ICCJ. Decizia nr. 2863/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2863/2013

Dosar nr. 67833/3/2011

Şedinţa publică din 27 mai 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21 octombrie 2011, sub nr. 67833/3/2011, reclamanta L.I.T. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora să-i plătească despăgubiri aferentei cotei sale de ½, la valoarea de piaţă, pentru apartamentele situate în imobilul din sector 2, Bucureşti, împreună cu cotele indivize din părţile de folosinţă comună şi suprafeţele de teren de sub construcţie, pentru apartamentul de la aceeaşi adresă, neidentificat cu număr în contractul de vânzare-cumpărare, compus din hol, cameră, bucătărie, wc, în suprafaţă utilă de 32,48 mp, cu cota indiviză de 19,37% din părţile de folosinţă comună şi suprafaţa de 44,69 mp teren situat sub construcţie, precum şi pentru cota de ½ din suprafaţa de 350 mp teren de la aceeaşi adresă.

Prin sentinţa civilă nr. 1217 din 06 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Acţiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 565, 566 C. civ. nou, 480 C. civ. vechi, Decizia nr. 33 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, reclamanta arătând şi la primul termen de judecată că acţiunea sa este o acţiune îndreptată pe dreptul comun.

Potrivit deciziei nr. 27/2011 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.

În decizia sus-evocată, Înalta Curte a reţinut că acţiunile directe îndreptate împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Aceeaşi este soluţia şi în ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, ce reglementează acţiunea în revendicare, respectiv art. 563-566.

Curtea a mai reţinut că prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, s-a constatat că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.

Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne".

De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în contra Municipiului Bucureşti prin Primarul General, tribunalul a avut în vedere decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi argumentele reţinute de Curte în decizia nr. 27/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, care vin să expliciteze intenţia, poate mai puţin clară a Curţii, cu privire la acţiunile în revendicare, formulate de părţile ce nu au uzat de căile speciale puse la dispoziţie de normele interne.

Astfel, potrivit Deciziei în interesul deciziei nr. 33/2008, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Reclamanta invocă imposibilitatea sa de a uza de normele speciale, prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin aceea că nu a cunoscut că autorii autoarei sale au deţinut bunuri care au fost preluate abuziv.

Astfel, invocă că preluarea abuzivă s-a făcut de la S.A., care a decedat lăsând ca unic moştenitor pe S.M., care la rândul său a lăsat ca unică moştenitoare pe mama reclamantei, renunţător la succesiunea acesteia fiind fiul acesteia S.C., care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Notificarea acestuia din urmă a fost respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, motiv ce l-a determinat să îi comunice reclamantei istoricul imobilelor.

A reţinut tribunalul că ceea ce invocă reclamanta este o chestiune relativă la decăderea sa din dreptul de a mai formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, chestiune care este o problemă de drept discutabilă în procedura acestei legi, caracterul termenului, posibilitatea sau nu a repunerii în termen, aprecierea cu privire la motivele încălcării acestuia şi în nici un caz un motiv pentru care instanţa să înlăture principiul specialia generalibus derogant.

Simplul fapt al invocării unui motiv pentru care nu s-a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu deschide părţilor, automat, calea unei alte acţiuni în justiţie, iar după cum s-a arătat, caracterul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 poate fi analizat doar într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile acestei legi speciale.

Cât priveşte posibila încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ce garantează dreptul de proprietate, trebuie analizat dacă, pentru persoanele care nu au formulat notificare, ce pierd dreptul la acţiunea în justiţie reglementată de Legea nr. 10/2001 şi sunt decăzute din însuşi dreptul de proprietate în favoarea statului sau a terţelor peroane, se poate aprecia că suntem în prezenţa unei încălcări în sensul Convenţiei.

Pentru interpretarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, în practica Curţii Europene s-au degajat câteva principii, care pot fi subsumate astfel:

- privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de „privare de un drept”;

- art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie nu garantează un drept de a dobândi bunuri;

- un reclamant nu poate să reclame o violare a art. 1 decât în măsura în care deciziile pe care el le critică se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri”, ca şi valori patrimoniale, pot cuprinde şi creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a-şi vedea recunoscut dreptul de proprietate pe care cineva este în imposibilitate de a-l exercita efectiv nu poate fi considerat drept un „bun” în sensul convenţiei.

- art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul de a pune în sarcina statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor care ar fi fost transferate acestora înainte ca ele să ratifice convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul 1 nu impune statelor nicio restricţie a libertăţii lor de a determina câmpul de aplicare a legislaţiilor pe care ele pot să le adopte în materia restituirii de bunuri şi de a alege condiţiile în care ele acceptă de a restitui bunurile persoanelor deposedate.

Prin urmare, textul priveşte protecţia oricăror bunuri, atât corporale cât şi incorporale, inclusiv creanţele, cu condiţia să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice şi a speranţelor legitime, ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă, în acest ultim caz fiind necesar ca interesul patrimonial să aibă o bază suficientă în dreptul intern, în sensul de a fi confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită.

Pentru problema analizată, prin prisma art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, este important că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii.

Or, în cazul Legii nr. 10/2001, problema se pune în sensul dacă instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent şi a unor termene relativ scurte pentru desfăşurarea acesteia, corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acţiunea în revendicare, constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietăţii. Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate - fără nicio compensaţie, prin neobservarea termenelor de decădere sau prescripţie prevăzute de această lege, constituie sau nu o ingerinţă legitimă în drepturile persoanelor îndreptăţite, iar acesta poate sau nu fi socotită drept admisibilă în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În aprecierea tribunalului, răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciindu-se că ingerinţa are caracter legitim şi nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. În acest sens, tribunalul a reţinut că este dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei cât şi în raporturile cu statul însuşi, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.

Desigur, o asemenea procedură pentru a fi eficace trebuie să fie obligatorie şi, de asemenea, trebuie să prevadă termene precise în care persoanele interesate să îşi exercite drepturile recunoscute de lege, precum şi sancţiuni juridice pentru nerespectarea acestor termene, astfel încât nerespectarea acestor termene nu poate fi imputată statului sau altor persoane, ci numai destinatarilor acestor termene, pierderea dreptului de proprietate fiind astfel o sancţiune firească şi perfect legală, căci din faptul inacţiunii persoanei interesate rezultă fie renunţarea tacită la dreptul în cauză, fie lipsa de interes sau neglijenţa în valorificarea unui drept.

Prin urmare, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de faţă (reclamanta nu a formulat notificare) nu reprezintă o încălcarea a dreptului de acces la o instanţă şi cu atât mai puţin nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Prin decizia civilă nr. 412A din 19 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:

În speţă, fiind vorba de imobile trecute în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ. şi art. 563 şi 566 noul C. civ., invocate de reclamantă în acţiune.

Cu privire la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 563 şi 566 noul C. civ., Curtea a arătat că potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2005, dispoziţiile noului C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse sau săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Rezultă că dispoziţiile menţionate nu sunt aplicabile unui raport juridic născut anterior datei de 01 octombrie 2011, ca în prezenta cauză.

Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.

A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către tribunal, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.

Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ..

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.

Or, în speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi era asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, în condiţiile în care ar fi formulat şi notificare.

Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

Reclamanta nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi nici nu invocă existenţa unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Faptul că în certificatele de moştenitor de pe urma autorilor săi nu au fost menţionate bunurile obiect al prezentei cereri, nu reprezintă o piedică obiectivă în sensul legii. De altfel, certificatele de moştenitor nu au reprezentat titlu de proprietate în reglementarea anterioară datei de 01 octombrie 2011. Însă reclamanta consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acţiune în restituirea bunului, iar respingerea unei astfel de acţiuni pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să-i încalce dreptul de acces la justiţie şi dreptul la respectarea proprietăţii.

Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, reclamanta ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol.

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilelor de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român.

În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.

Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa-numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept de proprietate” sau cel puţin o speranţă legitimă în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

În speţă, reclamanta nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care aceasta nu are un „bun” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În lipsa notificării şi în condiţiile inexistenţei unui drept de proprietate în patrimoniul său, apelanta-reclamantă nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunurilor în temeiul legii speciale de reparaţie, dar nici pe calea dreptului comun.

Această soluţie este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanta într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamanta dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană, invocat de reclamantă în motivarea apelului, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui „bun” în patrimoniul său.

În ceea ce priveşte dreptul de acces la instanţă al reclamantei, Curtea a considerat că aceasta avea la dispoziţie calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condiţiilor legale, să obţină fie restituirea în natură a imobilelor, dacă acestea erau libere, fie măsuri reparatorii în echivalent, şi care stabilea o procedură specială de acces la instanţă.

Apelanta-reclamantă a invocat prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, apreciind că dreptul la un proces echitabil nu poate fi valorificat şi a intervenit o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, critică care însă nu poate fi primită.

În acest context, trebuie analizate prevederile art. 6 din Convenţie care garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care se constată că nici această critică nu subzistă.

Nu trebuie omis că, deşi obiectul cererii, aşa cum a fost stabilit de apelantă, îl reprezintă acţiunea în revendicare, prin cerere se solicită plata contravalorii apartamentelor în litigiu, astfel că respingerea cererii ca inadmisibilă de instanţa fondului este corectă.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a început prin prezentarea fondului dosarului, sens în care a redat integral conţinutul cererii de chemare în judecată, precum şi soluţia pronunţată de instanţa de fond.

După această expunere, recurenta a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar instanţa de apel a menţinut aceasta soluţie, cu motivarea că invocarea de către ea a faptului că nu a putut uza de prevederile legii speciale din motive neimputabile, ar constitui o chestiune relativă la decăderea din dreptul de a mai formula notificare în temeiul Legii 10/2001. În motivarea acestei susţineri, instanţele arată că această chestiune relativă este o problemă de drept discutabilă în procedura acestei legi, caracterul termenului, posibilitatea sau nu a repunerii în termen, aprecierea cu privire la motivele încălcării acestuia, şi în niciun caz un motiv pentru care instanţa să înlăture principiul specialia generalibus derogant.

Instanţele pentru a se putea pronunţa asupra motivelor invocate de ea în ceea ce priveşte imposibilitatea respectării termenului de notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001, trebuia mai întâi să-i dea posibilitatea să dovedească acest lucru prin administrarea de probe şi nu să considere că acest aspect al neuzării căilor Legii 10/2001 din motive obiective, ar reprezenta o „chestiune relativă”.

Instanţele anterioare nu au intrat în soluţionarea fondului, nu au făcut nici un fel de verificare prin care să se arate dacă neuzarea de legile speciale este o chestiune relativă sau o chestiune întemeiată. Curtea de apel susţine că prin această atitudine nu se încalcă reclamantei dreptul la un proces echitabil, ceea ce este greşit, deoarece neanalizarea cauzei pe fond de nicio instanţă reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, dreptul la „un tribunal”, drept prevăzut de art. 6 din Convenţie.

Recurenta arată că la nivelul anului 2001 nu cunoştea că autorilor săi le fusese preluat, în mod abuziv, de către statul comunist, imobilul litigios. Mama sa, la rându-i, nici ea nu a cunoscut pentru că nu era un moştenitor direct, ci a urcat în grad, venind la succesiune prin renunţarea lui S.C..

În acest context, în anul 2006, S.C., după ce, în prealabil, i se respinsese notificarea în anul 2003 (ca fiind făcută de o persoană care nu avea calitate de moştenitor) a contactat-o pe recurentă, explicându-i că autorilor săi le fusese preluat, în mod abuziv, de către statul comunist, imobilul în litigiu. Drept urmare, ea nu a mai putut beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001.

Instanţa de fond şi cea de apel trebuia să judece pe fond şi, în cel mai rău caz, să respingă acţiunea ca neîntemeiată, în niciun caz ca inadmisibilă, or pronunţându-se în acest mod, a încălcat reclamantei dreptul la un proces echitabil şi la „un tribunal”. Dreptul la „un tribunal” nu poate fi valorificat dacă acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, prin această soluţie instanţa îngrădind părţii dreptul de acces la justiţie.

Cererea trebuia judecată pe fond, pentru a se da posibilitatea reclamantei să dovedească faptul că nu a putut lua la cunoştinţă de moştenirea în cauză şi că bunul său este un bun actual şi că speranţa sa este legitimă în legătură cu acest bun.

Prin această atitudine, instanţele de fond şi apel nu i-au dat posibilitatea de a demonstra că dreptul său de proprietate este unul actual şi că în aceste condiţii bunul său imobil este naţionalizat pentru a doua oară.

Recurenta susţine că pentru ea nu există nicio cale de a-şi exercita sau a-i fi reconstituit dreptul de proprietate. Nici un „tribunal" nu a vrut să-i asculte argumentele, nu a putut uza de legile speciale, să arate faptul că bunul său este unul actual, iar speranţa sa este legitimă. Într-un singur termen, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au catalogat speţa ca făcând parte dintr-o categorie generală de spete, neanalizând situaţia sa proprie, dacă putea sau nu să beneficieze de legile speciale şi dacă este îndreptăţită sau nu la despăgubiri pentru un bun ce a fost luat de la autorii săi fără despăgubiri.

Atât instanţa de fond cât şi cea de apel, prin motivările hotărârilor, au arătat argumente juridice de spectru larg, fără a face o analiză concretă a speţei, prin administrarea de probe.

Recurenta arată că a primit prin cele două hotărâri o serie de argumente ale Curţii Europene, dar ea consideră că în accepţiunea instanţei de contencios european oamenii trebuie judecaţi nu după şabloane, ci după situaţii concrete. Curtea Europeană arată prin toate hotărârile că fiecare persoană are dreptul să fie judecată în funcţie de propria sa situaţie.

În cuprinsul acţiunii, a arătat că temeiul de drept este cel al unei acţiuni pe dreptul comun, şi nu cel al legii speciale, în speţă Legea nr. 10/2001. Din considerentele hotărârilor rezultă faptul că instanţa de fond şi de apel îi sugerează să formuleze o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, având ca obiect repunerea în termenul de formulare a notificării. Or, nu aceasta a fost şi este dorinţa sa, pentru că şansele de a fi repusă în termen ar fi destul de mici, practic inexistente.

A arătat instanţelor că acţiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul de faţă prin care îşi poate valorifica dreptul de proprietate, invocând în acest sens şi Decizia 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta precizează că nu a renunţat tacit la dreptul său de proprietate, nici nu l-a neglijat şi nici nu a dat dovadă de lipsă de interes pentru a-şi putea valorifica acest drept, ci pur şi simplu a fost într-o imposibilitate fortuită de a-şi exercita acest drept, prin necunoaşterea faptului că autorii săi au avut în proprietate bunuri care le-au fost preluate abuziv de către statul comunist. Faptul că nu a cunoscut acest lucru şi, implicit, că nu a putut formula notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu dau dreptul statului român de a o „deposeda” pentru a doua oară de proprietatea sa. Bunul său este un bun actual şi are o speranţă legitimă asupra lui.

În drept, a fost invocat cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte susţinerile recurentei în care se prezintă fondul dosarului, acestea nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare ori modificare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs şi, ca atare, nu pot fi analizate.

Astfel, în expunerea de motive a cererii de recurs ce corespunde dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenta a reluat şi redat, în integralitatea lor, motivele cererii de chemare în judecată.

Reluarea motivelor cererii de chemare în judecată nu se circumscrie, însă, exigenţelor unui motiv de recurs dezvoltat în condiţiile art. 304 C. proc. civ. cu referire la art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ..

Aceasta deoarece, faţă de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., potrivit cărora obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. trebuie să vizeze decizia instanţei de apel, respectiv soluţia şi argumentele folosite de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate.

Criticile care vizează decizia instanţei de apel, obiect al recursului, se regăsesc la filele 8-10 din cererea de recurs şi prin ele se impută acestei instanţe menţinerea greşită a soluţiei fondului de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, iar faţă de această soluţie, încălcarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv a dreptului de acces la instanţă.

Aceste critici, susceptibile de încadrare în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt însă fondate.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, prin confirmarea soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii sale ca inadmisibilă, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a deciziilor în interesul Deciziei nr. 27/2011 şi nr. 33/2008.

În speţă, reclamanta a învestit instanţa la data de 21 octombrie 2011 cu o acţiune având ca obiect acordarea de despăgubiri băneşti pentru un imobil preluat de stat în perioada comunistă, întemeiată pe dispoziţiile Codului civil şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.

Faţă de aceste limite ale învestirii, în mod legal instanţele anterioare au verificat admisibilitatea acţiunii din perspectiva raportului între legea generală şi legea specială şi, în acord cu deciziile în interesul deciziei nr. 33/2008 şi deciziei nr. 27/2011, au reţinut că legea specială are prioritate în concurs cu dreptul comun, cu consecinţa că acţiunea întemeiată pe dreptul comun, formulată de reclamantă după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001, este inadmisibilă.

Problema de drept care se pune în speţă, aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, fiind astfel aplicabilă în cauză şi obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.

În considerentele deciziei evocate, s-a reţinut că raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte în decizia în interesul deciziei nr. 33/2008, prin care a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurilor reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa CEDO lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenţiei.

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce-i revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii în echivalent au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de CEDO în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanţele de fond şi apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie, reţinând că în condiţiile existenţei unei legi speciale de reparaţie, a cărei procedură era obligatoriu de urmat pentru obţinerea măsurilor reparatorii de către reclamantă, aceasta nu îşi poate valorifica pretenţiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului comun. Altfel spus, acţiunea în despăgubiri promovată de reclamantă pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, conform statuărilor obligatorii din decizia în interesul Deciziei nr. 27/2011.

Susţinerile recurentei în sensul că avea deschisă calea acţiunii de drept comun, întrucât este titulara unui „bun actual” şi a unei „speranţe legitime”, sunt neîntemeiate

Convenţia europeană a drepturilor omului asigură protecţia dreptului de proprietate, în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, în cazul „bunurilor” părţii, noţiune ce vizează fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate, în speţă de dreptul la despăgubiri pentru imobilul preluat de stat în perioada comunistă şi imposibil de restituit în natură.

Reclamanta nu are însă un „bun actual”, deoarece nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă care să-i recunoască dreptul la despăgubiri. De asemenea, interesul său de a obţine despăgubiri nu se circumscrie unei „valori patrimoniale” de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, deoarece acest interes nu are o bază suficientă în dreptul intern (Kopecky împotriva Slovaciei, nr. 44.912/98, 28 septembrie 2004).

Aceasta întrucât, în absenţa depunerii unei notificări în condiţiile legii speciale, dreptul reclamantei la despăgubiri nu este recunoscut de lege.

„Simpla speranţă de restituire”, în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

În plus, dreptul la despăgubiri pretins în condiţiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor, în sensul admiterii unor asemenea acţiuni. Dimpotrivă, astfel de acţiuni au fost finalizate prin hotărâri irevocabile de respingere, raportat la decizia în interesul deciziei nr. 27/2011.

Prin urmare, recurenta nu are o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizat interesul său patrimonial la despăgubiri în cadrul acţiunii de faţă şi, ca atare, nu poate beneficia de protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În ceea ce priveşte imposibilitatea obiectivă de a uza de procedura legii speciale, susţinerile reclamantei sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Conform celor reţinute în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Or, în speţă, reclamanta nu se găseşte în nici una dintre situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare/retrocedare de drept comun. Contrar celor afirmate de reclamantă, faptul că până în anul 2006 nu a cunoscut că autorii săi au avut în proprietate bunuri care au fost preluate abuziv de statul comunist nu reprezintă „motive independente de voinţa părţii”, care să fi generat imposibilitatea acesteia de a acţiona în sensul legii speciale. Necunoaşterea situaţiei bunurilor autorilor nu poate fi considerată o piedică mai presus de voinţa reclamantei, deoarece ulterior căderii regimului comunist, cunoscând evoluţia legislaţiei în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv de către stat în regimul trecut, aceasta avea posibilitatea de a verifica, prin diligenţe proprii, situaţia bunurilor autorilor, care i-ar fi permis să acţioneze în vederea recuperării acestora, conform dispoziţiilor legii române. O asemenea atitudine din partea reclamantei, singura interesată, în cele din urmă, să obţină recunoaşterea şi valorificarea pretenţiilor sale referitoare la imobil, nu reprezenta o sarcină excesivă pentru aceasta, ci, dimpotrivă, exerciţiul necesar al unui proprietar diligent, în vederea recuperării bunului conform prevederilor legale în materie. Aceasta cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 10/2001 a stabilit termene rezonabile pentru depunerea notificării în vederea restituirii bunului pretins, respectiv de un an de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuţie, termen în care orice persoană diligentă ar fi putut face verificările necesare pentru a putea acţiona în sensul legii.

Faţă de aceste considerente, care complinesc în parte motivarea curţii de apel, concluzia acestei instanţe, potrivit căreia motivul invocat de reclamantă nu reprezintă o piedică obiectivă care să o fi împiedicat să acţioneze în termenul şi în sensul stabilit de legea specială, este corectă, neputându-i-se astfel imputa nici faptul că nu a analizat situaţia concretă a reclamantei, cum greşit se pretinde prin motivele de recurs.

A mai invocat recurenta că prin reţinerea inadmisibilităţii acţiunii promovate de ea pe calea dreptului comun, faţă de neurmarea procedurii Legii nr. 10/2001, i-a fost încălcat dreptul de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului; altfel spus, că Legea nr. 10/2001 reprezintă un obstacol în realizarea accesului efectiv la o instanţă.

Nici această critică nu este întemeiată, cât timp Legea nr. 10/2001, prin art. 26 alin. (3), pune la dispoziţia persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi este nemulţumită de soluţia dată în procedura administrativă calea contestaţiei la instanţa de judecată, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul entităţii notificate de a răspunde la notificare (conform deciziei în interesul Legii nr. 20/2007), astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Aşadar, existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării căii dreptului comun, nu încălcă art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prevăzând o cale efectivă de acces la justiţie.

Faţă de considerentele prezentate, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.I.T. împotriva deciziei civile nr. 412 A din 19 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 mai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2821/2013. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 2865/2013. Civil. Expropriere. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2863/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2863/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs