ICCJ. Decizia nr. 2346/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2346/2013
Dosar nr. 778/119/2006
Şedinţa publică din 18 aprilie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1356 din 20 aprilie 2012, Tribunalul Covasna a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de intimata SC M. SA împotriva chematei în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, aşa cum a fost disjunsă din dosarul nr. 40/2003 al Tribunalului Covasna, prin încheierea de şedinţă din 30 mai 2006, şi ulterior majorată câtimea obiectului cererii.
A obligat chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească intimatei SC M. SA o despăgubire în cuantum de 67.091,67 lei în contul restituirii în natură din patrimoniul intimatei, prin sentinţa civilă nr. 888 din 31 iulie 2006 a Tribunalului Covasna, a imobilului situat în municipiul Sfântu Gheorghe, str. Kos Karoly, transcris în CF nouă nr. 284 Simeria cu nr. top. 985/144/3/1, actuala CF nr. 21556 Sfântu Gheorghe, nr. cadastral 9534, reprezentând teren în suprafaţă de 465 m.p. şi casă de piatră. Despăgubirea de mai sus, determinată la momentul restituirii imobilului - februarie 2008, se va actualiza în continuare cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirilor, fără a se depăşi suma de 401.500 lei.
A obligat chemata în garanţie să plătească intimatei suma de 4.810, 44 lei reprezentând cheltuieli de judecată parţiale, în fond.
La pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că potrivit contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni nr. 1490 din 23 decembrie 1997, Asociaţia Salariaţilor SC M. SA a cumpărat de la Fondul Proprietăţii de Stat un număr de 3.031.244 acţiuni pentru preţul de 3.940.617.200 lei vechi, aceste acţiuni reprezentând 39,94% din valoarea capitalului social subscris al SC M. SA, la art. 6.4 din contract fiind stipulat că vânzătorul declară că la data semnării contractului, societatea M. nu deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar valoarea acestora nu este cuprinsă în capitalul social, tribunalul hotărând că o atare clauză referitoare la necuprinderea valorii terenului în structura capitalului social nu este altceva decât o declaraţie unilaterală a vânzătorului nu un aspect convenit de ambele părţi contractante.
O.U.G. nr. 88/1997 prin prevederile art. 324 alin. (1), (2) şi (3) a stabilit că în caz de restituire către foştii proprietari a unor bunuri imobile preluate de stat, instituţia publică implicată în privatizare asigură societăţii comerciale privatizate repararea prejudiciului cauzat prin restituire, în acest sens urmând a se plăti societăţii comerciale o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului produs de restituirea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a imobilului deţinut de acea societate, despăgubirea urmând a se stabili pe cale amiabilă şi în caz de divergenţă prin justiţie.
Prin urmare, indiferent de persoana cumpărătorului acţiunilor, despăgubirea pentru evicţiune este datorată societăţii comerciale în al cărei capital social erau incluse acţiunile înstrăinate de Fondul Proprietăţii de Stat, aşa încât, raporturile specifice răspunderii în cadrul obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, nu se pot stabili decât între instituţia publică implicată în privatizare sau succesoarea acesteia, în cazul de faţă, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, şi societatea comercială ale cărei acţiuni au fost transferate de către stat, astfel că atât SC M. SA, cât şi A.V.A.S îşi găsesc pe deplin legitimare procesuală în cauza de faţă.
Cererea de chemare în garanţie nu are nevoie pentru a fi introdusă şi susţinută în mod valabil de parcurgerea în mod prealabil a procedurii concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., întrucât cauza are o natură comercială, or, este cunoscut că potrivit art. 7205 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul sau intimatul poate formula cerere reconvenţională fără a fi necesară o altă încercare de conciliere, aceeaşi raţiune fiind şi în situaţia cererii de chemare în garanţie, care întocmai ca şi cererea reconvenţională, constituie mijloace de apărare puse la dispoziţia pârâtului sau a intimatului.
Pretenţiile aduse în discuţie pe calea cererii de chemare în garanţie şi apărarea formulată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului reprezintă o dovadă suficientă a faptului că despăgubirile nu au putut fi stabilite pe cale convenţională, drept pentru care nu se poate susţine că partea intimată era datoare să solicite mai întâi despăgubirile pe cale necontencioasă, în condiţiile art. 324 alin. (3) teza I din O.U.G. nr. 88/1997, orice încercare de acest gen nefăcând decât să defere litigiul în final tot justiţiei.
Chiar dacă prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 au fost în mod expres abrogate prin cele ale art. 56 din Legea nr. 137/2002, trebuie observat că potrivit art. 30 alin. (3) din acest act normativ „ prevederile art. 324din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi .”
Din moment ce contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni pe care îl invocă partea intimată a fost încheiat în anul 1997, iar Legea nr. 137/2002 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 215 din 28 martie 2002, este evident că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, sunt unele aplicabile cauzei de faţă, după cum aplicabile sunt şi dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, conform cărora valoarea despăgubirilor acordate potrivit art. 27 - 29 din lege nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, statul garantând plata de către instituţiile publice implicate a acestor despăgubiri în limita mai sus prevăzută.
SC M. SA a fost obligată să restituie conform Legii nr. 10/2001 şi în baza sentinţei civile nr. 888 din 31 iulie 2006 a Tribunalului Covasna, irevocabilă în urma exercitării căilor de atac, un imobil compus din casă de piatră şi curte în suprafaţă de 465 m.p., terenul fiind în prezent intabulat în CF nr. 21556 Sfântu Gheorghe sub nr. cadastral 9534 în favoarea lui G.A., A.P., P.E. şi G.A. junior.
Prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie 2011, instanţa supremă a decis pe calea unui recurs în interesul legii, că „ în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.”
Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor nu importă valoarea de circulaţie actuală a imobilului, ci valoarea sa contabilă de la momentul ieşirii bunului din patrimoniul societăţii, astfel că trebuie avută în vedere valoarea contabilă de la momentul lunii februarie 2008, când potrivit completării expertizei contabile de la filele 4-6 din vol. II al dosarului, completare la întocmirea căreia s-a ţinut cont de coeficientul de inflaţie pretins de partea chemată în garanţie, respectiv de cel de 723,06 % pe intervalul de timp decembrie 1997 – februarie 2008, coeficient dovedit cu adresa Institutului Naţional de Statistică de la fila 176 din vol. I al dosarului, a rezultat că valoarea contabilă a clădirii şi terenului este de 167.981,17 lei.
Acest coeficient de inflaţie a fost necesar a fi aplicat deoarece potrivit expertului contabil N.E. care a cercetat balanţa şi fişa din contabilitate, SC M. SA a realizat ultima reevaluare a clădirii la momentul lunii iunie 1994, iar a terenului doar la nivelul lunii martie 1995, când terenul valora 1.736 lei, iar clădirea 2.784,76 lei, pentru a se determina valoarea contabilă de la momentul ieşirii bunului din patrimoniul SC M. SA trebuind a se realiza ajustarea valorilor vechi prin intermediul coeficientului de inflaţie de 723,06%.
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 465 m.p., este adevărat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra tuturor terenurile deţinute în administrare de SC M. SA a fost emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei numai în anul 2000, adică ulterior contractului de privatizare nr. 1490/1997, procedându-se mai apoi la o majorare de capital social cu suma de 236.517 lei, majorare în contul căreia A.V.A.S. a dobândit din nou un procent de 23,74% din capitalul social al SC M. SA, potrivit expertului contabil ( f.152 vol. I dosar), majorarea de capital fiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului Covasna cu certificatul de înscriere de menţiuni nr. 21666 din 21 februarie 2000.
Cu toate că partea chemată în garanţie face trimitere la prevederile art. 35 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 88/1997, referitoare la neincluderea în structura capitalului social a valorii terenurilor a căror situaţie juridică nu era clarificată la momentul privatizării societăţii comerciale, trebuie observat că la data depunerii cererii de chemare în garanţie, acest text legal era deja abrogat, prin urmare tribunalul nu poate valorifica nişte dispoziţii legale abrogate şi pentru care nu există o dispoziţie expresă că s-ar aplica contractelor de privatizare încheiate înainte de o anumită dată calendaristică, drept pentru care va avea în vedere ceea ce expertul contabil a constatat la filele 4, 5 din vol. II al dosarului, anume că deşi la momentul privatizării din anul 1997, SC M. SA nu deţinea terenul în baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, totuşi terenul respectiv era reflectat şi inclus în capitalul social, fiind evaluat din punct de vedere contabil încă din anul 1995 în baza art. 1, 2, 4 şi 5 din H.G. nr. 500/1994, aceste norme obligând societăţile comerciale cu capital integral sau parţial de stat să procedeze la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor la data de 31 decembrie 1993, să înregistreze distinct în capitalul social diferenţele rezultate şi să le înregistreze la Registrul comerţului, operaţiunea de reevaluare privind chiar şi terenurile aflate în evidenţa agenţilor economici, cu excepţia terenurilor agricole, în categoria acestor terenuri intrând în opinia instanţei terenurile aflate numai în administrare şi pentru care ulterior se va elibera certificatul de „atestare” a dreptului de proprietate, prin urmare dreptul consfinţit de certificat era unul preexistent certificatului, acesta atestând dreptul nu constituindu-l.
Prin urmare, dacă acest teren de 465 m.p. era deja inclus în valoarea capitalului social la momentul contractului de privatizare din anul 1997, cu toate că atestarea dreptului de proprietate ca şi operaţiune formală s-a realizat numai în anul 2000, atunci este cert că numărul acţiunilor înstrăinate de F.P.S. prin contractul nr. 1490/1997 şi care formau atunci 39,94% din valoarea capitalului social subscris al SC M. SA, a fost determinat şi prin raportare la valoarea respectivului teren, drept pentru care obligaţia de plată a despăgubirilor de către instituţia publică implicată în privatizare, trebuie să se calculeze nu doar prin raportare la valoarea clădirii restituite, ci şi prin raportare la valoarea terenului restituit.
Împotriva sentinţei şi a tuturor încheierilor pronunţate în dosar a declarat apel chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie.
Prin decizia civilă nr. 137/Ap din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Braşov-Secţia Civilă a admis, în parte, apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a schimbat sentinţa atacată, în parte, în sensul că a redus valoarea despăgubirii pe care pârâta a fost obligată să o plătească reclamantei de la 67.091,67 lei, la 39,713,14 lei.
A menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la actualizarea despăgubirii cu indicele de inflaţie şi la cheltuielile de judecată.
La pronunţarea acestei hotărâri, Curtea a reţinut următoarele:Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată în cauză, se întemeiază pe dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, în conformitate cu care: „Termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului, cu excepţia cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şi a celor în desfiinţarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripţie.”
Obligaţia instituită de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, pe care se întemeiază prezenta acţiune, nu se referă la operaţiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea, ci la executarea obligaţiilor contractuale, respectiv obligaţia vânzătorului de evicţiune. De aceea, în speţă nu este aplicabil termenul de prescripţie de o lună, ci cel general, potrivit tezei a doua din articolul mai sus menţionat.
Cu privire la calitatea procesuală a SC M. SA, titularul acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari, este întotdeauna societatea comercială privatizată.
Rezultă că cele două excepţii sunt neîntemeiate, fiind respinse ca atare.
Cu privire la motivele de fond se reţine că temeiul juridic pentru obligarea apelantei chemate în garanţie de a despăgubi societatea comercială privatizată pentru restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat se regăseşte în dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. Deşi această dispoziţie a fost abrogată prin Legea nr. 137/2002, se prevede expres că rămâne aplicabilă contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii.
Susţinerea apelantei că nu ar exixta temei juridic pentru obligarea la astfel de despăgubiri este, deci, eronată. În raport de obligaţia stabilită în mod expres prin lege este lipsită de relevanţă împrejurarea că prin contractul de privatizare au fost vândute acţiuni ale societăţii şi nu active.
Referitor la valoarea despăgubirilor, motivele de apel sunt întemeiate.
Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 decembrie 1997 s-a stipulat la art. 6.4 că vânzătorul nu deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar valoarea acestora nu este cuprinsă în capitalul social subscris al SC M. SA.
Concluzia instanţei de fond că această clauză nu este decât o declaraţie unilaterală a vânzătorului este greşită, clauza fiind însuşită de către cumpărător prin semnarea contractului. Faptul că terenul respectiv a fost evaluat din punct de vedere contabil încă din 1995 nu constituie un indiciu cu privire la caracterul fals al clauzei stipulate în art. 6.4.
Dacă, într-adevăr valoarea terenurilor ar fi fost inclusă în valoarea capitalului social al societăţii la data privatizării, nu s-ar mai fi majorat capitalul social al societăţii cu valoarea acestora în anul 2000, după obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Ca urmare, având în vedere că aşa cum rezultă din completarea raportului de expertiză, acţiunile reprezentând valoarea terenurilor nu au fost cumpărate de la A.V.A.S., reclamanta nu a fost prejudiciată de revendicarea terenului de către foştii proprietari, astfel că acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului nu este justificată.
Faţă de aceste considerente, a fost admis în parte apelul şi a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul reducerii sumei acordate reclamantei cu titlu de despăgubiri la cota de 39,94% din valoarea construcţiei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC M. SA şi chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
1. Reclamanta SC M. SA susţine, în principal, faptul că prejudiciul ar fi trebuit acoperit integral, astfel cum a fost determinat în mod cert, conform evaluării efectuate în dosar, preţul de piaţă al imobilului (construcţie şi teren) fiind de 401.500 lei.
Tribunalul Covasna în mod corect a reţinut în pag. 5 alin. (5) a motivării sentinţei, faptul că A.V.A.S. a dobândit în anul 2000 o cotă suplimentară de acţiuni la SC M. SA prin includerea valorii terenurilor în capitalul social. Ca urmare, acesta este un argument în plus pentru ca răspunderea A.V.A.S. să se întindă şi asupra valorii terenului şi nu doar a construcţiei. Pachetul suplimentar de acţiuni a fost înregistrat la O.R.C. Covasna, aşa cum reiese din Certificatul de înscriere menţiuni nr. 21666 din 21 februarie 2000 şi din expertiza contabilă efectuată în cauză.
Cu toate acestea, instanţa a dat eficienţă Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Î.C.C.J. pronunţată în recurs în interesul legii, conform căreia valoarea care se ia în considerare la stabilirea despăgubirilor este valoarea contabilă a imobilului. Astfel, valoarea luată în considerare a fost de 167.981,17 lei. În aceste condiţii, stabilirea de către Tribunalul Covasna a despăgubirii la cota de doar 39,94% din valoarea contabilă a fost o eroare.
Cu atât mai mult este nelegală decizia nr. 137/Ap/2012 a Curţii de Apel Braşov, prin care s-a redus valoarea despăgubirii cu valoarea terenului.
2. Chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată de Curtea de apel este nelegală, întrucât instanţa a făcut o aplicare greşită a legilor speciale în materie, având în vedere următoarele:
Pe cale de excepţie se reiterează prescripţia dreptului material la acţiune, considerând că se impune respingerea în totalitate a cererii formulate ca fiind prescrisă, sens în care se susţine că norma specială, respectiv art. 39 din Legea nr. 137/2002, este de strictă interpretare şi aplicare, potrivit adagiului „specialia generalibus derogant”.
În speţă, s-au încălcat dispoziţiile acestei legi speciale care reglementează procedura de privatizare a societăţilor comerciale şi care prevede un termen special de prescripţie în care poate fi formulată o cerere prin care se atacă un act sau o operaţiune cuprinsă în legile speciale de privatizare, iar acelaşi termen special de prescripţie este aplicabil şi în ceea ce priveşte valorificarea unui drept conferit de către O.U.G. nr. 88/1997.
De asemenea, în mod netemeinic şi nelegal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC M. SA, invocată de AVAS, raportat la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 1490 din 23 decembrie 1997.
Prin acest contract instituţia chemată în garanţie, prin antecesor - în calitate de vânzător, a înstrăinat către Asociaţia Salariaţilor şi Membrilor Conducerii „M.” - în calitate de cumpărător, pachetul de acţiuni deţinut în numele statului la SC M. SA, reprezentând 39,94% din capitalul social, cumpărător care ulterior a şi cedat acţiunile către SC B.H. KFT.
Reiese că intimata-reclamantă nu avea calitate procesuală activă în cererea de chemare în judecată a AVAS-ului, în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni invocat aceasta având calitatea de terţ, nu de parte contractantă (cumpărător). Excepţia astfel susţinută este întemeiată, având în vedere şi faptul că nu figurează ca parte procesuală în acest dosar cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.
În privinţa aspectelor legate de fondul speţei se susţine, în esenţă, că instanţele care s-au pronunţat până la acest moment au interpretat greşit actul dedus judecaţii. Faptul că intimata-reclamantă a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor pentru care solicită despăgubiri nu poate duce la concluzia ca A.V.A.S., în calitatea sa de fost acţionar - deci nu proprietar - în numele statului, să fie obligată la plata de despăgubiri către diverse societăţi comerciale care pierd dreptul de proprietate asupra imobilelor deţinute cu orice titlu (în speţă, în baza unor hotărâri judecătoreşti irevocabile), pentru că nu există temei juridic care să oblige A.V.A.S. la astfel de despăgubiri.
Mai mult, imobilele din patrimoniul intimatei-reclamante nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, deoarece prin acest contract au fost vândute acţiuni şi nu active.
Potrivit atribuţiilor instituţiei implicate în privatizarea societăţilor comerciale la care statul a fost/este acţionar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999, Titlul I şi O.U.G. nr. 23/2004, A.V.A.S. administrează acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, nu activele care aparţin societăţii.
Acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societăţii reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societăţii comerciale şi asupra cărora poate dispune numai societatea comercială în cauză.
În cazul vânzării de acţiuni, obligaţia vânzătorului de garanţie constă numai în garantarea existenţei şi posibilitatea exercitării drepturilor transmise.
În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nu se specifică nicăieri că se vând activele la care face referire reclamanta şi nici nu ar fi putut face obiectul acestui contract, dat fiind faptul că A.V.A.S. nu are atribuţia de a vinde activele societăţilor comerciale la care este acţionar.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 1337 C. civ. vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului.
Or, aşa cum s-a menţionat, prin contractul instituţia implicată în calitate de vânzător a transmis proprietatea asupra acţiunilor vândute, nu asupra activelor.
De asemenea, pretenţiile SC M. SA sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, aceasta constituind un motiv în plus în ceea ce priveşte inexistenta unei obligaţii de garanţie contra evicţiunii.
Rezultă deci, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi aplicabilă răspunderea pentru evicţiune a A.V.A.S. faţă de pretenţiile SC M. SA.
Mai mult, valoarea terenurilor, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, nu a fost inclusă în capitalul social, iar societatea reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului, având în vedere şi art. 6.3 din contractul de vânzare - cumpărare acţiuni.
Legislaţia în materia privatizării, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare acţiuni, respectiv art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 prevede că societăţile comerciale care deţin în administrare terenuri a căror situaţie juridică nu este clarificată (fiind şi cazul SC M. SA) se privatizează fără includerea valorii acestora în structura capitalului social. Până la clarificarea regimului juridic al acestor terenuri, societăţile comerciale vor avea un drept de concesiune asupra acestora.
De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.
Prin hotărârile criticate instituţia A.V.A.S. a fost obligată la o sumă mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei-reclamante.
Dispoziţiile legale susmenţionate au aplicabilitate în cauză, deoarece dreptul intimatei-reclamante la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 modificată, nefiind în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii.
Un ultim aspect criticat vizează obligarea în mod greşit a A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată de la fond, motiv pentru care se solicită, ca urmare a admiterii prezentului recurs, să se dispună înlăturarea obligativităţii plăţii acestora.
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
Luând în examinare prima critică din recursul formulat de chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se constată că aceasta vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca urmare a interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, în conformitate cu care: „Termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului, cu excepţia cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şi a celor în desfiinţarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripţie.”
În speţă, cererea de chemare în garanţie pentru evicţiune formulată de SC M. SA, în contradictoriu cu A.V.A.S., se întemeiază pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, iar obiectul acesteia nu se referă la operaţiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea, ci la executarea obligaţiilor ce decurg din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 decembrie 1997, respectiv obligaţia vânzătorului pentru evicţiune.
Drept urmare, în mod corect au statuat instanţele anterioare că nu este aplicabil termenul special de prescripţie de o lună, ci termenul general de prescripţie, potrivit tezei a doua din articolul mai sus citat, neputându-se reţine, prin urmare, interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi, deci, incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O altă critică vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a SC M. SA, raportat la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 decembrie 1997, faţă de care aceasta are calitatea de terţ, nu de parte contractantă (cumpărător).
Critica este nefondată, instanţa de recurs reţinând că prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 decembrie 1997 instituţia chemată în garanţie, prin antecesor - în calitate de vânzător, a înstrăinat către Asociaţia Salariaţilor şi Membrilor Conducerii „M.”, în calitate de cumpărător, pachetul de acţiuni deţinut în numele statului la SC M. SA, reprezentând 39,94% din capitalul social al societăţii, cumpărător care ulterior a şi cedat acţiunile către un terţ, SC B.H. KFT.
Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile pentru contractele de vânzare cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 cu modificările şi completările ulterioare, deci şi contractului anterior menţionat.
Din dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că titularul acţiunii în despăgubire pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari este întotdeauna societatea comercială privatizată (prejudiciată), în speţă, SC M. SA.
În consecinţă, calitatea procesuală activă a SC M. SA este pe deplin justificată de aceste dispoziţii legale, care constituie temeiul juridic al cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. şi fundamentul pretenţiilor formulate prin aceasta, critica formulată în acest sens fiind, aşadar, nefondată.
Nu pot fi reţinute argumentele care se raportează la cumpărătorul acţiunilor din contractul de vânzare cumpărare de acţiuni, în condiţiile în care textul art. 324din O.U.G. nr. 88/1997 reglementează posibilitatea acordării despăgubirilor către societatea comercială privatizată, iar nu către cumpărătorii acţiunilor (soluţie reglementată de Legea nr. 137/2002 cu modificările şi completările ulterioare, aplicabilă doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi).
Examinând, în continuare, criticile formulate prin ambele recursuri cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri societăţilor comerciale privatizate pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari de către A.V.A.S., respectiv cu privire la modalitatea de stabilire a acestor despăgubiri, Înalta Curte constată următoarele:
Cererea de chemare în garanţie formulată de SC M. SA în contradictoriu cu A.V.A.S. se întemeiază pe O.U.G. nr. 88/1997, care prin art. 324 alin. (1), (2) şi (3) a stabilit că în caz de restituire către foştii proprietari a unor bunuri imobile preluate de stat instituţia publică implicată în privatizare, asigură societăţii comerciale privatizate repararea prejudiciului cauzat prin restituire, în acest sens urmând a se plăti societăţii prejudiciate o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului produs de restituirea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a imobilului deţinut de acea societate.
Recurenta reclamantă SC M. SA a fost obligată să restituie conform Legii nr. 10/2001 şi în baza sentinţei civile nr. 888 din 31 iulie 2006 a Tribunalului Covasna, irevocabilă în urma exercitării căilor de atac, un imobil compus din casă de piatră şi curte în suprafaţă de 465 m.p., terenul fiind în prezent intabulat în CF nr. 21556 Sfântu Gheorghe sub nr. cadastral 9534 în favoarea lui G.A., A.P., P.E. şi G.A. junior.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 decembrie 1997, instituţia chemată în garanţie, prin antecesor - în calitate de vânzător - a înstrăinat către Asociaţia Salariaţilor şi Membrilor Conducerii „M.” - în calitate de cumpărător - pachetul de acţiuni deţinut în numele statului la SC M. SA, reprezentând 39,94% din capitalul social al societăţii.
Prin Decizia în interesul legii nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie 2011, instanţa supremă a decis că „ în aplicarea dispoziţiilor art. 324din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.”
În considerentele acestei decizii s-a statuat în mod clar, cu putere obligatorie pentru instanţele de judecată, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită de instituţia publică implicată în privatizare cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, respectiv cu valoarea contabilă de la momentul ieşirii bunului din patrimoniul societăţii.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica privind debitorul obligaţiei de despăgubire, susţinută printr-o serie de argumente de către recurenta chemată în garanţie. Din prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 324din O.U.G. nr. 88/1997 reiese cu evidenţă voinţa legiuitorului în sensul ca prejudiciul suferit de societăţile comerciale privatizate să fie reparat de către instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, în speţă, A.V.A.S.
În acest context al considerentelor urmează a fi înlăturate toate susţinerile recurentei chemate în garanţie formulate prin raportare la contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni, acestui contract fiindu-i aplicabile prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, urmează a fi înlăturate, ca nefondate, susţinerile privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1337 C. civ. privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii pentru evicţiune a A.V.A.S. faţă de pretenţiile SC M. SA, în speţă, fiind în prezenţa normei speciale derogatorii de la dreptul civil comun.
Un alt motiv de recurs formulat de recurenta chemată în garanţie vizează obligarea în mod greşit a A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată de la fond, solicitându-se ca urmare a admiterii prezentului recurs, să se dispună înlăturarea obligativităţii plăţii acestora.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel, a cărei hotărâre formează obiectul recursului de faţă, a menţinut dispoziţiile sentinţei tribunalului referitoare la stabilirea cheltuielilor de judecată parţiale în sarcina părţii chemate în garanţie, care a căzut în pretenţii.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Înalta Curte constată că d ispoziţiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menţionează in terminis, induc o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului.
Faptul că s-a admis apelul A.V.A.S. în cauză, nu poate să justifice respingerea în totalitate a cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, cererea de chemare în garanţie rămânând admisă în parte, iar acordarea acestora se bazează, aşa cum s-a arătat în precedent, pe culpa procesuală a părţii din vina căreia s-a purtat procesul, neavând relevanţă de la cine le solicită partea adversă care a efectuat asemenea cheltuieli.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei reclamante că, prejudiciul ar fi trebuit acoperit integral, astfel cum a fost determinat în mod cert, conform evaluării efectuate în dosarul de fond, la preţul de piaţă al imobilului care este de 401.500 lei, Înalta Curte urmează să o înlăture ca inadmisibilă, fiind o critică omisso medio, în condiţiile în care reclamanta SC M. SA nu a declarat apel împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Covasna, prin care valoarea luată în considerare a fost de 67.981,17 lei, reprezentând valoarea contabilă a imobilului (construcţie şi teren).
Înalta Curte a apreciat ca fiind fondată, însă, critica privind nelegalitatea deciziei nr. 137/Ap/2012 a Curţii de Apel Braşov, prin care s-a redus valoarea despăgubirii cu valoarea terenului.
În primul rând, instanţa de recurs constată că textul de lege nu face distincţie în ce priveşte despăgubirile acordate societăţilor comerciale prejudiciate de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare a restituirii imobilelor către foştii proprietari.
Legea vorbeşte de valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, respectiv valoarea contabilă de la momentul ieşirii bunului din patrimoniul societăţii, fiind vorba deci, de imobile în componenţa în care au fost restituite fostului proprietar.
Pe de altă parte, A.V.A.S. a dobândit în anul 2000 o cotă suplimentară de acţiuni la SC M. SA prin includerea valorii terenurilor în capitalul social. Ca urmare, acesta este un argument în plus pentru ca răspunderea A.V.A.S. să se întindă şi asupra valorii terenului şi nu doar a construcţiei. Pachetul suplimentar de acţiuni a fost înregistrat la O.R.C. Covasna, aşa cum reiese din Certificatul de înscriere menţiuni nr. 21666 din 21 februarie 2000 şi din expertiza contabilă efectuată în cauză.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi (3) raportat la art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta chemată în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi va admite recursul declarat de reclamanta SC M. SA, va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta chemată în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinţei civile nr. 1536/S din 20 aprilie 2012 a Tribunalului Covasna – Secţia civilă, pe care o menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 137Ap din 10 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinţei civile nr. 1536/S din 20 aprilie 2012 a Tribunalului Covasna – Secţia civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2448/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2168/2013. Civil → |
|---|
