ICCJ. Decizia nr. 2690/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2690/2013
Dosar nr. 13134/55/2010
Şedinţa publică din 16 mai 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 65 din 27 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de către reclamanţii P.F. şi C.E. împotriva sentinţei civile nr. 722 din 5 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin decizia civilă nr. 639 din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Timişoara, a admis recursul celor doi reclamanţi în cauză şi a casat ambele hotărâri anterioare cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, „pentru a se lămuri situaţia juridică a imobilelor revendicate şi mai ales izvorul dreptului de proprietate invocat de reclamanţi şi Municipiul Arad”, ceea ce, în mod neechivoc înseamnă că acestora le-a fost recunoscută calitatea procesuală activă. Fiind vorba despre o problemă irevocabil tranşată, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se opune rediscutării acestui aspect şi constatării lui printr-o dispoziţie contrară.
Deşi reclamanţii justifică calitate procesuală activă, acţiunea lor în mod justificat nu putea fi admisă pentru considerentele de fond corect reţinute de tribunal.
În această privinţă deşi reclamanţii susţin că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul Municipiul Arad, Curtea a constatat că această susţinere este neîntemeiată pentru că o observare atentă a argumentelor expuse în hotărâre demonstrează că tocmai această excepţie a fost cea care a condus la respingerea acţiunii.
Acţiunea în revendicare imobiliară de drept comun înregistrată de reclamanţi la data de 30 noiembrie 2007 nu poate fi admisă, câtă vreme ei nu au utilizat procedurile legii speciale de reparaţie în materie - Legea nr. 10/2001.
După data apariţiei acestei legi, reclamanţii nu aveau posibilitatea de a opta între procedurile prevăzute de aceasta şi cele ale dreptului comun, prioritatea fiind recunoscută în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant.
Exerciţiul acţiunii de drept comun conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite - ce are un efect general obligatoriu, mai este permis foştilor proprietari ai imobilelor naţionalizate sau moştenitorilor acestora doar în ipoteza în care imobilul revendicat nu face obiectul Legii nr. 10/2001 ori atunci când formularea în termenul legal a cererilor a fost obstrucţionată în mod absolut şi total dintr-o cauză mai presus de voinţa lor, în sensul dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ..
Aceste ipoteze nu se confirmă în cauză întrucât, pe de o parte, Legea nr. 187/1945 pe care au menţionat-o reclamanţii ca temei legal al preluării imobilului de la autorii lor este prevăzută încă de la apariţia legii (art. 2 lit. h) şi a primelor ei norme de aplicare (art. 2 din H.G. nr. 614/2001) ca fiind o preluare abuzivă ce deschidea calea măsurilor reparatorii prevăzute de acea lege iar, pe de altă parte, reclamanţii nu au invocat - şi nici dovedit - nicio împiedicare obiectivă în sensul dispoziţiilor procedurale menţionate, de natură a-i fi împiedicat să recurgă în termenul prescris de lege la procedurile ei speciale, administrative şi - eventual - judiciare.
Acţiunea în revendicare de drept comun a imobilelor naţionalizate nu mai este permisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nici potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 (adiţional) la Convenţie pentru că, printr-o jurisprudenţă constantă în materie şi, de dată recentă, prin chiar Hotărârea din 12 octombrie 2010 din cauza-pilot Atanasiu şi alţii contra României, câtă vreme, anterior acestei acţiuni, reclamanţii nu au obţinut o hotărâre definitivă şi executorie prin care să se fi recunoscut nu numai preluarea abuzivă a imobilului, ci şi să se fi dispus restituirea acestuia, ei nu au un „bun” în înţelesul autonom al Convenţiei care să justifice introducerea acestei acţiuni.
În condiţiile date şi ale calificării prin însăşi Legea nr. 10/2001 a preluării imobilelor în litigiu în baza Legii nr. 187/1945 ca fiind o preluare abuzivă, petitul din acţiune pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului pentru a servi petitului principal - cel de revendicare - este lipsit de interes în sens procesual şi nu are un scop în sine câtă vreme, prin neexecutarea în termenul legal a procedurilor legii speciale de reparaţie, nu poate conduce la satisfacerea pretenţiilor materiale ale reclamanţilor, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond în considerentele hotărârii apelate.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanţii au declarat recurs prin care au formulat, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., următoarele critici:
Instanţa de apel, rejudecând după casarea cu trimitere, a reţinut în mod greşit că acţiunea în revendicare nu mai este permisă după apariţia Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa a omis a se pronunţa asupra faptului că instanţa de fond nu a comparat titlurile părţilor, aşa cum s-a dispus în dosarul de casare.
Instanţa a omis să stabilească dacă imobilul a fost naţionalizat abuziv.
Instanţa, care nu putea să stabilească faptul că reclamanţii nu sunt moştenitori ai proprietarilor tabulari, aspect constatat prin certificatele de moştenitor, a eludat prevederile art. 17 din Legea nr. 115/1938 şi ale art. 26 din Legea nr. 7/1996.
Instanţa a dat o interpretare greşită Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înfrângând dreptul reclamanţilor de a se adresa unei instanţe în recuperarea bunurilor naţionalizate abuziv şi fără titlu.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat, şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurenţilor, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor speciale de drept material incidente, precum şi a dezlegărilor date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acţiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu împotriva României.
Fiind vorba despre un imobil preluat de către stat prin aplicarea Legii de expropriere nr. 187/1945, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, aşa încât acţiunea în revendicare nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de normele de drept material conţinute de acest act normativ.
Pe de altă parte, trebuie stabilit dacă, în cadrul acţiunii în revendicare, promovate după intrarea în vigoare a legii speciale care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamanţii se pot prevala de un „bun” care să le facă admisibil demersul.
Or, sub acest din urmă aspect, este de reţinut faptul că reclamanţii nu sunt titularii unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceştia nu deţin „o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu împotriva României).
Anterior învestirii instanţei cu acţiunea în revendicare, reclamanţii nu au promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului.
Pe cale de consecinţă, reclamanţii nu au un „bun” în sensul Convenţiei, pe care să-l obţină pe calea acţiunii în revendicare.
Având în vedere cele mai sus arătate, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a legii materiale incidente în cauză, precum şi a celor statuate jurisprudenţial de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care aspectele deduse analizei prin cererea de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Pe de altă parte, deşi recurenţii au indicat, formal, şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu au dezvoltat critici care să se subsumeze cerinţei ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină ori faptul că motivele ar fi contradictorii sau străine de natura pricinii. Verificând, din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., legalitatea hotărârii, sub acest aspect, instanţa de recurs a constatat că hotărârea este temeinic motivată şi răspunde criticilor formulate de apelanţi.
Având în vedere cele mai sus reţinute, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.F. şi C.E. împotriva deciziei civile nr. 65 din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2688/2013. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 2705/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
