ICCJ. Decizia nr. 2809/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2809/2013
Dosar nr. 6536/86/2008
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor, reţine următoarele:
Prin acţiunea adresată Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, şi înregistrată sub nr. 6536/86 din data de 12 septembrie 2008, reclamanta SC B.A. SRL Bistriţa - Năsăud a chemat în judecată pe pârâtele SC I. SRL laslovăţ şi SC V.D.T. SRL Milişăuţi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâtele să fie obligate să plătească, in solidum, despăgubiri civile în cuantum de 128.000 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor care nu au ajuns la destinaţie.
Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa comercială 1695 din 19 octombrie 2009, prin care a respins excepţia tardivităţii şi a admis acţiunea, obligând pârâtele şi chemata în garanţie, in solidum, să plătească reclamantei suma de 128.000 euro, în echivalent lei, la data plăţii - reprezentând contravaloarea mărfurilor ce nu au ajuns la destinaţie, în baza contractului de transport din 11 mai 2007, comanda din 2007 - încheiat între reclamantă şi pârâta SC I. SRL, precum şi suma de7.796, 19 lei - cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă, a respins excepţia răspunderii transportatorului, calificând-o ca apărare ce ţine de fondul cauzei precum şi excepţia nerespectării cererii de chemare în garanţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat ca neîntemeiată excepţia tardivităţii, însuşindu-şi motivarea reclamantei din răspunsul la întâmpinare iar, pe fond, a reţinut că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile în sarcina pârâtelor şi chematei în garanţie - respectiv existenţa prejudiciului produs prin săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite.
Astfel, prejudiciul reclamantei a fost cuantificat la suma de 128.000 euro reprezentând contravaloarea mărfii ce a făcut obiectul contractului de transport din 11 mai 2007 şi care nu a mai ajuns la destinaţie, fiind furată datorită neglijenţei prepusului transportatorului.
A concluzionat prima instanţă ca fiind întemeiată acţiunea, temeiurile legale fiind art. 969, 974 şi 978 C. civ. precum şi art. 3, art. 36 C.M.R.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât pârâtele cât şi chemata în garanţie.
Curtea de Apel Suceava, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 20 din 04 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtele SC I. SRL laslovăţ - prin administrator S.I., SC V.D.T. SRL Milişăuţi şi de către chemata în garanţie Societatea de asigurare U.N.I.T.A. Bucureşti, respectiv Societatea de Asigurare U.N.I.T.A. - Sucursala Suceava, împotriva sentinţei nr. 1695 din 19 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a anulat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat că din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu situaţia de fapt expusă de părţi, rezultă că marfa transportată nu a ajuns la destinaţie deoarece, în data de 11 mai 2007, a fost sustrasă împreună cu mijlocul de transport în care se afla încărcată, fiind ulterior parţial recuperată.
A mai arătat că pe parcursul soluţionării litigiului, deşi s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei - motivat de faptul că proprietarul bunurilor (astfel cum este indicat în facturile fiscale pro-forme anexate la dosar) este o societate italiană, instanţa de fond nu a analizat-o şi nu s-a pronunţat asupra acesteia. Instanţa a mai apreciat că judecătorul fondului nu a cercetat cererea, nu rezultă fundamentul juridic, suportul probator pentru care a stabilit obligaţia pârâtelor şi a chematei în garanţi.
Totodată, deşi s-a formulat cerere de chemare în garanţie, derivată din asigurarea încheiată între secund pârâtă şi SC U. SA (contract A.V. fila 21 dosar apel) s-a făcut o confuzie între cele două instituţii - fiind obligate în solidar pârâtele cu chemata în garanţie, ceea ce echivalează tot cu o necercetare a fondului deoarece solidaritatea, în comercial, nu se prezumă - iar raportul juridic a luat naştere doar între reclamantă şi prim pârâtă - şi în nici o situaţie nu putea fi vorba de raport de solidaritate între secund pârâtă şi asigurător.
Reţinând dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. instanţa de apel a admis apelurile, a anulat sentinţa atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Împotriva Deciziei nr. 20 din 04 martie 2011 reclamanta SC B.A. SRL a declarat recurs ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 02 mai 2011, sub nr. 6536/86/2008.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3914 din 30 noiembrie 2011, a admis recursul declarat de reclamanta SC B.A. SRL Livezile împotriva Deciziei nr. 20 din 04 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a încălcat regulile privind desfăşurarea procesului civil prevăzute de art. 297 raportat la art. 295 C. proc. civ., dispunând anularea hotărârii pronunţată de tribunal şi trimiterea cauzei spre rejudecare în condiţiile în care prima instanţă a soluţionat fondul cauzei. A precizat că deşi excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost invocată de chemata în garanţie, cât şi de pârâte, la fond, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acesteia, neexistând niciun motiv de anulare şi de trimitere a cauzei spre rejudecare.
A mai precizat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că se impune admiterea apelului întrucât tribunalul nu a motivat obligarea in solidum la repararea prejudiciului atât timp cât aceasta este ţinută să verifice nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe respectând limitele investirii sale.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Suceava, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 6536/86/2008 la data de 15 martie 2012.
Prin decizia nr. 54 din 2 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceva, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele SC I. SRL laslovăţ şi SC V.D.T. SRL precum şi de chemata în garanţie S.C U. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1695 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, şi au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatei suma de 6.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a analizat cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., excepţiile invocate de apelanta SC U. SA.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC B.A. SRL România, reţinând dispoziţiile art. 13 pct. 1 teza a ll-a din Convenţie şi în condiţiile în care reclamanta a fost iniţiatoarea şi beneficiara comenzii de transport, aceasta justifică îndreptăţirea de a promova prezenta cerere de chemare în judecată, respectiv calitate procesuală activă, fiind lipsită de relevanţă susţinerea apelantei potrivit căreia reclamanta trebuia să facă dovada faptului că la data emiterii comenzii de transport era proprietara bunurilor.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în raport de data producerii evenimentului, respectiv 11 mai 2007, Curtea de Apel a constatat că nu este întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 32 alin. (2) din Convenţia C.M.R., precum şi de faptul că, în cauză, la data de 29 ianuarie 2008 reclamanta a convocat pârâtele la conciliere directă pentru data de 18 februarie 2008, comunicându-le pretenţiile, temeiul şi înscrisurile doveditoare, şi întrucât reprezentanţii pârâtelor nu au respins reclamaţia şi nu au restituit documentele anexate, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat la 18 februarie 2008, termenul de prescripţie de 1 an stipulat expres în art. 32 pct. 1 din Convenţie, care a început să curgă din 29 ianuarie 2008, a rămas suspendat, aşa încât acţiunea înregistrată la data de 10 septembrie 2008 a fost formulată în termenul legal de prescripţie.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că susţinerea apelantei, potrivit căreia nu poate fi angajată răspunderea transportatorului, date fiind împrejurările săvârşirii furtului nu poate fi reţinută, în raport de dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.), care instituie o prezumţie de răspundere ce nu a fost înlăturată de prepusul transportatorului care, cu minimă diligentă, putea lua măsurile necesare pentru asigurarea transportului, prin alegerea unui loc adecvat de parcare şi supravegherea autovehiculului, cu atât mai mult cu cât, calitatea superioară a conducătorilor auto profesionişti impunea o experienţă aparte.
S-a reţinut că furtul mărfii nu constituie o cauză de exonerare a răspunderii contractuale, iar circumstanţele în care s-a produs (parcarea autovehiculului pe timpul serii pe o stradă publică, într-un loc nesupravegheat) puteau fi evitate şi consecinţele puteau fi prevenite prin asigurarea pazei bunurilor de către unui dintre cei doi şoferi.
Astfel, Curtea de Apel a constatat că nu sunt incidente în speţă nici prevederile inserate în art. 17 alin. (5) invocate de asigurătorul apelant.
Reţinând dispoziţiilor art. 3 şi art. 17 alin. (1) din Convenţia C.M.R., instanţa de apel a arătat că, în speţă, cu documentele comerciale din 11 mai 2007 reclamanta a făcut dovada calităţii de beneficiar şi respectiv destinatar al bunurilor care au făcut obiectul comenzii de transport din 11 mai 2007, sustrase iniţial, apoi recuperate în parte de autorităţile judiciare italiene, precum şi a existenţei prejudiciului izvorât din neexecutarea culpabilă a transportatorului şi a prepusului său a obligaţiei contractuale de predare a acestor bunuri.
Instanţa de apel a mai arătat că apărarea apelanţilor, care au susţinut că pretenţiile reclamantei nu sunt justificate, în condiţiile în care, bunurile recuperate au fost predate reprezentantului B.A. SNC Italia nu prezintă relevanţă întrucât, pe de o parte neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei asumată prin contract, de a transporta şi de a preda reclamantei bunurile menţionate în comanda de transport, a avut drept consecinţă prejudicierea acesteia, iar pe de altă parte, în cauză nu sunt date condiţiile stipulate expres în Convenţia C.M.R., de înlăturare a răspunderii transportatorului şi a cărăuşului pentru paguba produsă reclamantei.
De asemenea, nici apărarea chematei în garanţie potrivit căreia aplicabilitatea contractului de asigurare este condiţionată de existenţa contractului de transport dintre cărăuşul - asigurat, secund - pârâta SC V.D. SRL şi reclamantă, nu a fost reţinută, potrivit dispoziţiilor art. 4 teza 1 şi teza a doua din Convenţia C.M.R.
S-a constatat astfel că documentul de transport nu este cerut ad validitatem, ci îndeplineşte doar rolul de instrument probator al existenţei raporturilor juridice dintre expeditor şi cărăuş, iar lipsa înscrisului nu afectează valabilitatea operaţiunii de transport.
Instanţa de apel a arătat că împrejurarea că secund pârâta (beneficiara contractului de asigurare) nu a încheiat un document de transport cu reclamanta nu afectează şi nu înlătură existenţa operaţiunii de transport pe care a efectuat-o în calitate de cărăuş, dovadă fiind actele întocmite de autorităţile italiene privind furtul autovehiculului, a mărfurilor predate cărăuşului şi a documentelor de transport, sens în care, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea asigurătorului -chemată în garanţie - la plata despăgubirii pentru prejudiciul produs reclamantei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC I. SRL laslovăţ şi SC V.D.T. SRL Milişăuţi şi chemata în garanţie SC U.A. SA Bucureşti.
Recursul declarat de pârâtele SC I. SRL laslovăt şi SC V.T. SRL Milişăuţi, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., cuprinde următoarele critici:
Recurentele - pârâte arată că instanţa de apel a respins sau nu a luat în calcul "mijloace de apărare şi dovezi" arătate de în motivarea apelului, respectiv:
- Sentinţa Penală definitivă prin care autorii furtului ce face obiectul dosarului de mai sus care au fost reţinuţi, arestaţi, judecaţi şi condamnaţi conf. sentinţei nr. 5203/2007 Registrul General Notificări de Infracţiune, Registrul General Tribunal Monza, secţia unică penală-Republica Italiană tradus, legalizat;
- Motivarea Instanţei italiene din Monza, care la ultim alin. pag. 20 şi continuare la pag. 21 prim şi ultim alineat, face următoarea precizare importantă din punct de vedere al soluţionării legale a cauzei; "Pentru toată marfa rămasă în sechestru următoarele investigaţii au permis identificarea societăţilor care au suferit şi reclamat furturile, cărora Ie-a fost restituită. în mod deosebit, s-a constatat că parte din marfă (diferite materiale din carbon, matriţe şi modele de autovehicule şi excavator cateripillar proprietatea societăţii M.A.C.C. şi altele) a fost furată la data de 12 mai 2007 în Cinisello Balsamo în timp ce era încredinţată pentru transportul către destinatar împreună cu remorca şi tractorul, proprietatea transportatorului auto H.Cr".
"C.A., titular al Societăţii B.A. SNC, a confirmat restituirea mărfii (material plastic în valoare totală de cea. 20.000 euro) găsită parţial în hala lui P., care fusese furată la data de 12 mai 2007 în timp ce era încredinţată destinatarului pentru livrare către clienţii finalii (a precizat că în luna următoare a fost recuperată restul de marfă în valoare totală de 180.000,00 euro după ce a fost găsită remorca în care fusese încărcată)",. situaţie care atestă fără drept de tăgadă că prejudiciul reclamat nu există şi pe cale de consecinţă cauza de faţă a rămas fără obiect.
Recurentele - pârâte susţin că, deşi, în temeiul art. 292 teza a ll-a coroborat cu art. 138 C. proc. civ. referitor la efectul devolutiv al apelului în limitele stabilite de apelant „tantum devolutum quantum apellatum" au formulat cereri de probe în susţinerea apelului -rechizitoriul Procuraturii italiene şi sentinţa penală definitivă prin care autorii furtului ce face obiectul dosarului de mai sus care au fost reţinuţi, arestaţi, judecaţi şi condamnaţi; ordinul de plată emis de destinatarul mărfurilor expediate de reclamantă sau orice alt document din care să rezulte valoarea de piaţă a "produselor second hand" nerecuperate de la autorii furtului, precum şi martori - instanţa de apel a respins nemotivat administrarea acestor probe şi chiar dacă au fost depuse nu Ie-a luat în calcul.
De asemenea, recurentele - pârâte reiterează excepţia tardivităţii formulării „cererii de către reclamantă" fiind incidente prevederile art. 32 alin. (1) din Convenţia referitoare la Contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (în continuare C.M.R.), faţă de care instanţa de apel nu s-a pronunţat.
Furtul autotrenului din data de 11 mai 2007 nu reprezintă nici doi şi nici culpă raportat la pârâte, care ar permite un termen de prescripţie de 3 ani, aşa cum greşit a apreciat instanţa de fond. Suspendarea prescripţiei invocată de reclamantă şi reţinută de instanţa de fond că „procedura convocării pârâtelor reprezintă o reclamaţie scrisă în temeiul art. 32 pct. 2 din C.M.R." nu este fondată pentru că în temeiul forului de jurisdicţie privind „Dreptul Internaţional Privat" termenul de reclamaţie scrisă presupune o formă şi fond cu cele prevăzute de art. 112 C. proc. civ.
Practic „reclamaţia scrisă" cerută de art. 32 pct. 2 din C.M.R. a fost depusă la data de 10 septembrie 2008, adică după exact 16 luni de la data când reclamanta a cunoscut împrejurările şi autorii furtului mărfii expediate prin pârâţi.
Pe fondul cauzei, recurentele - pârâte susţin că au dovedit că nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile, iar instanţa de apel nu face nicio referire la aceste aspecte în decizia atacată.
Se arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la „asigurarea de răspundere civilă" a transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate.
Susţin recurentele - pârâte şi faptul că dispun de asigurare pentru autovehicul şi mărfurile transportate, poliţă eliberată la data de 05 ianuarie 2007 valabilă până la data de 04 ianuarie 2008 la societatea de asigurare SC U. SA iar incidentul asigurat s-a produs la 11 mai 2007, practic în termenul prevăzut de lege.
Conform clauzelor din contractul de asigurare asigurătorul are obligaţia de constatare şi evaluare a daunelor produse prin furt şi acordarea despăgubirilor.
Asiguratul SC V.D. SRL şi-a îndeplinit obligaţia de a fi plătit anticipat poliţa de asigurare şi de a fi reclamat imediat evenimentul asigurat conform prevederile Legii nr. 136/1995.
Faptul că SC U. SA a refuzat nejustificat plata daunelor dovedite, reprezintă un abuz şi o încălcare a obligaţiilor asumate prin contractul de asigurare motiv pentru care solicită instanţei obligarea Societăţii de asigurare chemată în garanţie la plata daunelor ce vor fi constate conform art. 23 din C.M.R.
Clauza principală la asigurare este în poliţa de asigurare la pct. „C - prin care se descrie .asigurarea bagajelor C.M.R. extern până ia limita valorii de 150.000 euro".
Recurentele - pârâte solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Prin recursul declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., chemata în garanţie SC U.A. SA Bucureşti invocă următoarele critici:
1 .în cadrul motivului de recurs întemeiat pe pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., arată că în mod nelegal instanţa de apel a admis integral cererea de chemare în garanţie, nepronunţându-se practic pe cererea sa de a ţine seama că între pârâţi şi chematul în garanţie operau prevederile contractului de asigurare C.M.R.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi nu s-a pronunţat pe cererea privind aplicarea dispoziţiilor contractului de asigurare în care îşi avea sorgintea cererea de chemare în garanţie.
Susţine că a arătat faptul că înţelege să conteste suma de 128.000 euro solicitată de reclamantă, care în condiţiile admiterii acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie ar fi produs efecte pentru societatea de asigurare, deoarece pretenţiile cuantificate la aceasta valoare nu îi puteau fi opozabile, cererea de chemare în judecată a acestei societăţi trebuind să fie analizată în alt temei legal şi anume contractul de asigurare C.M.R.
De asemenea, susţine că marfa transportată de SC V.D.T. SRL, valora 228.000 euro în momentul furtului, conform facturilor care însoţeau marfa. Prin Contractul de asigurare C.M.R. este înscrisă suma de 150.000 euro ca fiind limita maximă a despăgubirii care putea fi acordată pe eveniment. Având în vedere că valoarea mărfii transportate depăşeşte suma asigurată, cazul este unul de subasigurare, aplicându-se atât prevederile art. 28 din Legea nr. 136/1995 cât şi cele ale art. 7 alin. (13) din Condiţiile de asigurare C.M.R. Din aplicarea acestora rezultă că limita maximă a despăgubirii ce poate fi suportată de SC U.A. SA în temeiul Contractului de asigurare C.M.R. este de 84.000 euro.
În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii Curţii de Apel Suceava şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
2. - Referitor la prima critică întemeiată pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta - chemată în garanţie arată că în mod nelegal instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei SC B.A. SRL, dând o greşită aplicare legii.
Susţine că instanţa de apel, în mod greşit a reţinut existenta unei reclamaţii care se circumscrie condiţiilor stipulate prin art. 32 alin. (2) din Convenţia C.M.R., prin care a considerat că s-a suspendat termenul de prescripţie, făcând confuzie între cererea de conciliere care îşi are temeiul în art. 720 C. proc. civ. şi reclamaţia stipulată prin art. 32 alin. (2) din Convenţia C.M.R.
În acest context reclamaţia reprezintă actul unilateral prin care reclamanta are obligaţia de a comunica transportatorului rezervele sale asupra pierderii mărfii transportate timpul transportului.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că reclamaţia trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă şi termene de comunicare care să respecte condiţiile legale stipulate prin art. 30 din Convenţie.
Consideră că reclamanta avea obligaţia legală de a formula rezerve/reclamaţie în termen de 7 zile de la data eliberării mărfii, excluzând din acest termen duminicile şi sărbătorile legale (dacă este vorba de pierderi/avarii ne-aparente) şi nu a înaintat aceste rezerve în scris transportatorului, prin trebuia să se precizeze natura pierderii/avariei. în condiţiile în care reclamanta nu respectă aceste dispoziţii legale se presupune că marfa a fost primită în conformitate cu menţiunile din scrisoarea de transport, iar în cazul societăţii de asigurări nu există menţiuni despre furtul mărfii pe scrisoarea de transport.
Arătă că în cazul în care transportatorul depăşeşte termenul de eliberare se pot primi despăgubiri numai dacă s-au făcut rezerve în scris în termen de 21 de zile de la data punerii mărfii la dispoziţia destinatarului. Ori reclamanta nu a făcut dovada comunicării acestor rezerve către transportatori.
În aceste condiţii motivarea instanţei de apel care a reţinut faptul ca s-a suspendat cursul prescripţiei prin efectuarea unei reclamaţii consideră că nu este legală deoarece reclamanta nu a formulat rezerve în termenul legal de 21 de zile, culpa reclamantei constând in nerespectarea termenului de decădere reglementat prin art. 30 din Convenţie.
Prin raportarea datei la care au fost eliberate mărfurile în Italia, 11 iunie 2007, la data când a fost făcută reclamaţia 29 ianuarie 2008, perioada scursă fiind mai mare decât cele 21 de zile, în aceste condiţii rezerva şi reclamaţia nu au fost făcute în termen legal ci după mai bine de 6 luni de zile.
Consideră că termenul de la care curge prescripţia dreptului de acţiune al reclamantei este reprezentat de data de 11 iunie 2007, dată la care a fost eliberată de către C.M., Echipa mobilă, ultima tranşă din mărfurilor furate, către proprietarul SC B.A. SNC reprezentată de A.C.; mai mult, începând cu data de 11 iunie 2007, conform prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prejudiciul a putut fi determinat, iar păgubitul a cunoscut paguba cât şi cel care răspunde de ea.
În aceste condiţii consideră că este dată excepţia într-un mod mai strict decât cel invocat, conform celui reţinut prin Decizia nr. 2269/2005 din data de 31 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a considerat că termenul de prescripţie curge din momentul împlinirii a trei luni de la data încheierii contractului de transport. în speţă, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată după împlinirea termenului de prescripţie stipulat prin art. 32 din Convenţie.
În consecinţă, recurenta - chemată în garanţie susţine că acţiunea a fost formulată de reclamantă peste termenul special de prescripţie, sens în care solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii din apel în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.
- Ce-a de-a doua critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC B.A. SRL România.
Instanţa de apel a încercat să facă o delimitare a raporturilor juridice, apreciind că în cauză sunt două astfel de raporturi, unul fiind cel născut în baza contractului de vânzare cumpărare a mărfurilor, care potrivit instanţei de apel, a făcut obiectul transportului, iar celălalt fiind născut în baza contractului de transport, adică a comenzii de transport dintre reclamanta şi transportator.
Pe baza acestei interpretări, instanţa de apel a apreciat că dreptul reclamantei SC B.A. SRL România derivă din contractul de transport şi că nu are nu are nicio relevanţă daca era sau nu proprietara mărfurilor, fiind suficient pentru a-i fi atrasă calitatea procesuală activă în calitatea de destinatar al mărfii.
Recurenta - chemată în garanţie consideră că acest raţionament ar putea fi valid şi sustenabil din punct de vedere juridic dacă instanţa de apel nu ar fi refuzat să administreze în cadrul probei cu înscrisuri Sentinţa penală nr. 1400 din data de 15 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Monza însoţită de stenogramele audierilor din dosar, înscris care dovedea faptul că proprietara mărfii SC B.A. SNC Italia îşi recuperase integral marfa furată de la autorii faptei, care au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi de autorităţile italiene.
Arată că, pentru ca dispoziţiile art. 13 pct. 1 teza a ll-a din Convenţia C.M.R. să producă efecte în sensul că este suficient statutul de destinatar al mărfii ca să dobândeşti calitate procesuală activă, trebuia ca proprietarul mărfii să nu-şi fi recuperat prejudiciul.
Efectele juridice pe care raporturile iniţiale le produceau, erau în sensul că SC B.A. SNC Italia facturând marfa către SC B.A. SRL România, putea oricând să oblige la plată destinatarul în baza facturilor, neavând nicio relevanţă dacă marfa a ajuns sau nu la destinatar, întrucât din momentul expedierii ei, riscul trecea în sarcina cumpărătorului. Dacă marfa nu ajungea la destinaţie, atunci cumpărătorul avea dreptul de a se îndrepta împotriva celui care se făcea vinovat de avarierea mărfii sau de nelivrarea ei.
Astfel, în condiţiile în care din Sentinţa penală nr. 1400 din data de 15 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Monza - Italia, rezultă că SC B.A. SNC Italia şi-a recuperat integral prejudiciul, orice acţiune de recuperare a sumelor facturate către destinatar ar fi fost lipsită de interes. în acest fel calitatea de destinatar reglementată de prevederile art. 13 pct. 1 teza a ll-a din Convenţia C.M.R. nu mai puteau atrage calitatea procesuală activă a reclamantei întrucât ea nu a mai suferit practic niciun prejudiciu, marfa putând oricând să fie retransmisă şi nici nu mai exista riscul că SC B.A. SRL România să fie obligată la plata preţului.
În mod nelegal instanţa de apel a refuzat să ia în considerare acest înscris, motivând că el a fost invocat prin concluziile scrise şi transpus, în opinia instanţei, într-un nou motiv de apel, instanţa fiind ţinută potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. să judece apelul în limitele sale. O astfel de interpretare este nelegală şi prejudiciază părţile în condiţiile în care instanţa de apel nu a dat curs dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora instanţa poate completa probele administrate la prima instanţă sau administra probe noi, dacă au fost propuse în condiţiile prevăzute de art. 292 C. proc. civ., adică dacă se încadrează în motivele arătate prin cererea de apel, iar sentinţa penală nr. 1400 din data de 15 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Monza - Italia se încadrează în categoria probei cu înscrisuri şi este solicitată în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii din apel în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi respingerii acţiunii ca fiind introdusă de o persoana fără calitate procesuala activă sau în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ., recurenta chemată în garanţie solicită admiterea recursului, casarea hotărârii din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.
Reclamanta SC B.A. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.
În motivarea întâmpinării reclamanta susţine, în esenţă, că excepţiile invocate de pârâte, privind prescripţia dreptului material la acţiune şi lipsa calităţii procesuale active sunt nefondate, deoarece în raport de Convenţia C.M.R. a introdus acţiunea în termenul de 1 an conform art. 32 alin. (1), iar conform art. 13 pct. 1 teza II, dacă marfa nu a sosit la expirarea termenului prevăzut de art. 19, destinatarul este autorizat să pretindă în numele său, de la transportator, drepturile care rezultă din contractul de transport.
De asemenea precizează că urmare a furtului autocamionului şi remorcii au fost recuperare parţial bunurile care făceau obiectul contractului de transport şi în consecinţă, în temeiul contractului de transport şi Convenţiei C.M.R. este îndreptăţită să solicite despăgubirile, care în mod legal au fost acordate prin sentinţa de fond şi menţinute de curtea de apel, prin decizia recurată.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate şi de susţinerile din întâmpinare, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 septembrie 2008, sub nr. 6536/86/2008 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC B.A. SRL Livezile a chemat în judecată pe pârâtele SC I. SRL laslovăţ şi SC V.T. SRL Milişăuţi solicitând instanţei să dispună obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata sumei de 128.000 euro reprezentând contravaloarea mărfurilor care nu au ajuns la destinaţie.
În motivare acţiunii reclamanta susţine că în fapt, la data de 11 mai 2007, între SC B.A. SRL şi SC I. SRL s-a încheiat contractul de transport concretizat în comanda din 11 mai 2007.
Ulterior încheierii acestui contract, prim pârâta a avut o înţelegere cu SC V.D.T. SRL Milişăuţi, ca în numele acesteia şi pentru aceasta să transporte bunurile ce făceau obiectul comenzii de transport din 11 mai 2007.
SC V.T. SRL a încărcat în data de 11 mai 2007, din Italia, din localităţile Verbania şi San Pietro, marfa pe care urma să o transporte, în România, până la sediul social al reclamantei.
În data de 12 mai 2007, transportatorului i-au fost furate pe teritoriul statului italian atât mijlocul de transport cât şi marfa transportată. în urma sesizării autorităţilor italiene de către şoferul care asigura transportul a fost recuperat autovehiculul şi semiremorca împreună cu o parte din marfa transportată.
Furtul a fost constatat de autorităţile italiene şi din documentele emise rezultă că au fost identificaţi autorii furtului.
Ca urmare a furtului, reclamanta nu şi-a recuperat următoarele bunuri:
- matriţă scaun, în valoare de 28.000 euro;
- matriţă scaun, în valoare de 14.000 euro;
- matriţă scaun, în valoare de 14.000 euro;
- model F.I.U. B.M., în valoare de 7.500 euro;
- model F.I.U.B.M., în valoare de 7.500 euro;
- model din răşină B.M., în valoare de 7.000 euro;
- excavator în valoare de 50.000 euro.
Astfel, SC B.A. SRL a suferit un prejudiciu în valoare totală de 128.000 euro.
SC V.T. SRL a încheiat cu SA U. SA, la data de 05 ianuarie 2007, contractul de asigurare facultativă a autovehiculelor, ce are ca obiect asigurare semiremorcă împreună cu clauza asigurarea bagajelor/C.M.R. extern, pentru o sumă asigurată de 150.000 euro.
Conform procedurii, după incident, SC V.D.T. SRL a întocmit înştiinţare de daună, dar SA U. SA a refuzat, în mod nejustificat, să-şi execute obligaţiile contractuale.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în drept pe dispoziţiile art. 969, art. 974, art. 998 C. civ. şi art. 3 şi 6 din Convenţia privind transportul internaţional de mărfuri (C.M.R).
La termenul din 15 decembrie 2008, pârâta SC V.T. SRL Milişăuţi a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţii de asigurare SC U. SA - Sucursala Suceava (devenită ulterior SC U. SA) în temeiul poliţei de asigurare facultativă încheiată la data de 05 ianuarie 2007 cu valabilitate până la data de 04 ianuarie 2008.
Cu ocazia rejudecării apelului de către Curtea de Apel Suceava, ca urmare a casării Deciziei civile nr. 20 din 04 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 3914 din 30 noiembrie 2011 pronunţată de secţia a ll-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâtele au solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi doi martori, la primul termen, 10 aprilie 2012.
Astfel, pârâtele au depus la doar sentinţa penală a Tribunalului din Monza, secţia unică penală, pronunţată la data de 15 iunie 2010, susţinând că potrivit acestei sentinţe a fost recuperată întreaga marfă ce a constituit obiectul furtului de la data de 12 mai 2007 şi că numitul C.A., în calitate de titular la SC B.A. SNC din Italia (expediatorul mărfii) a confirmat că i s-a restituit toată marfa, în valoare de 180.000 euro.
În raport de probele solicitate, pârâtele au solicitat instanţei să pună în vedere reclamantei să facă dovada prejudiciului suferit.
Curtea de Apel Suceava a dispus, prin încheierea de la data de 10 aprilie 2012, amânarea cauzei la data de 17 mai 2012 când „se va pronunţa asupra cererii formulată de reprezentantul chematei în garanţie, după analizarea înscrisurilor depuse astăzi" (respectiv sentinţa penală a Tribunalului din Monza şi hotărârii judecătoreşti, cu titlu de jurisprudenţă).
La termenul din 17 mai 2012 curtea de apel amână cauza la data de 14 iunie 2012, precizând în încheiere că se va pronunţa cu privire la cererea de probe la termenul următor, 14 iunie 2012, însă nici la acest termen curtea nu se pronunţă asupra cererii de probe ci acordă termen la data de 14 septembrie 2012.
În fine, la termenul din 14 septembrie 2012, curtea de apel „constată apelul în stare de judecată şi acordă părţilor cuvântul în dezbateri".
Astfel fiind rezultă fără putinţă de tăgadă că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii pârâtelor cu privire la administrarea probelor cu martori şi mai ales înscrisuri, în principal sentinţa penală care reţine recuperarea în totalitate şi predarea către furnizor a întregii cantităţi de marfă care a făcut atât obiectul contractului de transport precum şi a poliţei de asigurare facultativă, în temeiul cărora s-a formulat acţiunea şi cererea de chemare în garanţie.
După administrarea probatoriilor solicitate şi asupra cărora curtea de apel a omis să se pronunţe, deşi a dispus amânarea cauzei la mai multe termene, curtea de apel trebuia să analizeze excepţiile invocate de părţi şi să se pronunţe asupra lor şi apoi pe fondul cauzei, însă omiţând să se pronunţe pe cererea de probatorii este evident că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, producând părţilor o vătămare care nu se poate remedia decât prin rejudecarea cauzei, cu respectarea dispoziţiilor procedurale civile privind garantarea dreptului la apărare prin administrarea probatoriilor necesare, pertinente şi utile cauzei.
Astfel fiind, în vederea soluţionării în mod unitar a cauzei, Înalta Curte constată în motivele de recurs invocate de pârâte şi chemata în garanţie, în temeiul cărora au solicitat casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare sunt fondate şi în consecinţă, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. urmează să admită recursurile şi să caseze decizia, cu trimiterea cauzei la aceeaşi curte de apel.
Cu ocazia rejudecării apelului, curtea de apel urmează să analizeze şi să se pronunţe cu privire la admisibilitatea probelor solicitate de pârâte, urmând să se pronunţe apoi asupra excepţiilor privind calitatea procesuală a reclamantei, excepţia privind prescripţia dreptului de a se introduce acţiunea şi apoi pe fondul cauzei, în condiţiile în care, potrivit sentinţei penale, pârâtele susţin că prejudiciul nu există.
De asemenea, cu ocazia rejudecării apelului, instanţa de apel urmează să analizeze şi celelalte motive de recurs, precum şi susţinerile din întâmpinarea reclamantei, ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtele SC I. SRL Iaslovăţ şi SC V.D.T. SRL Milişăuţi şi de chemata în garanţie SC U.A. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 54 din 2 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronuntatăjn şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2706/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2863/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
