componenţa acesteia.
Consideră recurenta că admiterea acţiunii echivalează cu încălcarea gravă a dreptului său la proprietate şi libertate economică.
Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că aceasta cuprinde în realitate reiterarea apărărilor pe care pârâta Ie-a făcut în faţa instanţei de fond şi în cadrul apelului, recurenta neformulând veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 304.9 C. proc. civ.
De remarcat este şi faptul că cererea are şi un pronunţat caracter teoretic, cuprinzând consideratiuni doctrinare în problemele de drept ce au format obiectul analizei instanţelor.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate - astfel cum acestea au putut fi extrase din conţinutul cererii de recurs -, constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.
Critica privind aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi primită.
Astfel art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenţiei de credit se poate constata că nici legea internă şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud clauzele referitoare la obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepţie, posibilitatea analizării acestora, numai în situaţia în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
Or, instanţa nu poate reţine critica recurentei sub acest aspect, prin care exclude orice intervenţie a instanţei de judecată în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul convenţiei, fără nicio circumstanţiere.
Este de observat că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noţiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună - credinţă, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei - credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Rezultă astfel că din cele două reglementări, din dreptul intern şi din dreptul comunitar, se desprind aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată individual şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.
Prin art. 4 alin. (3) din Lege, se instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
În cauză, cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamanţii clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incuba conform art. 4 alin. (3) din Lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod corect s-a reţinut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el.
Faptul că, clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanţi de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care aceştia nu au posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului.
Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul instituţie de credit, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.
Mai mult decât atât, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei, cum este şi contractul de credit în cauză.
În ceea ce priveşte a doua condiţie ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se va face în cadrul fiecărei clauze, în raport de criticile recurentei pe acest aspect.
Instanţa va reţine ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor.
Astfel, pentru a se stabili dacă această condiţie este îndeplinită, instanţa trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanţele existente la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanţa de apel l-a făcut.
În cauză, faţă de cele de mai sus, nu se poate reţine că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condiţiile în care aceştia se află într-o poziţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în condiţiile unui contract de adeziune.
În consecinţă, atât sub imperiul legislaţiei comunitare, cât şi al celei naţionale, nu se regăseşte o excludere de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectului contractului, caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare clar şi inteligibil.
Este nefondată critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei în privinţa soluţiei date cu privire la clauza nr. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ce prevede modificarea ratei dobânzii.
Nu vor fi primite considerentele recurentei referitoare la faptul că rata dobânzii se asociază obiectului principal al contractelor de credit şi, ca atare, nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv pentru aceleaşi motive expuse în cadrul analizei anterioare ce ţin de excepţia reglementată de art. 4 alin. (6) din Lege, acela al condiţionării existenţei unei exprimări clare şi inteligibile a clauzei respective.
În principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze.
Art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează această operaţiune de existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Din modul în care a fost formulată această clauză se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părţile să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei, împrejurare faţă de care recurenta trebuia să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată.
În consecinţă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa apelului, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, făcând loc arbitrariului şi creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei - credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi.
De subliniat este faptul că, în mod judicios, temeiul pentru care instanţele au reţinut nulitatea acestei clauze nu a constat în existenta unor condiţii rezolutorii şi suspensive pur potestative, ci în lipsa oricărei definiri a motivului întemeiat care să-i permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii, omisiune ce atrage caracterul abuziv al clauzei.
Solicitarea reclamanţilor de a se constata nulitatea absolută a acestei clauze nu este lipsită de obiect dat fiind faptul că actul adiţional din 17 septembrie 2010 la convenţia de credit ce îşi propunea să modifice evocata clauză, nu şi-a produs efectele, nefiind semnat de pârâtă, aspect corect reţinut de instanţa de control judiciar în raport şi de datele speţei.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă şi, constatând îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatului E.l. 3.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA împotriva Deciziei nr. 135 din 12 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatului - reclamant E.l. suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2213/2013. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 2240/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
