ICCJ. Decizia nr. 2928/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2928/2013
Dosar nr. 4663/1/2013
Şedinţa publică din 1 octombrie 2013
Asupra recursurilor de faţă constată următoarele:
Prin rechizitoriul emis de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.N.A. - în Dosarul nr. 2/P/2012 Serviciul Teritorial Constanţa în Dosarul nr. 228/36/2013 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor G.S. - pentru săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. şi tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen; şi Ş.R., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii (trei fapte), prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen., uz de fals în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., participaţie improprie la fals intelectual în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 31 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., participaţie improprie la fals intelectual în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 31 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., uz de fals (şase acte materiale), prevăzută de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
Prin ordonanţa din data de 16 februarie 2013 emisă de D.N.A. - S.T. Constanţa faţă de inculpata G.S. s-a luat măsura reţinerii pe o durată de 24 ore de la data de 16 februarie 2013, ora 01:00 până la data de 17 februarie 2013, ora 01:00 iar prin ordonanţa din data de 16 februarie 2013 emisă de D.N.A. - S.T. Constanţa faţă de inculpatul Ş.R. s-a luat măsura reţinerii pe o durată de 24 ore de la data de 16 februarie 2013, ora 02:10 până la data de 17 februarie 2013, ora 02:10.
Prin încheierea de şedinţă nr. 19 din 16 februarie 2013, pronunţată în dosarul penal nr. 2120/118/2013, al Tribunalului Constanţa (definitivă prin încheierea nr. 12/P din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa), în baza art. 1491 alin. (9) teza I C. proc. pen., a fost admisă ca fondată propunerea formulată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa şi în baza art. 149 1 alin. (10) C. proc. pen., în ref. la art. 143 rap.la art. 681 C. proc. pen. şi la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului Ş.R., pe o perioadă de 29 de zile, cu începere de la data de 16 februarie 2013 şi până la data de 16 martie 2013, inclusiv.
Prin aceeaşi încheiere s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei G.S., pe o perioadă de 29 de zile, cu începere de la data de 16 februarie 2013 şi până la data de 16 martie 2013, inclusiv.
Au fost respinse ca nefondate cererile de luare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, formulate de apărătorii inculpaţilor.
Ulterior, măsura arestării preventive a inculpaţilor Ş.R. şi G.S. a fost menţinută, potrivit art. 3001 C. proc. pen. şi art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 160b C. proc. pen.
La termenul 13 septembrie 2013, fixat pentru judecarea cauzei de faţă, Curtea de Apel Constanţa, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a apelanţilor inculpaţi Ş.R. şi G.S. şi în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor Ş.R. şi G.S. pentru o perioadă de până la câte 60 de zile cu începere de la 13 septembrie 2013 pentru fiecare dintre cei doi inculpaţi.
A respins ca nefondate cererile inculpaţilor Ş.R. şi G.S. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii Ş.R. şi G.S.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 4663/1/2013.
La termenul de judecată acordat la data de 26 septembrie 2013, a fost citată inculpata G.S. în calitate de recurent inculpat, întrucât din documentele de comunicare la dosarul cauzei de menţinere a stării de arest a celor doi inculpaţi nu rezulta că au declarat recurs ambii inculpaţi.
Pentru termenul de judecată stabilit la data de 26 septembrie 2013, inculpata G.S. a transmis la dosarul cauzei o cerere prin care a arătat că nu a declarat şi nu înţelege să declare recurs împotriva hotărârii prin care i s-a menţinut starea de arest.
În sensul lămuriri acestei situaţii cauza a fost amânată la data de 1 octombrie 2013, moment la care au fost citaţi ambii inculpaţi, respectiv, G.S. şi Ş.R.
La termenul de judecată stabilit la data de 1 octombrie 2013 la solicitarea instanţei inculpata G.S. a arătat că a formulat deja o declaraţie prin care a precizat că nu formulează recurs la soluţia de menţinere a arestării preventive în ceea ce o priveşte însă la serviciul evidenţă din cadrul penitenciarului s-a menţionat din eroare că inculpata declară recurs şi nu inculpatul Ş.R.
Înalta Curte a pus în vedere recurenţilor inculpaţi să precizeze căruia dintre inculpaţi aparţine semnătura de pe dovada de comunicare la penitenciar, cu menţiunea „fac recurs" a hotărârii de menţinere a stării de arest a celor doi inculpaţi.
Inculpaţii întrebaţi fiind despre această împrejurare, au precizat că semnătura de pe dovada de comunicare a hotărârii, prin care s-a menţinut starea de arest a celor doi inculpaţi, (fiindu-le prezentată de către instanţă) au arătat că aparţine inculpatului Ş.R.
La solicitarea instanţei inculpata G.S. a arătat că deşi a precizat la termenul anterior (26 septembrie 2013) printr-o cerere scrisă că nu declară recurs la soluţia de menţinere a stării de arest, la acest moment, citată fiind în faţa instanţei de recurs arată că înţelege să învestească instanţa cu cererea de recurs în ceea ce o priveşte.
În continuare a arătat că există la dosarul cauzei şi cererea sa prin care declară pe propria răspundere că nu declară recurs.
I. Cu privire la recursul declarat de recurenta inculpată G.S., Înalta Curte constată că este tardiv declarat motiv pentru care îl va respinge ca atare, având în vedere următoarele considerente.
Dispoziţiile art. 3001 alin. (4) C. proc. pen. raportate la art. 160a alin. (2) C. proc. pen., prevăd că încheierea privind arestarea preventivă a inculpatului poate fi atacată separat cu recurs, iar termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Prin declaraţia olografă formulată de inculpata G.S., aceasta a arătat că nu a declarat şi nu doreşte să declare recurs, deoarece recursul nu a fost formulat de către aceasta în cauza ce se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 4663/1/20133 cu termen la data de 26 septembrie 2013.
La termenul de judecată din data de 1 octombrie 2013, termen acordat în faţa instanţei de recurs, aceasta a arătat că deşi nu a declarat recurs împotriva hotărârii prin care s-a menţinut starea de arest a sa la termenul de judecată din data de 13 septembrie 2013 de către Curtea de Apel Constanţa, a înţeles să învestească instanţa de recurs cu recursul său împotriva hotărârii prin care i s-a menţinut starea de arest prin încheierea din 13 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 228/36/2013.
Cum, încheierea de şedinţă prin care a fost menţinută starea de arest a inculpatei G.S. a fost pronunţată la data de 13 septembrie 2013, iar inculpata a înţeles să formuleze recurs, oral, în faţa instanţei de recurs, la termenul de judecată din data de 1 octombrie 2013, împotriva hotărârii atacate, recursul este tardiv formulat nefiind declarat înlăuntrul termenului de 24 de ore stabilit de dispoziţiile procedural penale mai sus arătate.
Apărarea formulată de apărătorul inculpatei în sensul că aceasta s-a aflat internată în spital şi nu a avut posibilitatea să declare recurs este însă lipsită de relevanţă, având în vedere, pe de o parte că inculpata personal printr-o cerere olografă la data de 25 septembrie 2013 a precizat că nu a declarat recurs şi nu înţelege să declare recurs la hotărârea prin care i s-a menţinut starea de arest, iar pe de altă parte, termenul de exercitare a căii de atac este prevăzut de lege, iar împrejurarea că inculpata s-a aflat internată în spital şi nu a înştiinţat instanţa de această împrejurare şi nici nu s-a prevalat de acest aspect fiind invocată ulterior cererii din data de 25 septembrie 2013, nu constituie o cauză temeinică de împiedicare a introducerii în termen a căii de atac.
Termenul de recurs se socoteşte pe zile libere şi curge potrivit dispoziţiilor legale privind curgerea termenului de apel.
Instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare, şi anume operativitatea şi are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale, şi pe de altă parte împiedică tergiversarea desfăşurării procesului penal, asigurând operativitatea acţiunilor cerute de justa soluţionare a cauzelor penale.
Dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. pen. reglementează consecinţele nerespectării termenului înăuntrul căruia inculpatul putea şi trebuia să-şi exercite dreptul procesual, sancţiune ce constă în pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termenul peremtoriu prevăzut de lege.
Cum inculpata a formulat prezenta cale de atac abia la data de 1 octombrie 2013, se constată că aceasta a fost exercitată după expirarea termenului legal.
În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de inculpata G.S. împotriva încheierii din 13 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 228/36/2013.
II. Cu privire la prima solicitare a inculpatului Ş.R. privind revocarea măsurii arestării preventive, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrarului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, Curtea de Apel Constanţa a constatat că temeiurile de fapt şi de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Cu privire la situaţia de fapt prin rechizitoriu s-a reţinut că la datele de 25 august 2008 şi 12 septembrie 2008, inculpatul Ş.R. s-a prezentat la Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Constanţa- unde a declarat în mod mincinos că este strănepotul defuncţilor B.R. şi B.A. şi a solicitat emiterea unor extrase din registrele instituţiei, din care să reiasă suprafeţele de teren aflate în proprietatea celor doi fraţi.
La data de 10 august 2009, la B.N.P. Asociaţi D.G. şi A.G., a fost autentificată procura prin care învinuitul R.Ş. îl împuternicea pe fiul său, inculpatul Ş.R., să îl reprezinte la toate autorităţile competente, pentru a obţine recunoaşterea drepturilor sale de proprietate asupra unor mari suprafeţe de teren, printre care şi cele care au aparţinut defuncţilor B.R. şi B.A.
Ulterior la 02 octombrie 2010, folosind procura menţionată anterior, inculpatul Ş.R. s-a prezentat la B.N.P. Asociaţi D.M. şi M.A.C., unde, în calitate de mandatar al tatălui său, a formulat două cereri pentru deschiderea procedurii succesorale notariale privind pe defuncţii B.R. şi B.A.
În cadrul procedurii succesorale desfăşurate la B.N.P. Asociaţi D.M. şi M.A.C., inculpatul a depus între altele, două certificate de deces falsificate, aparent emise pe numele defuncţilor B.R. şi B.A.
Din cele două înscrisuri falsificate ,reiese că defuncţii i-au avut ca părinţi pe B.I. şi G.D. şi că au decedat la Mangalia, în anul 1967 defunctul B.A. şi în anul 1960 defunctul B.R.
Sub acest aspect, din relaţiile comunicate de Consiliul General al mun. Bucureşti - Direcţia de Evidenţă a Persoanelor - rezultă însă că părinţii defuncţilor au fost B.I. şi B.C., că au decedat în anii 1958 (B.A.), respectiv 1953 (B.R.). Din aceeaşi adresă a mai rezultat că B.A. s-a născut în anul 1889 iar B.R. s-a născut în anul 1891 şi nu în anii 1920, respectiv 1919, aşa cum reiese din certificatele de deces falsificate folosite de Ş.R. în procedura succesorală notarială.
De precizat este faptul că G.D. a fost sora mamei învinuitului R.Ş., astfel încât copiii acesteia ar fi devenit veri primari cu învinuitul care ar fi dobândit vocaţie succesorală la moştenirea acestora.
Potrivit acuzării, acesta a fost şi scopul principal al folosirii certificatelor de deces falsificate, şi anume crearea în mod fraudulos a unei legături de rudenie între învinuit şi defuncţii B.A. şi B.R., care i-ar fi deschis calea celui dintâi la moştenirea secunzilor. Scopul secundar a fost acela de a creea aparenţa că ultimul domiciliu al defuncţilor a fost mun. Mangalia şi nu mun. Bucureşti, împrejurare care a atras competenţa notarului public din prima localitate.
În cadrul procedurii succesorale notariale, a fost audiată martora G.S., care a declarat că a cunoscut-o în mun. Bucureşti pe defuncta G.D. şi că ştia că aceasta a avut trei copii, printre care fraţii B.R. şi B.A., toţi trei decedaţi. Martora a mai arătat că G.D. nu fusese căsătorită cu tatăl copiilor ei ,aşa explicându-se diferenţa de nume.
Contrar acestor declaraţii, vădit mincinoase astfel cum rezultă din datele de stare civilă, G.D. nu a fost mama celor doi defuncţi, părinţii acestora fiind B.I. şi B.C. De asemenea.din certificatul de deces, rezultă că G.D. s-a născut în anul 1902, aşadar mult după prezumtivii ei copii.
A fost audiat în cadrul aceleiaşi proceduri succesorale şi martorul L.I., care a declarat că, în timpul copilăriei sale, l-a cunoscut pe unul din fraţii B., despre care ştia că este copilul D. În cazul acestui martor, trebuie precizat că s-a născut în anul 1955, astfel încât nu avea cum să îi cunoască pe fraţii B., decedaţi în anii 1953 şi 1958, fiind evident că a declarat în mod mincinos.
În baza înscrisurilor falsificate şi a declaraţiilor martorilor, B.N.P. Asociaţi D.M. şi M.A.C. a emis certificatele de moştenitor nr. X1. şi X2. din 18 ianuarie 2011 din care rezultă că învinuitul R.Ş. este unicul moştenitor al defuncţilor B.R. şi B.A. În certificatele de moştenitor, se arată că de pe urma acestora au rămas următoarele bunuri: suprafaţa de 102 ha şi 33 ari situată pe teritoriul oraşului Eforie, jud. Constanţa, suprafaţa de 634 ha şi 39 ari, situată pe teritoriul oraşului Mangalia, jud. Constanţa, suprafaţa de 396 ha şi 67 ari, situată pe teritoriul com. A., jud. Constanţa şi suprafaţa de 11 ha situată pe teritoriul com. A., jud.Constanţa - F.B.
La data de 18 aprilie 2011, prin actele autentificate la B.N.P. Asociaţi D.M. şi M.A.C., învinuitul R.Ş. a cesionat drepturile care decurgeau din moştenirea dobândită, fiului său, Ş.R.
La data de 20 aprilie 2011, inculpatul Ş.R. a introdus pe rolul Tribunalului Constanţa, trei acţiuni în revendicare, în contradictoriu cu autorităţile locale din com. A., oraşul E. şi mun. Mangalia, încercând inducerea în eroare a magistraţilor judecători, folosind, printre altele, certificatele de moştenitor falsificate, cu scopul de a obţine recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparţinut defuncţilor B.A. şi B.R. şi lăsarea acestora în posesia sa.
Unul dintre aceste litigii a fost soluţionat în mod definitiv şi irevocabil, prin respingerea cererii formulate de reclamant la data de 12 februarie 2013, în timp ce celelalte două sunt încă pe rolul instanţelor (Curtea de Apel Constanţa şi Î.C.C.J.).
La data de 26 august 2011, sub nr. AA, la B.N.P. C.A., a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi prin care inculpatul Ş.R. a cesionat inculpatei G.S. cota de 1/2 din drepturile sale asupra averii fraţilor B., dobândite prin cesiune de la tatăl său.
În baza acestui contract, la data de 20 martie 2012, inculpata G.S. a formulat o cerere la Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 6617/118/2011 prin care arăta că a dobândit cota de 1/2 din averea defuncţilor B.A. şi B.R. şi a solicitat recunoaşterea calităţii de reclamant precum şi introducerea sa în cauză.
La data de 15 februarie 2013, la domiciliile inculpaţilor au fost efectuate percheziţii domiciliare, cu această ocazie fiind găsite şi ridicate numeroase înscrisuri incriminatorii care susţin acuzaţiile formulate împotriva lor.
La domiciliul învinuitului R.Ş. a fost găsit un titlu de proprietate emis pe numele unui autor de-al său din care rezultă că acesta din urmă fusese împroprietărit cu o suprafaţă de teren provenită din fosta F.B., în opinia acuzării aceasta fiind probabil calea prin care inculpatul Ş.R. a aflat despre averea impresionantă a defuncţilor B. Au mai fost găsite înscrisuri din care rezultă că acesta a fost citat la Tribunalul Constanţa într-unui din litigiile declanşate de fiul său şi că acesta s-a prezentat în faţa judecătorului precizând că nu l-a împuternicit pe fiu să îl reprezinte în faţa instanţei şi că nu îşi recunoaşte semnătura de pe procura depusă de acesta din urmă. Din actele găsite în locuinţa învinuitului R.Ş., mai rezultă că acesta a formulat o plângere penală pentru săvârşirea unor infracţiuni de fals, împotriva fiului său şi a notarului public D.M., înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa sub nr. 535/P/2011.
În cauză, au fost solicitate relaţii (Raportul de evaluare imobiliară globală a judeţului Constanţa pentru uzul birourilor notariale, având ca dată de referinţă a evaluării - 15 ianuarie 2009 - înaintat conform solicitării D.N.A.- Serviciul Teritorial Constanţa - prin adresa din 25 ianuarie 2013 emisă de Camera Notarilor Publici Constanţa în care se menţionează că a fost aplicabil anului 2011), cu privire la valoarea suprafeţelor de teren revendicate în instanţă de către inculpaţii Ş.R. şi G.S. şi astfel organul de urmărire penală a stabilit că terenurile sunt evaluate la următoarele valori minime: între 2.876.654 euro şi 28.591.400 euro, în ipoteza în care acestea sunt terenuri extravilane nelotizabile, respectiv între 12.743.655 euro şi 43.896.200 euro, în ipoteza în care acestea sunt terenuri extravilane lotizabile. Se precizează că, la stabilirea acestor valori, nu au fost luate în calcul terenurile intravilane, al căror preţ este net superior, deşi în majoritatea cazurilor aceste terenuri sunt situate în interiorul localităţilor.
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activităţii infracţionale descrisă anterior cât şi faptul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile pentru care există indicii că inculpatul le-ar fi săvârşit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor pentru care este trimis în judecată inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor pentru care este trimis în judecată inculpatul, modalitatea de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
III. Cu privire ia cererea privind aplicarea unei măsuri mai puţin restrictive, respectiv, măsura obligării de a nu părăsi ţara, invocată de inculpatul Ş.R., instanţa de recurs constată că faţă de argumentele anterior prezentate, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, apreciază că luarea faţă de inculpat a unei măsuri preventive restrictive doar de drepturi şi nu privative de libertate nu corespunde scopului măsurilor preventive prevăzut de art. 136 C. proc. pen.
Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă şi se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susţinerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale (art. 143 şi 148 lit. f), 1491 C. proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susţinerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune şi pentru buna desfăşurare a procesului penal în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puţin severă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de inculpata G.S. împotriva încheierii din 13 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 228/36/2013.
În conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.R. împotriva încheierii din 13 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 228/36/2013.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.R. împotriva încheierii din 13 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 228/36/2013.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpata G.S. împotriva aceleiaşi încheierii.
Obligă recurentul inculpat Ş.R. la plata sumei de 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenta inculpată G.S. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, 1 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3448/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 959/2013. Civil → |
|---|
