ICCJ. Decizia nr. 3339/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3339/2013
Dosar nr. 42712/3/2011
Şedinţa publică din 13 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 430A din 10 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 942 din 11 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare reclamanţii au încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu Primăria Municipiului Bucureşti pentru imobilul în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 179/2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti imobilul a fost restituit foştilor proprietari, apreciindu-se prin comparare că titlul foştilor proprietari este preferabil titlului reclamanţilor încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu menţiunea că acest titlu al reclamanţilor nu a fost anulat.
În aceste condiţii, reclamanţii au solicitat iniţial să fie despăgubiţi cu valoarea preţului actualizat al apartamentului a cărui proprietate au pierdut-o prin efectul hotărârii judecătoreşti în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 4434/2006 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti cererea lor a fost admisă.
După modificarea Legii nr. 10/2001 în sensul că reclamanţii puteau solicita preţul de piaţă al apartamentului pierdut, reclamanţii au intentat prezenta acţiune în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Este nerelevant faptul că formal, actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desfiinţat, esenţial fiind că acesta a fost lipsit de efecte prin hotărâre judecătorească ce a stabilit prin comparare de titlu, că apartamentul va reveni în proprietatea foştilor proprietari.
Critica privind dovada bunei-credinţe a reclamanţilor a fost respinsă arătându-se că buna-credinţă este prezumată conform art. 1899 C. civ., iar pe de altă parte, faptul că actul invocat de reclamanţi, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este formal în vigoare, nefiind desfiinţat pentru eventuale încălcări ale legii în baza căreia a fost încheiat.
Cu privire la valoarea imobilului reţinută în raportul de expertiză efectuat în cauză s-a constatat că expertul a avut în vedere o reducere de 15%, apreciată ca marjă de negociere din preţul de ofertă.
Pârâtul apelant nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat la fondul cauzei, iar criticile sale din motivele de apel în acest sens nu sunt fundamentate juridic, constituind doar opinii generale despre explozia preţurilor imobiliare, blocajul pieţei imobiliare indicele de corecţie a preţurilor.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a respins greşit apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, deşi apelul a fost declarat de către Ministerul Finanţelor Publice, nu de Statul Român.
S-a încălcat astfel principiul disponibilităţii.
În mod greşit a fost menţinută obligaţia Ministerului Finanţelor Publice la plata diferenţei dintre valoarea de piaţă şi preţul actualizat încasat de către reclamanţi, în condiţiile în care această instituţie nu are calitate procesuală pasivă.
Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu Primăria municipiului Bucureşti. în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 C. civ. Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate procesuală.
Nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi astfel nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Suma stabilită de expert pentru a fi plătită reclamanţilor este nejustificat de mare. în cadrul metodelor de evaluare, unele pur teoretice, nu s-a ţinut cont de blocajul actual al tranzacţiilor imobiliare, când cererea este mult mai mică decât oferta. Imobilul a fost supraevaluat.
Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credintă pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Aspectul privitor la menţionarea în dispozitivul hotărârii recurate a Statului Român, în calitate de apelant, are valoarea unei erori materiale de natura acelora la care se referă art, 281 C. proc. civ.
Aceasta deoarece, în citativele întocmite pentru fiecare termen, precum şi în încheierea de dezbateri din etapa apelului figurează în calitate de apelant Ministerul Finanţelor Publice. Drept urmare, înserarea în praticaua şi dispozitivul hotărârii finale a Statului Român, în calitate de apelant, constituie o eroare materială, cu atât mai mult cu cât în considerente se arată că Ministerul Finanţelor Publice este cel care restituie preţul.
Or, faţă de dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ., conform cu care, îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281-281, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală în cauză, având în vedere că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl constituie art. 50-51 din Legea nr. 10/2001.
Conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu
eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar conform alin. (3) al textului, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)j se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În speţă, aşa cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, prin hotărâre irevocabilă dată în acţiunea în revendicare promovată de foştii proprietari ai imobilului cumpărat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a acordat preferinţă titlului foştilor proprietari.
Faţă de prevederile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, în concepţia legiuitorului „desfiinţarea" contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 se poate produce fie urmare a unei acţiuni în anulare, fie urmare a unei acţiuni în revendicare, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză.
Pe cale de consecinţă, calitate procesuală pasivă pentru restituirea preţului plătit de către chiriaşii cumpărători are Ministerul Finanţelor Publice, iar nu primăria care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare prin mandatarul său. Se poate spune, aşadar, că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 particularizează instituţia răspunderii pentru evicţiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.
Faţă de cele ce preced, instanţele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile legate de cuantumul despăgubirilor stabilite prin raportul de expertiză vizează aspecte legate de temeinicia hotărârii, de neanalizat în recurs, aşa cum rezultă din art. 304 C. proc. civ. care permite deducerea spre verificare în recurs doar a legalităţii hotărârii.
În fine, cât priveşte critica referitoare la faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu trebuia să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu este în culpă procesuală, Înalta Curte consideră că obligarea acestei părţi la cheltuieli de judecată este urmare chiar a calităţii sale procesuale stabilite prin lege, astfel încât este exclusă ideea de culpă procesuală.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de D.G.F.P.-M.B. împotriva deciziei civile nr. 430A din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3333/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3343/2013. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
