ICCJ. Decizia nr. 2785/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2785/2013

Dosar nr. 148/1/2013

Şedinţa publică din 22 mai 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1700 din 5 iunie 2012 pronunţată în dosarul nr. 4424.1/30/2008, Tribunalul Timiş a admis acţiunea precizată formulată de reclamanţii M.H.F.J. şi M.G.L.J. împotriva pârâţilor Municipiul Timişoara prin Primar, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, cu sediul în Timişoara, B-dul C.D. Loga, judeţul Timiş, având ca obiect revendicare imobiliară.

A constatat preluarea abuzivă de către statul român a imobilului din Timişoara, str. Şoimoş, jud. Timiş, înscris în CF colectiv 5469 Timişoara nr. top 11723 şi CF individuală 31514 Timişoara, de la autorii H.L. şi H.E..

A dispus radierea dreptului de proprietate al statului din CF colectiv 5469 Timişoara de sub B3-4, din CF individuală 31514 Timişoara, de sub B1, din CF nou convertit 406702-C1-U9 Timişoara, de sub B1, din CF nou convertit 406702-C1-U8 Timişoara, de sub B1 şi reînscrierea în CF colectiv 5469 Timişoara şi CF individuală 31514 Timişoara a dreptului de proprietate al proprietarilor tabulari iniţiali ai imobilului, H.L. şi H.E., în cotă de ½ fiecare din apartamentele nr. 2-4, 10 şi 11 şi terenul aferent.

A constatat că de pe urma defunctului H.L. a rămas ca unic moştenitor soţia sa, H.E. ( K.), care a dobândit cota de 1/1 din imobilele susmenţionate.

A constatat că de pe urma defunctei H.E. a rămas ca unic moştenitor testamentar K.K., căsătorită M., în calitate de legatară universală, conform testamentului şi a certificatului de moştenitor, aceasta culegând cota de 1/1 parte din imobilele menţionate.

A constatat că de pe urma defunctei K.K. au rămas moştenitori reclamanţii, în cotă de ½ fiecare, conform certificatului de calitate de moştenitor din 10 octombrie 2001.

A dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor M.H.F.J. şi M.G.L.J. în cote egale asupra apartamentelor cu nr. 2 compus din 3 camere şi dependinţe, boxă la subsol, 9,83 % din părţile comune şi teren, în CF individuală 31514 Timişoara, nr. 3 compus din 4 camere şi dependinţe, boxă la subsol, 11,10% din părţile comune şi teren, în CF colectiv 5469 Timişoara convertit în 406702-C1, CF nou convertit 406702-C1-U9 Timişoara, nr. 4 compus din 2 camere şi dependinţe, boxă la subsol, 8,87% din părţile comune şi teren, în CF colectiv 5469 Timişoara convertit în 406702-C1, CF nou convertit 406702-C1-U8 Timişoara, nr. 10 compus din 1 cameră şi dependinţă, boxă la subsol, 6,34% din părţile comune şi teren, în CF individuală 31514 Timişoara şi nr. 11 compus din 1 încăpere, 2,97 % din părţile comune şi teren, în CF individuală 31514 Timişoara.

A obligat pe pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele menţionate, apartamentele cu nr. 2-4, 10 şi 11 cu terenul aferent, din Timişoara, Şoimoş, jud. Timiş.

A respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Timiş, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 4424/30 din 05 iunie 2008 reclamanţii M.H.F.J. şi M.G.L.J. prin mandatar M.C.G. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar au solicitat instanţei ca, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi posesie ap. 2, 3, 4 şi 6 situate în Timişoara str. Şoimoş (fostă Virgil Oniţiu), judeţul Timiş, prin revendicarea imobilului prin comparare de titluri, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, au arătat că imobilul mai sus evidenţiat a aparţinut autorilor reclamanţilor, respectiv soţii H.L. şi E. (născută K.). H.L. a decedat în anul 1957, iar H. (născută K.) E. în 17 decembrie 1962. Aceştia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărare, actul fiind înscris în cartea funciară sub nr. 9196 din 06 august 1911. Prin testamentul întocmit în data de 26 aprilie 1929 H. (născută K.) E. a numit drept unică moştenitoare pe mama reclamanţilor K.M. (născută K.), decedată în anul 1996 şi nepoată de soră a numitei H. (născută K.) E.

Imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92 din 1950 şi trecut în proprietatea Statului Român prin încheierea nr. 17221 din 20 august 1956.

Reclamanţii au susţinut că imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, făcând obiectul Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile câtă vreme autorii reclamanţilor nu se încadrau în dispoziţiile art. 1 din decretul mai sus menţionat deoarece H.L. era economist, iar H. (născută K.) E. era casnică.

Legea nr. 10 din 08 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, menţionează în art. 2 că prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege „imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare”.

Mai mult decât atât, art. 6 din Legea nr. 213/1998 impune o triplă condiţie pentru ca titlul să fie valabil: să fie obţinut cu respectarea Constituţiei perioadei respective; să fie obţinut cu respectarea tratatelor internaţionale la care România era parte şi să fie obţinut cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ.

Municipiul Timişoara prin Primar a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

S-a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii, acţiunea reclamanţilor fiind prescrisă în raport de art. 109 şi următoarele C. proc. civ. cu referire la art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care conferea un drept la acţiune prescriptibil, prin derogare de la dreptul comun, iar cererea reclamanţilor este depusă după data de 14 august 2002 care era un termen imperativ prevăzut de lege.

S-a mai invocat excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, întrucât chiar dacă instanţa s-ar pronunţa asupra preluării fără titlu valabil a imobilului din Timişoara, str. Şoimoş, acest fapt nu are nici o consecinţă, atâta vreme cât reclamanţii nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Privitor la chestiunea dacă imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu sau fără titlu, îşi vor găsi aplicabilitatea disp. art. 1 ale H.G. nr. 20/1996 care statuează după cum urmează: „Imobilele cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974”.

Pârâţii au arătat că nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat preluarea fără titlu a imobilului situat în Timişoara str. Şoimoş şi că Legea nr. 112/1995 s-a aplicat numai imobilelor preluate cu titlu valabil cum este şi cazul în speţă, probe care confirmă că imobilul din litigiu a fost preluat cu titlu valabil.

Conform adresei Direcţia Patrimoniu din 09 aprilie 2008, apartamentul nr. 1 a fost vândut în baza Legii nr. 4/1973, iar apartamentele cu nr. 1A, 5, 7, 8 şi 9 au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 persoanelor îndreptăţite, care aveau la acea dată calitatea de chiriaşi. Totodată, Direcţia patrimoniu a specificat faptul că imobilul în speţă nu a fost revendicat în baza Legii nr. 10/2001 sau în baza Legii nr. 112/1995.

Pentru valorificarea dreptului reclamantului s-au prevăzut condiţiile de realizare şi termene în care foştilor proprietari li se puteau aplica măsurile reparatorii. La data la care era în vigoare Legea nr. 112/1995, reclamanţii nu au profitat de dispoziţiile care le erau favorabile. De asemenea, reclamanţii nu au profitat nici de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lăsând să treacă termenul special prevăzut de acest act normativ, rămânând în pasivitate, pasivitate care trebuie sancţionată de către instanţă prin admiterea excepţiei tardivităţii introducerii cererii de chemare în judecată.

La termenul din 10 septembrie 2008 reclamanţii au depus precizare de acţiune, arătând că solicită, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul Local la Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar şi prin Ministerul Economiei şi Finanţelor prin DGFP Timiş restituirea imobilelor prin comparare de titluri; să se constate preluarea abuzivă fără titlu a cotei de ½ din imobilul situat în Timişoara, str. Soimoş, jud. Timiş, rectificarea cărţii funciare prin radierea pârâtului şi reînscrierea proprietarilor tabulari, să se constate că de pe urma defunctului H.L. a rămas ca unic moştenitor soţia E., care a transmis prin testament numitei K.K., căsătorită M., cota de ½ din imobil, să se constate de pe urma mamei au rămas ca moştenitori reclamanţii, să se dispună intabularea cotei de ½ pentru imobilele neînstrăinate.

Prin sentinţa civilă nr. 3805 din 03 decembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 4424/30/2008 Tribunalul Timiş a respins excepţia tardivităţii acţiunii şi a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare şi petitul accesoriu privind rectificare carte funciară formulată de reclamanţii M.H.F.J. şi M.G.L.J. prin mandatar M.C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul Local la Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar şi prin Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Timiş.

A respins ca lipsite de interes petitele vizând constatarea preluării abuzive şi a calităţii de moştenitor.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamanţii au formulat acţiune în revendicare, solicitând restituirea imobilelor care au aparţinut autorilor lor şi care au fost preluate abuziv de statul român prin Decretul nr. 92/1950.

Temeiul juridic al acţiunii este reprezentat de dreptul comun, art. 480 şi următoarele C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Întrucât reclamanţii nu au parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi nu au invocat acest temei de drept, rezultă că nu sunt incidente dispoziţiile art. 46 alin. (5) invocate de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local la Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar, acestea referindu-se la nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor preluate de Statul Român, neavând nici o legătură cu revendicarea unor astfel de bunuri. De altfel, textul în forma actuală se referă la acţiunile de drept comun aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii şi la posibilitatea de suspendare a procedurii declanşate pe cale administrativă.

Prin urmare, excepţia tardivităţii acţiunii, aşa cum a fost invocată, a fost respinsă.

Petitul în revendicare şi acela accesoriu privind rectificare carte funciară sunt inadmisibile prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 09 iunie 2008, a practicii Curţii de la Strasbourg şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În aceste condiţii, restul petitelor devin lipsite de interes, întrucât dacă imobilele nu pot fi readuse în patrimoniul proprietarilor tabulari, constatarea preluării abuzive şi constatarea calităţii de moştenitor nu aduc nici un folos practic reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 95/A din 28 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 4424/30/2008, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, pentru a respinge ca inadmisibilă cererea, prima instanţă a reţinut că reclamanţii aveau la îndemână calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, cale care a suprimat posibilitatea introducerii acţiunii în revendicare de drept comun.

Prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţându-se asupra acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar prioritatea poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Cum, în cauza de faţă, reclamanţii afirmativ succesori ai foştilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu se văd privaţi de dreptul de proprietate, fără vreo posibilitate de a beneficia de prerogativele recunoscute de dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu le poate fi refuzată posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată pe calea dreptului comun.

Prin urmare, contrar celor reţinute de prima instanţă, acţiunea reclamanţilor este admisibilă şi se impune cercetarea pe fond a pretenţiilor formulate de aceştia, câtă vreme imobilul a rămas în proprietatea statului şi nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori principiului securităţii raporturilor juridice, neputând fi reţinut ca temei al excepţiei inadmisibilităţii nici apariţia Legii nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor a fost înregistrată la 05 iunie 2008.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar au declarat recurs, recurs ce a fost respins de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia Civilă şi de proprietate intelectuală prin decizia civilă nr. 9630 din 25 noiembrie 2009, instanţa Înaltei Curţi reţinând că existenţa unui act normativ special (Legea nr. 10/2001) nu poate exclude în sine şi de plano, dreptul persoanelor vizate de norma specială de dreptul la un tribunal, sub cuvânt că acest drept poate fi valorificat exclusiv pe temeiul acestei legi pe calea contestaţiei în instanţă ( art. 26) şi că este necesar, aşa cum s-a arătat şi în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. dosar 4424.1/30/2008 la data de 18 martie 2010.

În rejudecare s-au depus H.G. nr. 849/2009, CF colectiv 5469 Timişoara, CF individuală 31514 Timişoara, certificat de calitate de moştenitor, adeverinţe, declaraţii, acte de stare civilă, procură, cele emise în străinătate cu menţiunea apostilei.

Cauza a fost suspendată până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 849/2009, ce a fost admisă prin sentinţa nr. 217 din 11 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara Secţia contencios Administrativ şi Fiscal şi menţinută prin decizia nr. 5177 din 04 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Deliberând asupra excepţiilor invocate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul a constatat că doar cea privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş a rămas nesoluţionată, pentru că instanţele de control judiciar care s-au pronunţat în cauză au stabilit cu forţă obligatorie că acţiunea este admisibilă şi trebuie analizată pe fond.

În ce priveşte excepţia amintită, din CF colectiv 5469 Timişoara rezultă că în anul 1956 s-a înscris dreptul de proprietate dobândit în baza Decretului nr. 92/1950 în favoarea statului român. La acel moment nu exista o proprietate a unităţilor administrativ teritoriale, neexistând o astfel de organizare.

Este adevărat că potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954 statul este reprezentat în litigii de către Ministerul Finanţelor Publice, dacă nu se prevede altfel, dar trebuie observat din menţiunile ulterioare ale cărţii funciare şi din operaţiunile care au avut loc cu privire la imobilul revendicat faptul că în prezent proprietatea s-a transferat pe plan local, autorităţile locale fiind acelea care au procedat la dezmembrarea imobilului iniţial şi chiar la vânzarea unora dintre unităţile rezultate în urma operaţiunii menţionate.

De asemenea, dacă s-ar admite că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş are calitate procesuală pasivă, aşa cum a procedat instanţa de fond, s-ar ajunge în situaţia de a aprecia că asupra aceluiaşi imobil sunt doi proprietari fără a exista coproprietate, fapt imposibil.

În concluzie, dacă în trecut statul era unicul proprietar atât la nivel central, cât şi local, în prezent, bunurile de pe raza unităţilor administrativ teritoriale trebuie considerat că aparţin acestora, mai ales că se impun considerente ce ţin de buna administrare şi de asigurarea reprezentării juridice.

Prin urmare, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş invocată de acesta şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât.

Pe fond, examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că imobilul din Timişoara, str. Şoimoş, jud. Timiş, înscris în CF colectiv 5469 Timişoara nr. top 11723 şi CF individuală 31514 Timişoara a aparţinut autorilor reclamanţilor, respectiv soţii H.L. şi E. (născută K.). H.L. a decedat în anul 1957, iar H. (născută K.) E. în 17 decembrie 1962. Aceştia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărare, actul fiind înscris în cartea funciară sub nr. 9196 din 06 august 1911 (fila 57 dosar de faţă).

Prin testamentul întocmit în data de 26 aprilie 1929 H. (născută K.) E. a numit drept unică moştenitoare pe mama reclamanţilor K.M. (născută K.), decedată în anul 1996 şi nepoată de soră a numitei H. (născută K.) E.

Prin actele depuse la dosar este dovedită calitatea de moştenitor a reclamanţilor M.H.F.J. şi M.G.L.J. faţă de proprietarii tabulari de la care a fost preluat imobilul de către stat.

De altfel, această calitate a fost reţinută şi de către Curtea de Apel Timişoara, atunci când a statuat că reclamanţii afirmativ succesori ai foştilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu se văd privaţi de dreptul de proprietate, fără vreo posibilitate de a beneficia de prerogativele recunoscute de dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu le poate fi refuzată posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată pe calea dreptului comun.

Imobilul menţionat a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92 din 1950 şi trecut în proprietatea Statului Român prin încheierea nr. 17221 din 20 august 1956.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 92/1950, se naţionalizează imobilele prevăzute în listele anexe, înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniştrii sub nr. 543 din 14 aprilie 1950, care fac parte integrantă din decret şi la a căror alcătuire s-a ţinut seama de următoarele criterii: imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii; imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe; hotelurile cu întreg inventarul lor; imobilele în construcţie, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum şi materialele de construcţie aferente oriunde s-ar afla depozitate; imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de exploatare şi ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucţia lor.

Acest decret prevedea în art. 2 care sunt excepţiile, respectiv că nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor.

Autorii reclamanţilor nu se încadrau în dispoziţiile art. 1 din decretul mai sus menţionat, H.L. fiind economist, iar H. (născută K.) E. fiind casnică.

Încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950 conferă caracter abuziv măsurii de naţionalizare şi, în aceste condiţii, un astfel de titlu emis nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută. Prin urmare, statul nu poate opune un titlu valabil. Or, statul a preluat imobilul în mod abuziv, prin încălcarea chiar a unui act normativ din acea perioadă, respectiv art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Nu s-au respectat nici dispoziţiile Codului civil care permiteau exproprierea doar după plata unei despăgubiri juste şi prealabile (art. 481 C. civ.), dar nici cele ale Constituţiei din anul 1948. Acest din urmă act stabilea că trecerea imobilelor în proprietatea statului se putea face numai în cazuri excepţionale şi numai pentru o cauză de utilitate publică, întrucât nicio persoană nu putea fi lipsită de prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate.

Prin urmare, câtă vreme imobilul a rămas în parte în proprietatea statului şi nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori principiului securităţii raporturilor juridice, iar instanţele de control judiciar au stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. admisibilitatea acţiunii, faţă de considerentele de mai sus, instanţa a dispus în consecinţă.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar, care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acţiunii.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia I a Civilă, prin decizia nr. 179 A din 31 octombrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1700 din 5 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4424.1/30/2008.

Instanţa de apel, examinând hotărârea apelată în baza celor invocate în primă instanţă, întrucât apelul nu a fost motivat, în raport de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Pe calea cererii de chemare în judecată precizată, reclamanţii, invocând calitatea lor de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului şi nevalabilitatea titlului în baza căruia a fost preluat de Statul Român, au revendicat pe calea dreptului comun – prin comparare de titluri – apartamentele din imobil ce nu au fost înstrăinate (filele 3-6, 54-60 din dosar nr. 4424/30/2008 al Tribunalului Timiş).

Instanţa de apel a reţinut că, în mod legal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş, imobilul făcând parte din domeniul privat al municipiului care a şi dispus de acesta în sensul art. 480 C. civ., înstrăinând o parte din apartamente.

Instanţa de apel a constatat că pârâţii au invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii (raportat la dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001); excepţia lipsei de interes şi a inadmisibilităţii (raportat la împrejurarea că reclamanţii nu au uzat de procedura specială reglementată de legile reparatorii – nr. 10/2001 şi nr. 112/1995) (f. 46-48 dosar nr. 4424/30/2008 al Tribunalului Timiş).

Prin decizia civilă nr. 95/A din 28 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 4424/30/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 9630 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că acţiunea în revendicare de drept comun formulată de reclamanţi este admisibilă.

În consecinţă, legea specială (Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 112/1995) este exclusă de la aplicare în cauză, astfel că în mod legal a fost respinsă excepţia tardivităţii, câtă vreme acţiunea în revendicare de drept comun este imprescriptibilă.

Pe de altă parte, este evident că, pe calea prezentei cereri, reclamanţii tind la redobândirea imobilului preluat de la antecesorii lor, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 109 alin. (1) C. proc. civ., în mod legal excepţia lipsei de interes nu a fost reţinută de prima instanţă.

Instanţa de apel a mai constatat că, faţă de înscrisurile de la dosar, în mod legal a reţinut prima instanţă calitatea reclamanţilor de moştenitori ai foştilor proprietari tabulari ai imobilului pe care l-au dobândit cu titlu de cumpărare.

Pe de altă parte, procedând la examinarea valabilităţii titlului statului în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, în mod legal s-a reţinut că Decretul nr. 92/1950 nu se putea constitui în titlu valabil constituit, nefiind conform cu normele legale la care alin. (1) din art. 6 face referire.

Or, comparând titlurile ce se opun în cauză, prima instanţă a acordat în mod legal preferinţă celui invocat de reclamanţi, mai caracterizat şi dobândit cu respectarea dispoziţiilor legale (art. 1294 C. civ.) admiţând, în consecinţă, cererea în revendicare.

Instanţa de apel a mai reţinut că, dispunând doar restituirea apartamentelor care au rămas în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, tribunalul a respectat cerinţa de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi, criticând-o pentru nelegalitate, au solicitat admiterea recursului modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prematur introdusă, iar în subsidiar, ca netemeinică, nefondată şi nelegală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-pârâţi au susţinut în esenţă, următoarele:

Prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte în recursul în interesul legii s-a statuat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală, se rezolvă în favoarea celei speciale conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă şi din jurisprudenţa CEDO.

Astfel, în cazul Atanasiu ş.a. contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010) se arată că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Aşadar, în speţă nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât cel mult o creanţă constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, de procedura căreia aceştia însă nu au uzat.

Diferenţa esenţială de abordare în cazul Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. l din Protocolul nr. 1 referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, proprietarul care nu deţine un bun actual, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială iar în speţă reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că, aşa fiind, apare inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui bun în patrimoniul lor, precum si compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Practica CEDO conturează clar ideea că persoanei îndreptăţite nu trebuie să i se nege dreptul de a apela la dreptul comun şi de a obţine recunoaşterea dreptului său, însa doar dacă a existat vreo împiedicare independentă de voinţa părţii care conduce implicit la o încălcare a dispoziţiilor europene.

În conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.

Prin interpretarea acestui text de lege în coroborare cu prevederile art. 1, 2 si 47 din Legea nr. 10/2001, rezultă ca redobândirea dreptului de proprietate de către foştii proprietari sau moştenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condiţiile legii speciale, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.

În speţă, cererile în baza Legii nr. 10/2001 se puteau depune până la data de 14 februarie 2002.

Statul Român nu are o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor şi prejudiciilor cauzate înainte de ratificarea convenţiei prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile hotărârii Curţii în cauza Kopecky contra Slovaciei, preluată în cauza Păduraru contra României şi în Hotărârea Pilot Atanasiu ş.a. împotriva României. Statul Român a ales să repare prejudiciile menţionate prin adoptarea Legii nr. 10/2001.

Prin recurgerea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptăţită nu este privată de dreptul de a se adresa instanţei de judecată, deoarece există posibilitatea judecătoresc al tuturor deciziilor ce se iau în cadrul de aplicare a Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.

Nu se încalcă accesul la justiţie al reclamantului deoarece art. 6 din Convenţie garantează dreptul fiecărei persoane „la un tribunal”, dar el nu este absolut. fiind compatibil cu limitări implicite şi statele dispun în această materie de o marjă de apreciere.

De asemenea, aşa cum a arătat Curtea în cauza Canciovici ş.a. împotriva României, preluarea bunului reclamantei de către stat în perioada comunistă, nu conduce la încălcarea art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, fapta fiind anterioară ratificării Convenţiei de către România la data de 20 iunie 2004 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea convenţiei neputând fi reţinut întrucât reclamanta nu deţine un bun în sensul art. l din Protocol.

Urmare a hotărârii Curţii Europene din cadrul cauzei Atanasiu contra României, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept de restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea.

O astfel de interpretare este în concordanţă nu numai cu întreg sistemul juridic român dar şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În nici o decizie de speţă în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenţie de către Statul Român, în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naţionalizate nu s-a statuat că reglementarea situaţiei juridice a acestora, printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunţate in Convenţie.

Recurenţii-pârâţi au susţinut, în temeiul considerentelor expuse, că în condiţiile în care reclamantul nu a uzat de dispoziţiile legii speciale şi nici de cele care acordă dreptul de a supune instanţei competente spre soluţionare o decizie administrativa de care nu este mulţumită, nicio reglementare CEDO şi nici practica instanţei supreme nu permit sesizarea instanţei pentru analizarea unor aspecte ce fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, în dauna securităţii raporturilor juridice.

Recurenţii-pârâţi au mai susţinut prin motivele de recurs că în evidenţele Primăriei municipiului Timişoara nu figurează decât 9 apartamente şi un spaţiu comercial; că nu pot fi identificate spaţiile care pot fi restituite în natură; că aferent apartamentului 5 au fost închiriate şi apoi vândute, două încăperi aflate la demisolul imobilului, în suprafaţă de 44 mp care, în fapt ar reprezenta unul dintre cele două apartamente tabulare - 10 sau 11 -, astfel că s-ar impune casarea cu trimitere spre rejudecare în vedere efectuării unei expertize care să identifice imobilele care pot fi retrocedate.

Intimaţii-reclamanţi M.H.F.J. şi M.G.L.J. au formulat întâmpinare prin care au solicitat constatarea nulităţii recursului deoarece criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimaţii-reclamanţi au mai susţinut că în cuprinsul motivelor de recurs, se invocă prematuritatea, netemeinicia si nelegalitatea demersului judiciar al reclamanţilor, care n-au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci şi-au fundamentat acţiunea pe prevederile dreptului comun, însă aceste aspecte au mai fost supuse atenţiei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, care, prin decizia nr. 9630 din 25 noiembrie 2009 pronunţată în ciclul procesual anterior, a statuat în mod irevocabil că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, este admisibilă şi trebuie analizată pe fond şi au solicitat respingerea criticilor invocate formal de recurenţii-pârâţi.

Înalta Curte, examinând excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi, constată că este nefondată, urmând a fi respinsă deoarece, dezvoltarea motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de recurenţii-pârâţi, permit încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este fondat pentru considerentele care succed.

Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, s-a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menţionată, inclusiv a imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, cu modificările şi completările ulterioare şi s-a statuat care sunt condiţiile în care aceste imobile pot fi restituite în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor lor, ori, în cazul imposibilităţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.

Astfel, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.

Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

În speţă, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, regimul său juridic intrând în sfera de incidenţă a Legii nr. 10/2001 conform art. 2 alin. (1) lit. a).

Deşi pentru a obţine restituirea în natură a imobilului reclamanţii aveau deschisă calea procedurii prevăzute de dispoziţiile Legea nr. 10/2001, aceştia, prin acţiunea formulată la data de 5 iunie 2008, au formulat acţiune în prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Timişoara prin Primar să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele nr. 2, 3, 4 şi 6 situate în Timişoara, strada Şoimoş (fostă Virgil Oniţiu), judeţul Timiş, ulterior precizându-şi acţiunea în sensul că solicită restituirea imobilelor prin compararea titlurilor părţilor şi constatarea preluării abuzive a cotei de ½ din imobilul situat în Timişoara, strada Şoimoş, judeţul Timiş, rectificarea cărţii funciare prin radierea pârâtului şi reînscrierea proprietarilor tabulari, ai căror unici moştenitori sunt, cu consecinţa întabulării cotei de ½ parte din imobilele ce nu au fost înstrăinate.

În drept, acţiunea, astfel cum a fost precizată, a fost întemeiată pe art. 480 şi urm C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale la această convenţie.

Astfel investite cu o acţiune întemeiată în drept pe textele de lege menţionate, formulată la data de 5 iunie 2008, cu privire la un imobil care intră în sfera de incidenţă a Legii nr. 10/2001, instanţele trebuiau să analizeze dacă reclamanţii justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat în cadrul procesual definit de respectivele acte normative invocate de reclamanţi în condiţiile în care, pentru situaţia unor astfel de imobile, fusese adoptată, ca lege specială, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, deşi reclamanţii au pretins că au un bun susceptibil de protecţie conform art. 1 din Protocolul nr. 1, în realitate titlul lor nu a fost confirmat jurisdicţional anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acţiunii în revendicare.

Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti - prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv - reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamantul are chiar un „bun actual” ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (par. 141, 142 şi 143).

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a modului de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantului şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire”, nici măcar unei „speranţe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Contrar susţinerii reclamanţilor, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza – pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, par. 140).

Aşadar, pentru deţinerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.

A fortiori, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acţiunii în revendicare pentru a se considera, că reclamantul este beneficiarul unui bun.

Astfel, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

În raportul juridic dedus judecăţii reclamanţii nu au făcut dovada că sunt titularii unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noţiuni de instanţa de contencios european prin hotărârea – pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi, în acest context, se impunea ca instanţele să constate că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei.

Ceea ce se impune, prioritar, în adoptarea soluţiei este împrejurarea că reclamanţii, care au iniţiat demersul judiciar, nu au demonstrat că sunt titulari actuali ai dreptului a cărui protecţie au pretins-o şi, ca atare, admiterii acţiunii promovate de aceştia nu se opune în primul rând, principiul securităţii juridice, ci împrejurarea că reclamanţii nu au cerut protejarea unui drept actual, faptul că unele apartamente din imobilul în litigiu au rămas în patrimoniul statului neputând constitui un argument suficient pentru restituirea lor către persoanele care se pretind îndreptăţite la restituirea lui.

În aceste condiţii, susţinerile reclamanţilor care vizează preferabilitatea titlului lor în raport de cel al pârâţilor, rămân lipsite de suport.

Cum reclamanţii nu justifică existenţa „bunului actual”, soluţia din acţiunea în revendicare formulată de aceştia nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele expuse, astfel că Înalta Curte, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâţilor şi va modifica decizia instanţei de apel în sensul că va admite apelul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1700 din 5 iunie 2012 a Tribunalului Timiş, pe care o va schimba în sensul că va respinge acţiunea reclamanţilor, astfel cum a fost precizată, cu consecinţa respingerii şi a celorlalte capete de cerere formulate de reclamanţi cu privire la constatarea preluării abuzive a imobilului, radierea dreptului de proprietate al statului din cartea funciară, constatarea calităţii reclamanţilor de moştenitori ai proprietarilor iniţiali ai imobilului şi întabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor în cartea funciară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi.

Admite recursul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 179A din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara – secţia I civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1700 din 5 iunie 2012 a Tribunalului Timiş, pe care o schimbă în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2450/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii....		ICCJ. Decizia nr. 315/2013. Civil. Brevete de invenţii. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2785/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2785/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs