ICCJ. Decizia nr. 2748/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2748/2013
Dosar nr. 14310/95/2011
Şedinţa publică din 21 mai 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 14310/95/2011, reclamantul P.C.I. a chemat în judecată pe pârâtele SC C.E. SA Turceni şi E.M.C. Jilţ, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata drepturilor patrimoniale în cuantum de 132.277 RON, din eficienţa economică obţinută ca urmare a utilizării invenţiei „cupă de excavator cu rotor" la E.M.C. Jilţ, în perioada 1 ianuarie 2008-31 decembrie 2008, indexate cu indicele de inflaţie de la data de 1 septembrie 2009, până la data plăţii, precum şi la plata dobânzilor legale, de la data introducerii acţiunii până la efectuarea plăţii.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 36 , 37 , 43 alin. (2), 63 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, art. 998-1000 şi 1088 C. civ. anterior, art. 1.357 şi 1373 C. civ. actual.
Pârâta SC C.E. SA Turceni a formulat întâmpinare, precum şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să oblige reclamantul la plata sumelor încasate din contul SC C.E. SA Turceni, cu titlul de drepturi de autor stabilite în afara unui contract valabil încheiat fără ca brevetul de invenţie să mai fie protejat de lege, invenţia fiind publică încă din anul 1999, având în vedere că prin mai multe hotărâri judecătoreşti acesta a obţinut drepturi de proprietate intelectuală fără ca brevetul să fie valabil.
În şedinţa publică din 20 februarie 2012, urmare a solicitării părţilor şi constatându-se că doar cererea principală este în stare de judecată, s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, obiectul prezentului litigiu fiind doar cererea principală formulată de reclamant împotriva pârâtelor.
Prin sentinţa civilă nr. 49 din 20 februarie 2012, Tribunalul Gorj, a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului la acţiune; a respins acţiunea şi a disjuns cererea reconvenţională, pentru care s-a acordat termen de judecată la data de 29 martie 2012, cu citarea părţilor.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul îşi întemeiază acţiunea atât pe dispoziţiile art. 998-1000 C. civ., cât şi pe art. 1357 şi art. 1373 din noul C. civ. Tribunalul a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 3 şi 5 din Legea nr. 71/2011 sunt aplicabile dispoziţiile vechiului C. civ., lege în vigoare la data faptei şi a producerii efectelor acesteia.
Ca stare de fapt, tribunalul a constatat că reclamantul este unul dintre autorii invenţiei pentru care s-a eliberat brevetul de invenţie din 2001. Prin contractul din 1999 autorii invenţiei au convenit cu C.N.L.O. ca brevetul să fie eliberat pe numele C.N.L.O., iar pe toată durata de valabilitate a brevetului autorii să primească parte din beneficiile realizate prin utilizarea invenţiei.
În Dosarul nr. 15629/95/2008, autorii invenţiei au solicitat obligarea pârâtelor la plata părţilor cuvenite din beneficii pentru anul 2008. Prin sentinţa civilă nr. 226 din 08 octombrie 2009 a Tribunalului Gorj pârâtele au fost obligate să plătească în solidar drepturi de autor aferente anului 2008.
Sentinţa nr. 226/2009 a fost menţinută prin decizia 193 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, însă prin decizia nr. 7150 din 14 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de SC C.E. SA Turceni, a modificat decizia, a admis apelul declarat de SC C.E. SA Turceni, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins cererea de chemare în judecată şi a respins, ca nefundat, apelul reclamantului I.G.D..
Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a întemeiat pe împrejurarea că, urmare a neplăţii taxelor de menţinere în vigoare a brevetului, s-a dispus decăderea din drepturile conferite de brevet începând cu data de 22 septembrie 1999, că durata de valabilitate a contractului din 1999 este aceeaşi cu durata de valabilitate a brevetului de invenţie şi cum aceasta din urmă a încetat, nu mai există temei pentru obligarea pârâtelor la plata drepturilor băneşti conform acestui contract, respectiv pentru angajarea răspunderii contractuale.
Reclamantul consideră că fapta pârâtelor de neplată a taxelor pentru menţinerea în vigoare a brevetului de invenţie i-a produs prejudiciu, constând în sumele stabilite prin sentinţa nr. 226/2009 a Tribunalului Gorj, în favoarea sa şi în favoarea numitului S.N..
Tribunalul a reţinut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se impune a fi îndeplinite condiţiile existenţei unei fapte ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a concluzionat că obligaţia prevăzută de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 este edictată în scopul protejării drepturilor titularului de brevet în raport cu terţii, pentru a preveni ca invenţia să fie lipsită de protecţie juridică, să treacă în domeniul public şi să poată fi utilizată de orice persoană.
Potrivit art. 43 alin. (3) din aceeaşi lege, neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet, deci este o sancţiune constând pierderea unor drepturi ale însuşi titularului de brevet şi neplata taxelor nu poate fi considerată ca făcând parte din sfera faptelor ilicite de natură a aduce atingere intereselor altor persoane. Odată cu pierderea valabilităţii brevetului a încetat şi durata de valabilitate a contractului din 1999 şi reclamantul nu a mai beneficiat de drepturile prevăzute în acel contract, aceasta fiind urmare a clauzelor contractului pe care reclamantul l-a încheiat.
Menţinerea în vigoare a brevetului nu poate fi considerată o obligaţie în sarcina pârâtelor şi pentru protejarea unor drepturi ale reclamantului decurgând dintr-un contract iar potrivit art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 taxa pentru menţinerea în vigoare poate fi plătită de orice persoană interesată, reclamantul având posibilitatea de a plăti taxele pentru menţinerea brevetului.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul care în motivarea apelului a făcut o prezentare a argumentelor aduse prin acţiune, a conţinutului întâmpinării şi a răspunsului reclamantului la întâmpinare.
Prin decizia nr. 46 din 7 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că raporturile contractuale dintre reclamant, coautor al unei invenţii şi pârâtă au fost dezlegate irevocabil prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuându-se că valabilitatea brevetului de invenţie şi, implicit, a contractului de cesiune din 19 mai 1999, a încetat la data de 22 iunie 1999, prin neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului.
Instanţa supremă a stabilit că reclamantul nu mai poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de inventator, efectele puterii de lucru judecat de care se bucură deciziile nr. 6561 din 3 decembrie 2010, nr. 6562 din 3 dec. 2010, nr. 3942 din 22 iunie 2010 şi nr. 4612 din 21 septembrie 2010 impunându-se şi în speţa de faţă. Aceeaşi autoritate de lucru judecat o are şi partea din considerentele hotărârilor irevocabile prin care Înalta Curte stabileşte că reclamantul, ca persoană interesată, avea obligaţia de a achita taxele de menţinere în vigoare a brevetului.
Reclamantul a susţinut în apel că a O.S.I.M. a notificat pe pârâtă pentru a revalida brevetul şi că inventatorii nu au fost încunoştiinţaţi despre faptul că taxele nu s-au plătit, pentru a avea posibilitatea de a le plăti. Această susţinere nu este fondată, deoarece instanţa supremă, analizând obligaţiile celor două părţi ale contractului de cesiune din 19 mai 1999, prin care inventatorii au transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenţie, nu a făcut distincţie după cum aveau sau nu cunoştinţă despre data până la care au fost plătite taxele, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
În plus, legea nu distinge după cum părţile interesate sunt notificate de O.S.I.M., ori află din alte surse despre modul de achitare a taxelor, ci stabileşte că obligaţia de plată pentru menţinerea valabilităţii brevetului aparţine oricărei persoane interesate.
Ca o consecinţă, cel care are interes trebuie să urmărească derularea raporturilor contractuale şi să acţioneze cu bună credinţă, invocarea propriei culpe nefiind de natură să atragă răspunderea altor părţi.
Întemeindu-şi acţiunea pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul avea obligaţia de a dovedi existenţa unei fapte ilicite a pârâtelor, săvârşită cu oricare dintre formele vinovăţiei, care să fi adus un prejudiciu în patrimoniul reclamantului.
Din modul în care s-au desfăşurat relaţiile dintre părţi, instanţa apreciază că nu există fapta ilicită şi nici raportul de cauzalitate cerute de art. 998-999 C. civ..
Astfel, autoarea pârâtelor, fosta C.N.L.O., şi-a asumat în anul 1999 faţă de reclamant o obligaţie contractuală şi, derivat din aceasta, i s-a impus prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, obligaţia de a plăti taxe către stat pentru menţinerea în vigoare a brevetului de invenţie. Neplata taxelor a avut drept consecinţă decăderea pârâtelor din drepturile conferite de brevet, practic încetând protecţia legală oferită celui care era titularul brevetului, astfel că orice persoană putea folosi nestingherit invenţia anterior protejată.
Pârâtele au renunţat benevol la protecţia legală, dând posibilitatea terţilor de a utiliza invenţia ce a intrat în circuitul civil liber, renunţarea la dreptul de a folosi în exclusivitatea invenţia nefiind, prin natura sa, un fapt ilicit cauzator de prejudicii.
Nu există o obligaţie legală sau contractuală a pârâtelor de a plăti mereu taxele de menţinere în vigoare a brevetului, ci obligaţia există doar dacă persoana interesată doreşte ca invenţia să fie protejată. Atunci când nu mai are interesul protecţiei, se stinge şi obligaţia de a plăti taxele.
Nu constituie fapt ilicit cauzator de prejudicii, săvârşit cu vinovăţie, nici faptul că pârâtele nu au înştiinţat pe reclamant despre faptul că nu mai plătesc taxele de menţinere în vigoare a brevetului, deoarece o astfel de obligaţie nu a fost prevăzută nici în contractul dintre părţi şi nici nu are un izvor legal, dimpotrivă, aşa cum s-a arătat, reclamantul avea interesul de a urmări modul în care este folosită şi protejată invenţia sa.
De asemenea, nu există un raport de cauzalitate între fapta pârâtelor de a nu mai plăti taxele şi eventualul prejudiciu suferit de reclamant, care nu mai poate pretinde de la fostul cocontractant plata drepturilor rezultate din folosinţa exclusivă a invenţiei, după decăderea prevăzută de Legea nr. 64/1991, fiind inadmisibil a se solicita despăgubiri de la cel care foloseşte invenţia.
Aceleaşi argumente răspund şi cererii reclamantului de a fi angajată răspunderea pârâtelor pentru faptele salariaţilor săi, care nu au plătit taxele.
În atare situaţie, cerinţele art. 998, 999 C. civ. nefiind îndeplinite, pretenţiile reclamantului au fost corect apreciate ca nefiind fondate.
Este de subliniat şi faptul că până la data de 28 martie 2008, când a fost publicată decăderea în B.O.P.I., reclamantul a chemat în judecată societăţile organizate după anul 1999 din fosta S.N.L.O. pentru a-i fi plătite drepturile decurgând din folosirea invenţiei, în temeiul contractului de cesiune, fiind pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti prin care s-au stabilit sumele de bani cuvenite inventatorului, pentru diferite perioade de timp, iar societăţile care au folosit invenţia au achitat sumele la care au fost obligate.
Aceste hotărâri nu au autoritate de lucru judecat în speţă şi nu pot constitui temei al pretenţiilor deduse judecăţii, cât timp s-au avut în vedere exclusiv raporturile contractuale dintre părţi, iar nu angajarea răspunderii civile delictuale. Pe perioada de derulare a respectivelor litigii, reclamantul avea posibilitatea de a cunoaşte situaţia de drept a brevetului său, iar pasivitatea sa nu poate constitui motiv pentru a invoca faptul ilicit al altuia.
După cum deja s-a arătat, renunţarea titularului la protecţia brevetului de invenţie nu este o faptă ilicită, iar în speţă nu este vorba despre o renunţare în condiţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, invocate în motivele suplimentare de apel, ci de refuzul titularului de a mai plăti taxele de protecţie, ceea ce a dus la decăderea din dreptul de a folosi în exclusivitate invenţia brevetată.
În atare condiţii, titularul de brevet nu are obligaţia de a da o declaraţie şi nici de a aduce la cunoştinţa inventatorilor faptul că nu a plătit şi nu mai intenţionează să plătească în viitor taxele de protecţie, decăderea din dreptul conferit de brevet intervenind ca o sancţiune.
Aceasta rezultă şi din reglementarea diferită a celor două instituţii (renunţarea la brevet şi decăderea), în cuprinsul Legii nr. 64/1991 fiind dispoziţii speciale pentru cele două situaţii, respectiv art. 38 şi art. 43.
Caracterul ilicit al neplăţii taxelor de protecţie rezultă din lege doar cu referire la raporturile dintre titularul de brevet, cel obligat la plata taxelor şi stat, care îi asigură protecţia prin O.S.I.M., iar nu cu referire la terţe persoane, deoarece obligaţia de plată este către stat.
Promovând acţiunea de faţă reclamantul avea obligaţia să dovedească fapta ilicită a pârâtelor săvârşită în legătură cu patrimoniul reclamantului şi prin raportare la acesta, cauzarea de prejudicii reclamantului trebuia să fie rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni săvârşită în condiţiile art. 998, 999 C. civ., dispoziţii corect analizate de tribunal.
Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul P.C.I., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului şi pe fond, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata drepturilor patrimoniale în cuantum de 132.277 RON, din eficienţa economică obţinută ca urmare a utilizării invenţiei „cupă de excavator cu rotor" la E.M.C. Jilţ, în perioada 1 ianuarie 2008-31 decembrie 2008, indexate cu indicele de inflaţie până la data plăţii, precum şi la plata dobânzilor legale, de la data introducerii acţiunii până la efectuarea plăţii.
La termenul de judecată din data de 12 februarie 2013, recurentul-reclamant, prin apărător ales, a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru de 19,5 RON şi timbru judiciar de 0,15 RON.
Înalta Curte a pus în discuţie chestiunea timbrajului cererii de recurs, având în vedere faptul că este vorba despre o acţiune în răspundere civilă delictuală şi a pus în vedere recurentului-reclamant să achite diferenţa de taxă judiciară de timbru datorată pentru recurs, precum şi taxele judiciare de timbru datorate pentru celelalte fazele procesuale, calculate potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, respectiv: 2.107,77 RON pentru recurs (reprezentând diferenţa dintre suma datorată 2.127,27 RON şi 19,5 RON taxa deja achitată), timbru judiciar în valoare de 4,85 RON (reprezentând diferenţa dintre timbrul datorat de 5 RON şi 0,15 RON - timbru depus), 4.254,54 RON pentru fond şi timbru judiciar în valoare de 5 RON şi respectiv, 2.127,27 RON pentru apel şi timbru judiciar în valoare de 5 RON.
Recurentul-reclamant a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, ce a fost respinsă prin încheierea din data de 10 aprilie 2013.
La termenul de judecată din data de 21 mai 2013, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia insuficientei timbrări a recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ..
Recurentul-reclamant P.C.I. nu a timbrat recursul în cuantumul datorat, deşi a fost legal citat pentru termenul din 21 mai 2013 (dosar recurs) cu menţiunea îndeplinirii obligaţiei de plată a diferenţei de taxă judiciară de timbru şi a depunerii timbrului judiciar datorate.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificată şi ale art. 3 şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele de timbru şi timbrul judiciar se plătesc anticipat.
Cu totul excepţional, în condiţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanţele judecătoreşti pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziţii incidente şi în cazul neaplicării timbrului judiciar.
Cum în speţă, recurentul-reclamant P.C.I. nu s-a conformat îndeplinirii obligaţiei legale de plată prevăzută de actele normative menţionate, achitând doar suma de 19,5 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar de 0,15 RON, recursul declarat de acesta va fi anulat, ca insuficient timbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează, ca insuficient timbrat, recursul declarat de reclamantul P.C.I. împotriva deciziei nr. 46 din data de 7 iunie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2746/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2749/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
