ICCJ. Decizia nr. 2749/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2749/2013
Dosar nr. 14311/95/2011
Şedinţa publică din 21 mai 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 50 din 20 februarie 2012, Tribunalul Gorj, a respins acţiunea formulată de reclamantul P.C.I. împotriva pârâtei S.N.L.O., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii a fost întemeiată pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, considerând că pârâta este culpabilă pentru faptul că, nu a achitat taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, motiv care a dus la încetarea valabilităţii brevetului şi a contractului de cesiune din 1999, din care rezulta dreptul în despăgubire al reclamantului, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiindu-i respinsă acţiunea întemeiată pe contractul de cesiune.
A apreciat tribunalul că, în speţa de faţă, nu subzistă în sarcina pârâtei răspunderea delictuală invocată de către reclamant, neexistând îndeplinite cerinţele acestei răspunderi, respectiv fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, vinovăţia.
De asemenea, în conformitate cu disp. art. 39 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 64/1991, reclamantul era persoană interesată pentru a achita taxa de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie şi implicit a contractului de cesiune, textul de lege menţionat prevăzând că, persoane îndreptăţite în procedurile în faţa O.S.I.M. sunt solicitantul cererii, cesionarul sau titularul ori o altă persoană interesată, alin. (3) prevăzând în mod expres că taxa de menţinere în vigoare poate fi plătită de orice persoană interesată.
În atare situaţie, reclamantul în calitatea sa de cesionar avea obligaţia să achite taxa de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie şi implicit a contractului de cesiune dacă se considera interesat de obţinerea despăgubirilor ce i se cuveneau drept urmare a cesiunii, neputând fi reţinută crearea vreunui prejudiciu de către pârâtă reclamantului, deîndată ce acesta din urmă avea posibilitatea personal să îndeplinească această obligaţie, această situaţie juridică fiind dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile pronunţate, respectiv decizia nr. 6562/2010 aflată la dosar.
Totodată, în speţă nu sunt întrunite nici cerinţele răspunderii prevăzute de disp. art. 1373 C. civ. ce reglementează răspunderea comitenţilor pentru prepuşi, pârâta neavând calitatea de comitent în accepţiunea textului de lege anterior arătat, întrucât contractul de cesiune din anul 1999 s-a întemeiat pe disp. art. 969 C. civ., text în vigoare la data încheierii lui, astfel că nu a reprezentat un contract prin care să se exercite controlul sau supravegherea celui care îndeplineşte funcţii sau însărcinări în propriul interes sau în interesul altuia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamantul P.C.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 42 din data de 23 mai 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii invocate în prezenta cauză sunt întemeiate pe fapte juridice constând în lipsa solicitării de către pârâtă a revalidării brevetului de invenţie, aceasta reprezentând o conduită extracontractuală; astfel fiind sunt incidente dispoziţiile art. 998, 999 C. civ..
Referitor la susţinerea vizând nepronunţarea instanţei cu privire la toate apărările şi actele precizate în răspunsul la întâmpinare, curtea de apel a reţinut că motivul de apel este nefondat , sentinţa apelată fiind motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 punct 5 C. proc. civ..
Curtea de apel a constatat că susţinerile reclamantului au fost analizate din perspectiva condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de fond răspunzând tuturor problemelor de drept cu care a fost învestită, probleme care au rezultat din gruparea criticilor, cererilor şi a argumentelor pe care reclamantul şi-a întemeiat susţinerile.
Reclamantul a mai susţinut că nu i se poate reţine culpa pentru neachitarea taxelor de menţinere în vigoare a brevetului, a arătat că decăderea din protecţie a brevetului se datorează faptei ilicite a pârâtei care avea obligaţia de plată taxelor, însă acestor susţineri i s-a răspuns de către instanţa de fond prin sentinţa apelată.
Raporturile contractuale dintre reclamant - coautor al unei invenţii - şi pârâtă au fost dezlegate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuându-se că valabilitatea brevetului de invenţie şi, implicit, a contractului de cesiune din 19 mai 1999 a încetat prin neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului.
Astfel, instanţa supremă a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că reclamantul nu mai poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de inventator, în acest sens fiind pronunţate mai multe decizii. În cuprinsul acestor decizii irevocabile, Înalta Curte a stabilit că reclamantul, ca persoană interesată, avea obligaţia de a achita taxele de menţinere în vigoare a brevetului.
În temeiul art. 43 din Legea nr. 64/1991, durata de valabilitate a brevetului este condiţionată de plata anuală a taxelor de menţinere în vigoare a brevetului, lipsa plăţii conducând la decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet.
Reclamantul a susţinut în apel că O.S.I.M. l-a notificat numai pe titularul de brevet despre restanţele la plata taxelor aferente, titular care nu l-a încunoştinţat şi pe el, în calitatea sa de inventator.
Instanţa de apel a reţinut pe de-o parte că, instanţa supremă, analizând prin deciziile anterior enumerate obligaţiile celor două părţi ale contractului de cesiune din 19 mai 1999, s-a pronunţat asupra acestui aspect, nefăcând distincţie după cum acestea au avut sau nu cunoştinţă despre data până la care au fost plătite taxele, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
Pe de altă parte, legea nu condiţionează calitatea de persoană interesată după cum părţile contractante sunt notificate de O.S.I.M. ori află din alte surse despre modul de achitare a taxelor, stabilind numai că obligaţia de plată pentru menţinerea valabilităţii brevetului aparţine oricărei persoane interesate.
Ipoteza reclamantului creează practic o obligaţie imposibil de realizat din partea O.S.I.M., aceea de a identifica şi respectiv de a notifica orice potenţială persoană interesată în menţinerea valabilităţii unui anumit brevet de invenţie.
Dimpotrivă, persoana interesată - deci care are un interes decurgând din calitatea directă pe care o are în raport cu existenţa şi înregistrarea unui brevet de invenţie - trebuie să urmărească derularea raporturilor contractuale şi să acţioneze în termenele prevăzute de lege şi în sensul prevăzut de lege, ipoteza contrarie echivalând cu invocarea propriei culpe care nu poate conduce la producerea unor efecte juridice, de natură să atragă răspunderea altor părţi.
Întemeindu-şi acţiunea pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul nu a dovedit existenţa unei fapte ilicite - în sensul legii - care să fi fost săvârşită de pârâtă, în oricare dintre formele vinovăţiei, care să fi adus un prejudiciu în patrimoniul reclamantului.
Din modul în care s-au desfăşurat relaţiile dintre părţi, precum şi din considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate deja în cauză, instanţa a reţinut că pârâta şi-a asumat în anul 1999 faţă de reclamant o obligaţie contractuală şi, derivat din aceasta, i s-a impus prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 obligaţia de a plăti taxe către stat pentru menţinerea în vigoare a brevetului de invenţie.
Neplata taxelor - independent de motivul care a condus la această împrejurare, a avut drept consecinţă decăderea pârâtei din drepturile conferite de brevet, astfel încetând practic protecţia legală oferită celui care era titularul brevetului.
Din acest punct orice persoană putea folosi nestingherit invenţia neprotejată.
Pârâta, prin neplata taxelor, a renunţat la protecţia brevetului al cărei titular era, dând posibilitatea terţilor de a utiliza invenţia ce a intrat în circuitul civil liber. Renunţarea la dreptul de a folosi în exclusivitate invenţia nu este prin natura sa, un fapt ilicit cauzator de prejudicii. În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi cerut, respectiv obţinut, revalidarea brevetului şi nici că reclamantul, în calitatea sa de persoană interesată, ar fi uzat de dreptul prevăzut de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.
Nu există o obligaţie legală sau contractuală a pârâtei de a plăti mereu taxele de menţinere în vigoare a brevetului, ci obligaţia există doar dacă persoana interesată doreşte ca invenţia să fie protejată. Atunci când nu mai are interesul protecţiei brevetului de invenţie al cărui titular este, titularul încetează să mai achite taxele de menţinere, însă, în această ipoteza, legiuitorul a lăsat calea persoanei interesate de a achita ea această taxă de menţinere în vigoare a brevetului.
Nu constituie fapt ilicit cauzator de prejudicii săvârşit cu vinovăţie, nici faptul că pârâta nu a înştiinţat pe reclamant despre faptul că nu mai plăteşte taxele de menţinere în vigoare a brevetului, deoarece o astfel de obligaţie nu numai că nu a fost prevăzută nici în contractul dintre părţi dar nu este prevăzută nici de lege. Dimpotrivă, aşa cum s-a arătat, reclamantul avea interesul de a urmări modul în care este folosită şi protejată invenţia sa.
De asemenea, nu există un raport de cauzalitate între fapta pârâtei de a nu mai plăti taxele şi eventualul prejudiciu suferit de reclamant.
În atare situaţie, cerinţele art. 998, 999 C. civ. nefiind îndeplinite, acţiunea reclamantului a fost corect respinsă, ca nefondată.
Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul P.C.I., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului şi pe fond, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 250.472 RON reprezentând drepturi patrimoniale rezultate din eficienţa economică obţinută ca urmare a utilizării invenţiei „cupă de excavator cu rotor” în perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2007, indexate cu indicele de inflaţie până la data plăţii, precum şi la plata dobânzilor legale până la data plăţii.
La termenul de judecată din data de 12 februarie 2013, recurentul-reclamant, prin apărător ales, a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru de 19,5 RON şi timbru judiciar de 0,15 RON.
Înalta Curte a pus în discuţie chestiunea timbrajului cererii de recurs, având în vedere faptul că este vorba despre o acţiune în răspundere civilă delictuală şi a pus în vedere recurentului-reclamant să achite diferenţa de taxă judiciară de timbru datorată pentru recurs, precum şi taxele judiciare de timbru datorate pentru celelalte fazele procesuale, calculate potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, respectiv: 3.288,36 RON pentru recurs (reprezentând diferenţa dintre suma datorată 3.307,86 RON şi 19,5 RON taxa deja achitată), timbru judiciar în valoare de 4,85 RON (reprezentând diferenţa dintre timbrul datorat de 5 RON şi 0,15 RON - timbru depus), 6.615,72 RON pentru fond şi timbru judiciar în valoare de 5 RON şi respectiv, 3.307,86 RON pentru apel şi timbru judiciar în valoare de 5 RON.
Recurentul-reclamant a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, ce a fost respinsă prin încheierea din data de 10 aprilie 2013.
La termenul de judecată din data de 21 mai 2013, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia insuficientei timbrări a recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ..
Recurentul-reclamant P.C.I. nu a timbrat recursul în cuantumul datorat, deşi a fost legal citat pentru termenul din 21 mai 2013 (dosar recurs) cu menţiunea îndeplinirii obligaţiei de plată a diferenţei de taxă judiciară de timbru şi a depunerii timbrului judiciar datorate.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificată şi ale art. 3 şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele de timbru şi timbrul judiciar se plătesc anticipat.
Cu totul excepţional, în condiţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanţele judecătoreşti pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziţii incidente şi în cazul neaplicării timbrului judiciar.
Cum în speţă, recurentul-reclamant P.C.I. nu s-a conformat îndeplinirii obligaţiei legale de plată prevăzută de actele normative menţionate, achitând doar suma de 19,5 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar de 0,15 RON, recursul declarat de acesta va fi anulat, ca insuficient timbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează, ca insuficient timbrat, recursul declarat de reclamantul P.C.I. împotriva deciziei nr. 42 din data de 23 mai 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2748/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2752/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
