ICCJ. Decizia nr. 3448/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3448/2013
Dosar nr. 816/1/2013
Şedinţa publică din 19 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1934 din 17 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis cererea reclamanţilor S.G. şi S.L. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC A. SA; a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 972.663 RON reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului tip vilă situat în Bucureşti, str. C.N.; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a obligat pârâtul la 2.000 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 precizează că în cazul în care imobilul care s-a restituit foştilor proprietari a fost preluat fără titlu valabil obligaţia de despăgubire revine statului, iar potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor pentru contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fonduri extrabugetare constituite în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de SC A. SA şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul a reţinut că SC A. SA a avut calitatea de mandatar al Municipiului Bucureşti, prin primar general la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 28 noiembrie 1996, anulat, iar raportul juridic între vânzător şi cumpărător nu s-a născut faţă de mandatar, care nu avea decât obligaţia de a-şi îndeplini în bune condiţii contractul de mandat.
La rândul său, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece calitatea este strict prevăzută prin Legea nr. 10/2001, nu atât sub aspectul răspunderii pentru fapta proprie, ci sub aspectul contului extrabugetar din care urmează să se achite despăgubirile conform art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la fondul cauzei, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că, deşi s-a dispus prin hotărâre judecătorească irevocabilă, anularea contractului de vânzare-cumpărare, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 care a modificat Legea nr. 10/2001, reclamanţii au rămas titularii unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., care include în noţiunea de bun şi pe titularul unui drept de creanţă, constând, în speţă, în contravaloarea de piaţă a apartamentului de care au fost lipsiţi, iar pârâtul este obligat să restituie preţul de piaţă al imobilului aşa cum prevăd dispoziţiile legale susmenţionate.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin decizia din 20 octombrie 2011, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei Tribunalului.
Prin decizia nr. 5926 din 3 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei sus-menţionate, care a fost modificată în sensul admiterii apelului declarat de pârât împotriva hotărârii de primă instanţă, cu consecinţa schimbării în tot a acesteia şi a respingerii, ca neîntemeiată, a cererii introductive de instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că pentru a beneficia de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 este necesar ca actul de vânzare - cumpărare, desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, or, în cauză, prin decizia nr. 116 din 17 aprilie 2007 a Tribunalului Argeş, s-a constatat, în mod irevocabil, nulitatea absolută a contractului în discuţie, motivat de faptul că la încheierea respectivului contract, părţile au fost de rea-credinţă, neîndeplinindu-şi obligaţia de minimă diligentă care ar fi permis cunoaşterea existenţei cererii de restituire formulată în condiţiile Legii nr. 112/1995.
În acest context, statuarea cu autoritate de lucru judecat a relei-credinţe a părţilor nu poate conduce decât la consecinţa eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului funcţionează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
În speţă însă, intimaţii - reclamanţi S.G. şi S.L. nu se încadrează în ipoteza reglementată de art, 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv, a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi a menţinerii valabilităţii acestui contract, evingerea lor neavând loc prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
Instanţa de recurs a mai reţinut că nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, are ca efect lipsirea în tot a actului juridic, de efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza nesocotirii dispoziţiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabilă. Cum nulitatea operează cu efect retroactiv (ex tune), principiul restabilirii situaţiei anterioare ce guvernează efectele nulităţii, impune restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului desfiinţat.
În acest context, intimaţii - reclamanţi ar fi avut dreptul la restituirea preţului reactualizat, ca o consecinţă a aplicării regulilor care guvernează efectele nulităţii contractelor, iar nu a valorii de circulaţie a imobilului în litigiu, astfel cum ar fi putut fi acordată aceasta, în ipoteza în care s-ar fi considerat că şi aceştia sunt în posesia unui titlu valabil, deci, a unui „bwn", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 816/1/2013 la data de 6 februarie 2013, S.G. şi S.L. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., anularea deciziei nr. 5926 din 03 octombrie 2012, cu consecinţa respingerii, în rejudecare, a recursului declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 809/A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
Contestatorii au arătat că hotărârea atacată este rezultatul unei grave erori materiale, pentru următoarele motive:
I. Din eroare, s-a reţinut faptul că dobândirea imobilului în litigiu ar fi avut loc cu încălcarea Legii nr. 112/1995, întrucât aceştia au dobândit imobilul cu respectarea dispoziţiilor actului normativ anterior menţionat, în condiţiile în care, la momentul achiziţionării, foştii proprietari nu înţeleseseră să conteste titlul statului, imobilul făcea parte din cele vizate de art. 1 din Legea nr. 112/1995, fiind preluat cu titlu, putea fi vândut în condiţiile art. 9 din lege, iar Legea nr. 10/2001 (actul normativ care a declarat preluările ca fiind abuzive) a intervenit ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
II. Din eroare s-a reţinut faptul că contestatorii au fost de rea-credinţă, pe motivul că nu au depus minime diligente pentru verificarea situaţiei juridice a imobilului, această afirmaţie fiind contrazisă de probele administrate în cauză, respectiv, adresa din 26 ianuarie 2004 emisă de către SC A. SA, din care rezultă că în evidenţele vânzătoarei, la data cumpărării apartamentului în discuţie, nu figurau procese de revendicare pe rol sau notificare din partea proprietarului, precum şi din interogatoriul administrat SC A. SA în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 3817/46/2006 al Tribunalului Argeş, în speţă, răspunsurile la întrebările 2, 4, 6 şi 7.
III. Din eroare s-a apreciat că doar cumpărătorii evinşi în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri pot beneficia de prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit acestui text legal, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Termenul uzitat este „desfiinţate" şi nu „evinse", raportul dintre cele două noţiuni juridice fiind acela de la întreg la parte, respectiv, noţiunea de „desfiinţate" poate cuprinde mai multe modalităţi de desfiinţare, inclusiv evingerea.
Examinând contestaţia în anulare în raport de excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a o respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe textul legal anterior citat, iar din conţinutul acesteia rezultă că petenţii s-au raportat la teza I a art. 318 C. proc. civ. privind „eroarea materială".
În sensul textului legal anterior citat, noţiunea de „greşeală materială" reprezintă o greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia respectivă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Prin consacrarea acestui motiv de contestaţie în anulare se urmăreşte îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, respectiv, respingerea greşită a recursului ca tardiv declarat, anularea greşită ca netimbrat ori ca declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, etc, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
În oricare dintre situaţii, pretinsa greşeală materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluţionat prin decizia a cărei retractare se solicită şi în raport de situaţia existentă la dosar la data pronunţării acesteia.
Pe de altă parte, nu orice greşeală materială conduce la admiterea contestaţiei în anulare, ci numai acele erori materiale esenţiale, care au fost determinante pentru soluţia instanţei de recurs.
Se constată că în cauză, aspectele pe care contestatorii le învederează cu titlu de motive ale contestaţiei în anulare, reprezintă chestiuni de fond deduse judecăţii în cadrul procesual în care s-a pronunţat decizia supusă prezentei căi extraordinare de atac.
Rezultă, astfel, că motivele despre care contestatorii susţin ca fiind cele ale unei contestaţii în anulare, nu se subsumează niciuneia din ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., pentru a fi analizate ca atare de instanţă într-o asemenea cale extraordinară de atac, ci reprezintă nemulţumiri legate de soluţia pronunţată de instanţa de recurs prin care se reiterează, practic, aspecte ce au făcut obiect de analiză în calea de atac a recursului şi asupra cărora s-a statuat în mod irevocabil.
În realitate, prin calea extraordinară de atac promovată, contestatorii supun analizei nu o „greşeală materială", ci presupuse „greşeli de judecată", chestiuni ce nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.
Pentru aceste considerente, contestaţia în anulare va fi respinsă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de S.G. şi S.L. împotriva deciziei nr. 5926 din 3 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3449/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3447/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
