ICCJ. Decizia nr. 2742/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2742/2013
Dosar nr. 3070/109/2011
Şedinţa publică din 21 mai 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 22 iunie 2011, contestatorul S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Piteşti, prin primar repunerea în termenul de formulare a notificării potrivit Legii nr. 10/2001, desfiinţarea dispoziţiei din 2011, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilele case situate în municipiul Piteşti, judeţul Argeş.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a formulat cerere de revendicare pentru imobilele în litigiu, care formează obiectul Dosarului nr. 15146/280/2010 aflat pe rolul Judecătoriei Piteşti şi că prin notificarea din 19 aprilie 2011 a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilele construcţie, ce au aparţinut autorilor acestuia conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 martie 1936.
Reclamantul a solicitat repunerea în termen, întrucât locuieşte în Franţa din anul 1965, fapt ce l-a împiedicat să formuleze notificare în termenul legal.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 29 din 24 ianuarie 2012, a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării conform Legii nr. 10/2001, precum şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca nefondată.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 în urma republicării legii) în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana îndreptăţită trebuie să notifice persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea imobilului. Prin Legea nr. 247/2005 s-au adus anumite modificări Legii nr. 10/2001, însă, în ceea ce priveşte termenul de formulare a notificării, care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 10/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, acesta se raportează la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât, data până la care se puteau formula notificările pe această procedură specială este 14 februarie 2002. Faţă de dispoziţiile textului de lege menţionat, acest termen este de decădere, sancţiunea nerespectării acestuia fiind pierderea posibilităţii pentru persoana îndreptăţită de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe procedura specială a Legii nr. 10/2001.
Faţă de natura juridică a termenului de 6 luni (termen de decădere), acesta nu poate fi nici întrerupt şi nici suspendat şi nici nu se poate pune în discuţie problema repunerii în termen conform art. 103 alin. (2) C. proc. civ..
De asemenea, legea specială nu prevede o repunere în termen pentru depunerea notificării. Sancţiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, iar forţa majoră este un caz tipic de suspendare a cursului prescripţiei inaplicabil în speţa de faţă (prescripţia extinctivă stinge doar dreptul material la acţiune). Raţiunea pentru care termenul în discuţie a fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din dorinţa legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta.
Tribunalul a reţinut că, în speţă, reclamantul a formulat notificare la data de 19 aprilie 2011, cu mult după expirarea termenului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, fapt ce a dus la decăderea acestuia de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilele construcţii, astfel că dispoziţia din 6 iunie 2011, prin care s-a respins notificarea pentru acest considerent, a fost dată cu aplicarea corectă a legii. De astfel şi prin sentinţa civilă nr. 2712 din 7 mai 2007 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 11576/280/2006, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1732 din 8 noiembrie 2007 a Tribunalului Argeş, s-a statuat că imobile demolate nu pot fi solicitate decât în temeiul Legii nr. 10/2001, cu condiţia să fi fost depusă notificare în termen, înainte de apariţia Legii nr. 247/2005.
În ce priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilele case situate în municipiul Piteşti, judeţul Argeş, tribunalul a respins această cerere, având în vedere că nu s-a uzat, în termenul legal, de procedura prealabilă administrativă, impusă de Legea nr. 10/2001.
Astfel Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie. Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ..
Prin decizia nr. 1185 din 4 mai 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins recursul reclamantului, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că art. 21 al Legii nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicarea legii), prevede la alin. (1) că persoana îndreptăţită va notifica persoana juridică deţinătoare solicitând restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen ce a fost prelungit prin articolul unic din O.U.G. nr. 109/2001 cu 3 luni, iar ulterior cu încă 3 luni prin articolul unic din O.U.G. nr. 145/2001.
Alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, respectiv persoanelor fizice sau juridice a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul, iar nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Astfel, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei aduce o serie de modificări şi completări ale Legii nr. 10/2001, evidenţiate punctual în Titlul I al legii, însă aceste modificări nu se referă în niciun fel la art. 21, respectiv art. 22 din Legea nr. 10/2001, care prevăd astfel obligativitatea adresării notificării în termenul prelungit până la 12 luni, respectiv până la data de 14 februarie 2002, iar termenul de decădere instituit în mod imperativ prin aceste dispoziţii legale, nu a fost prorogat prin Legea nr. 247/2005, cum în mod greşit se susţine de către recurentul-reclamant şi ca atare, nu poate fi vorba despre instituţia repunerii în termen care este specifică termenului de prescripţie şi nu de decădere.
Din sintagma „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, rezultă în mod incontestabil natura juridică a termenului ca fiind acela de decădere şi nu de prescripţie, cum în mod eronat se susţine.
Curtea de apel a reţinut că recurentul-reclamant susţine că s-a aflat în imposibilitate de a formula notificare în termenul prevăzut de lege, faţă de dispoziţia ce face obiectul judecăţii şi anume din 6 iunie 2011, iar pe de altă parte susţine că a revenit în ţară în anul 2005, când a şi formulat alte acţiuni şi a solicitat restituirea în natură a unor imobile sau acordarea de măsuri reparatorii.
Prin soluţia adoptată nu i s-a încălcat în niciun fel recurentului-reclamant accesul la o instanţă independentă şi imparţială şi deci nu au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din CEDO, aşa cum în mod legal s-a reţinut de către instanţa de fond.
Rolul activ al judecătorului se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la judecată, respectiv a condiţiilor şi termenelor prevăzute de codul de procedură civilă pentru introducerea şi modificarea cererii de chemare în judecată.
Mai mult decât atât, şi dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impun obligaţia instanţei de judecată de a proceda la un examen efectiv al susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de asemenea, are în vedere acele observaţii formulate de către părţi, cu respectarea procedurii obligatorii, a formalităţilor şi termenelor stabilite de lege în etapa judecăţii, precum şi faza procesuală finalizată prin închiderea dezbaterilor.
Astfel, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea procedurii prealabile, stabilită în mod imperativ de către legislaţia internă, datorită lipsei de diligenţe sau relei credinţe a titularului acestuia, nu poate fi considerată consecinţa îngrădirii liberului acces la justiţie al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării dreptului.
Stabilirea unor condiţii obligatorii sau a unor termene în raport de care părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură nu poate fi considerată de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea fiind, dimpotrivă, de a-l facilita prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.
Instanţa de recurs a reţinut că nici invocarea de către recurentul-reclamant a dispoziţiilor art. 14 din CEDO nu este fondată, câtă vreme în speţa dedusă judecăţii nu este vorba de situaţie discriminatorie, deoarece recurentul-reclamant nu a urmat procedura prealabilă obligatorie impusă de statul naţional şi deci nu se află în situaţie similară sau analogă cu alte persoane.
Se invocă de către recurentul-reclamant existenţa unei „speranţe legitime”, care ar reprezenta o creanţă certă cât priveşte existenţa sa, adică reprezintă dreptul cert al unei persoane de a deţine un bun, însă pentru a fi în prezenţa unei „speranţe legitime” trebuiesc îndeplinite mai multe condiţii şi anume ca bunul să aibă o bază constantă în dreptul intern, cu alte cuvinte legislaţia internă să prevadă acest drept sau să existe o practică constantă de ani de zile a instanţelor judecătoreşti prin care să se dispună recunoaşterea acestui bun.
Curtea de apel a constatat că niciuna din aceste condiţii nu este îndeplinită în speţa dedusă judecăţii, situaţie faţă de care acesta nu poate fi în prezenţa unei „speranţe legitime”.
În această împrejurare şi faţă de considerentele arătate anterior, în mod legal instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind repunerea în termen prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., raportat la natura juridică a termenului de 6 luni, respectiv ca fiind un termen de decădere şi nu de prescripţie, cum în mod eronat se susţine de către recurent.
Împotriva acestei decizii a exercitat un nou recurs, reclamantul S.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 5 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.
Recurentul-reclamant a arătat că prezentul recurs vizează un singur aspect - greşita calificare a căii de atac, motiv pentru care consideră că nu poate fi privat de un grad de jurisdicţie, sens în care invocă art. 6 din C.E.D.O.
Instanţa a cărei hotărâre se atacă nu a fost constituită potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul componenţei completului de judecată ce trebuia să fie format din doi judecători.
În cereri de acest gen, întemeiate pe dispoziţiile legii speciale în materie, calea de atac împotriva unei sentinţe de fond este apelul şi nu recursul, chestiune pe care nu a putut-o pune în discuţie în faţa curţii de apel, care i-a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare.
Astfel, motivul de recurs care se întemeiază pe art. 304 pct. 1 C. proc. civ. se raportează la faptul că instanţa ce a soluţionat cauza dedusă judecăţii nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, conform cărora apelurile se judecă în complet format din doi judecători şi recursul se judecă în complet format din trei judecători. Apelul declarat de reclamant a fost soluţionat de trei judecători în loc de doi, încălcându-se dispoziţiile legale imperative menţionate.
Recurentul-reclamant a arătat că se impune a se examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalităţii căilor de atac.
De asemenea, s-a invocat prioritatea principiului legalităţii căii de atac, cu precizarea necesară că dispoziţiile procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o parte poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar şi previzibile, calitatea legii de a fi accesibilă şi previzibilă fiind o garanţie a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din C.E.D.O., sens în care invocă cauza Rotaru contra României (hotărârea din 4 mai 2000) şi cauza Lungoci contra României (hotărârea din 26 aprilie 2006).
Raţiunea legiuitorului, în actualul sistem procesual, este aceea de a institui şi în materie civilă, accesul la calea de atac a apelului şi a recursului, excepţia fiind aceea doar a căii de atac a recursului, în cauze de o importanţă redusă, excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare.
În acelaşi sens, recurentul a apreciat că, curtea de apel ar fi trebuit să pună în discuţie recalificarea căii de atac, neprocedând în acest mod, i-a produs reclamantului o vătămare procesuală esenţială, constând în neexercitarea unei căi de atac într-o cauză a cărei complexitate este dată de obiectul său şi de miza acestei valori pentru reclamant, care echivalează cu împiedicarea dreptului părţii de acces la calea de atac a apelului împotriva sentinţei pronunţate de tribunalul Argeş, măsură ce nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate şi interesul reclamantului de a-şi vedea protejat pretinsul drept de proprietate.
Pentru considerentele expuse, recurentul a solicitat să se constate incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O.
La termenul de judecată din data de 21 mai 2013, Înalta Curte a rămas în pronunţate asupra admisibilităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010. Având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa va analiza cu prioritate această excepţie.
Potrivit dispoziţiilor art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost modificate în sensul că „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.”
Acest act normativ a fost publicat în M.Of. nr. 714/26.10.2010 şi a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010.
Cum sentinţa Tribunalului Argeş, prin care a fost soluţionată acţiunea reclamantul S.M., a fost pronunţată la data de 24 ianuarie 2012, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, această hotărâre judecătorească este supusă recursului, a cărei soluţionare este de competenţa curţii de apel, în conformitate cu textul legal mai sus-menţionat.
Drept urmare, Curtea de Apel Piteşti în mod corect a calificat calea de atac exercitată de reclamant drept recurs, pe care l-a soluţionat ca atare, pronunţând o decizie irevocabilă.
De altfel, chiar reclamantul şi-a intitulat cererea recurs şi a formulat motive de recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ. (dosarul Curţii de Apel Piteşti), ceea ce dovedeşte că acesta nu s-a aflat în eroare asupra căii de atac prevăzute de lege în speţa de faţă.
Potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Totodată, dispoziţiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. enumeră categoriile de hotărâri irevocabile, ca fiind hotărârile date în recurs (pct. 4), precum şi orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Împotriva acestora nu se mai poate exercita încă o dată apel sau recurs, potrivit principiului unicităţii căii de atac.
Prin instituirea de către legiuitor a unor prevederi cu privire la caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârilor judecătoreşti nu se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, prevăzut de art. 6 din C.E.D.O. şi nici nu se creează vreo discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 16 din Constituţia României.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, atâta timp cât unul din principiile de drept procesual priveşte unicitatea dreptului de a folosi calea de atac.
Aşadar, cum împotriva unei hotărâri irevocabile nu poate fi exercitat un nou recurs, cale extraordinară de atac, recursul declarat în cauză este inadmisibil şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva deciziei nr. 1185 din data de 4 mai 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2737/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2745/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
