ICCJ. Decizia nr. 3532/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3532/2013
Dosar nr. 1716/108/2011*
Şedinţa publică de la 9 septembrie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 14 martie 2011, reclamantul L.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Arad, solicitând să se constate că este unicul moştenitor al lui L.S. decedat la data de 5 februarie 1979, cu ultimul domiciliu în Arad, în calitate de nepot de fiu; să se constate că terenul intravilan în suprafaţă de 4949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1. a fost preluat de Statul Român în mod abuziv; să fie obligat pârâtul la plata de 296.940 euro, respectiv a echivalentul în RON, a acestei sume, la data plăţii, reprezentând despăgubiri civile pentru terenul mai sus identificat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că imobilul în suprafaţă de 4.949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1. a fost proprietatea lui L.S. şi soţia lui L.M., în cotă de 1/2 parte şi a lui L.R. şi soţia L.A., în cotă de 1/2 parte. Chiar dacă în C.F. este menţionat numele de L., în realitate este vorba de L.S. şi soţia lui L.M., respectiv L.R. şi soţia A., datorându-se unei greşeli intervenite odată cu înscrierea în CF. Toate actele de stare civilă, mai puţin certificatul de deces a lui L.S. poartă numele de LU., şi nu L.
L.S. a decedat la data de 5 februarie 1979, iar L.M. a decedat la data de 30 mai 1990. După L.M. este eliberat certificatul de moştenitor nr. 717 din data de 2 aprilie 1991, moştenitor fiind L.V., în calitate de nepot de fiu.
L.R. şi A. sunt părinţii reclamantului, ambii fiind în prezent decedaţi. L.R. a decedat la data de 19 iunie 1986, iar L.A. a decedat la data de 9 noiembrie 2008. După L.R. s-a dezbătut succesiunea, eliberându-se certificatul de moştenitor nr. M1. din 23 iulie 1987, moştenitor fiind L.A., soţie supravieţuitoare şi L.V., fiu. L.A., a decedat şi ea în data de 9 noiembrie 2008, iar potrivit certificatului de moştenitor nr. M2. din 28 noiembrie 2008 emis de Biroul Notarial B., reclamantul este unicul moştenitor, în calitate de fiu.
Potrivit decretului de expropriere nr. E1., Statul a preluat imobilul în proprietatea sa, fără a acorda nici o despăgubire, ceea ce constituie o preluare abuzivă din partea Statului, care încălca chiar dispoziţiile art. 12 din Constituţia României din 1969, ce permiteau exproprierea pentru motive de interes obştesc, dar cu o justă despăgubire.
De asemenea, s-au încălcat şi dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează respectarea dreptului de proprietate al persoanelor şi care de asemenea interzice exproprierea fără acordarea unei despăgubiri.
În concluzie, reclamantul arată că Statul Român a preluat abuziv terenul care face obiectul prezentului litigiu, fără a acorda despăgubiri proprietarilor la acea dată, iar în prezent terenul este ocupat de existenţa unor blocuri construite în perioada dinainte de anul 1989.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Finanţelor Publice Arad a solicitat citarea legală a Statului Român prin Ministerului Finanţelor Publice la sediul acestuia din Bucureşti, str. A., sector 5, având în vedere că citarea în prezenta cauză s-a făcut la sediul D.G.F.P. Arad, însă această instituţie nu poate reprezenta Ministerul Finanţelor Publice.
A arătat că în această cauză doar Ministerul Finanţelor Publice poate reprezenta Statul Român, iar Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad nu poate reprezenta Ministerul Finanţelor Publice, fără mandat de reprezentare din partea acestuia, întrucât acesta este un organ ierarhic superior.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant faţă de Ministerul Finanţelor Publice ca netemeinică şi nelegală.
Pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, calitatea procesuală pasivă aparţinând Consiliului local al Municipiului Arad.
De asemenea, pârâtul a invocat şi excepţia inadmisibilităti acţiunii în constatare, atâta vreme cât reclamantul are la dispoziţie acţiunea în realizarea dreptului, potrivit art. 111 C. proc. civ.
Pârâtul a susţinut că reclamantul nu dispune de un bun sau o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pârâtul a mai invocat şi excepţia lipsei de interes a reclamantului.
Nu în ultimul rând a invocat prescripţia dreptului de a solicita despăgubirile băneşti, pentru al treilea capăt de cerere.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, aceasta fiind legată în mod direct de bunul a cărei proprietate se reclamă şi îl urmăreşte în mâinile oricărei persoane s-ar afla (conferă un drept de urmărire).
Acest caracter există atâta timp cât există şi posibilitatea ca bunul revendicat să fie readus în patrimoniul revendicantului.
În cazul în care bunul respectiv nu mai poate fi adus în patrimoniul revendicantului, obiectul revendicării se transformă într-un drept la despăgubiri şi astfel acţiunea devine personală bazată pe un drept de creanţă.
În aceste condiţii dacă instanţa apreciază că nu se poate dispune restituirea imobilului ne aflăm în prezenţa unei acţiuni personale prescriptibile.
Pârâtul a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958 republicat, care prevede termenul general de prescripţie de 3 ani.
Pe fond, pârâtul a solicitat instanţei să dispună obligarea reclamantului la depunerea de copii după decretul de expropriere invocat, de pe dosarul de preluare a imobilului în litigiu de către Statul Român (documentul de preluare) şi să precizeze dacă a primit echivalent în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al Legii nr. 18/1991.
Prin precizarea de acţiune, depusă la dosar, reclamantul a chemat în judecată alături de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi pe Municipiul Arad prin Consiliul local al Municipiului Arad solicitând: să se constate ca este unicul moştenitor al lui L.S. - decedat la data de 5 februarie 1979, cu ultimul domiciliu în Arad, în calitate de nepot de fiu; să se constate că terenul intravilan în suprafaţa de 4949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1. a fost preluat de Statul Român în mod abuziv; sa fie obligat pârâtul la plata de 296.940 euro, respectiv a echivalentul în RON, a acestei sume, la data plaţii, reprezentând despăgubiri civile pentru terenul mai sus identificat, cu cheltuieli de judecata, reiterând motivele cuprinse în acţiune.
Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Arad prin primarul Municipiului Arad a solicitat respingerea acţiunii reclamantului.
Totodată, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 937 din 09 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 1065/108/2008, irevocabilă prin neexercitarea căilor legale de atac,.
Prin această hotărâre s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul din prezentul dosar în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Arad şi Prefectura Judeţului Arad prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 4991 mp, situat în Arad, înscris în CF nr. F2. Arad, cu nr. T2.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Arad a reţinut că cererea de restituire a suprafeţei de 4.991 mp teren este tardivă faţă de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta nefiind formulată în termenul de 6 luni prevăzut de lege.
A invocat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Acţiunea reclamantului nu este formulată şi susţinută ca fiind una în revendicare, ci ca o acţiune în pretenţii, pentru plata de despăgubiri, care este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958, termen care, potrivit art. 7 şi art. 9, a început să curgă de la data de 22 decembrie 1989 când au încetat actele de violenţă morală ce au împiedicat pe cei îndreptăţiţi să ceară restabilirea dreptului încălcat.
Or, acţiunea a fost introdusă la data de 14 martie 2011, după împlinirea termenului de prescripţie în care puteau fi cerute despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire în natură era imposibilă.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată.
Prin precizarea de acţiune depusă la 13 octombrie 2011 reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata unor despăgubiri civile din care să fie scăzute despăgubirile actualizate, plătite de Stat.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 831 din 13 octombrie 2011 a respins acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul L.V. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Municipiul Arad prin Consiliul Local al Municipiului Arad pentru constatare calitate moştenitor, constatare preluare abuzivă teren şi plata de despăgubiri băneşti.
Examinând cu precădere excepţiile de procedură şi de fond invocate conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantul a solicitat despăgubiri civile în temeiul art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. pentru terenul intravilan de 4949 mp reprezentând parcela cu nr. T3. rezultată în urma dezmembrării parcelei cu nr. T2. înscrisă în CF nr. F2. Arad, care a constituit coproprietatea tabulară a părinţilor şi mătuşii sale.
În anul 1971 această parcelă a fost expropriată în baza Decretului nr. E1. în favoarea Statului Român şi transnotată în CF nr. F3., în timp ce parcela cu nr. T2. intravilan cu casă în suprafaţă de 809 mp a făcut obiectul colectivizării pentru suprafaţa de 559 mp iar, apoi, al exproprierii în baza decretului nr. 410/1986, ocazie cu care s-a creat parcela cu nr. T2./1/1 în suprafaţă de 598 mp şi parcela cu nr. T2./1/2 în suprafaţă de 211 mp.
Reclamantul, în calitate de moştenitor al foştilor proprietari tabulari, împreună cu numita L.A. a notificat în baza Legii nr. 10/2001 Primăria Municipiului Arad pentru restituirea în natură a suprafeţei de 809 mp sus-menţionată, fără a face referire la terenul intravilan de 4.949 mp pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri prin prezenta acţiune.
Prin Dispoziţia nr. 1303 din 7 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Arad celor două persoane îndreptăţite li se restituie suprafaţa de 250 mp, condiţionat de restituirea despăgubirilor primite, iar prin Ordinul Prefectului nr. 440 din 04 iulie 2007 dat în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 reclamantului i se restituie suprafaţa de 348 mp, astfel încât, din suprafaţa solicitată de 809 mp, rămâne nerestituită doar suprafaţa de 211 mp, care potrivit menţiunilor operate pe foaia de proprietate semnată de reclamant ca fiind conformă cu originalul apare afectată de utilităţi.
Reclamantul şi numita L.A. nu au contestat în justiţie, conform procedurii Legii nr. 10/2001, modul de soluţionare a notificării, însă la data de 22 aprilie 2004 au formulat o acţiune civilă împotriva pârâţilor Prefectura judeţului Arad şi Municipiului Arad, solicitând pentru prima dată restituirea în natură a suprafeţei de 4.991 mp, acţiune respinsă, ca tardivă, prin sentinţa civilă nr. 937 din 9 decembrie 2008 formulată în Dosar nr. 1065/108/2008 al Tribunalului Arad.
S-a reţinut prin această hotărâre judecătorească faptul că reclamanţii aveau la îndemână calea contestaţiei împotriva dispoziţiei de restituire, prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de care nu au înţeles să uzeze, iar cererea de restituire în natură a diferenţei de teren ar fi trebuit să urmeze tot procedura Legii nr. 10/2001, prin formularea unei notificări în termenul definit de lege, în timp ce o cerere de restituire în afara acestui cadru legal este inadmisibilă după apariţia legii speciale.
Aşa fiind, tribunalul a constatat că reclamantul nu are un „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici în accepţiunea instanţei europene prin raportare la criteriile exprimate în Cauza Atanasiu ş.a. contra României, deoarece nu se poate prevala de o hotărâre judecătorească prin care să i se fi recunoscut calitatea de proprietar şi să se fi dispus restituirea; în plus, dreptul la despăgubire trebuia exercitat în condiţiile legislaţiei speciale în materie, ceea ce reclamantul nu a înţeles să facă.
În lipsa recurgerii la legislaţia specială, reclamantului i se opune cu succes excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţi.
Astfel, este de necontestat că reclamantul a fost în măsură să uzeze de dispoziţiile prevăzute în legile speciale de reparaţie, o dovadă contrară nefiind făcută, după cum nu a invocat şi cu atât mai puţin nu a probat faptul că respectiva legislaţie nu i-ar fi permis valorificarea deplină a dreptului său la reparaţie.
În aceste condiţii calea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, guvernată fiind de regulile specifice printre care şi cea privind stingerea dreptului la acţiune în cazul neexercitării în termenul, legal, îi este închisă reclamantului deoarece nu a justificat inacţiunea de care a dat dovadă după căderea regimului comunist ori, dacă a considerat că legislaţia specială este ineficientă, după apariţia acesteia.
Prima instanţă a constatat, prin raportare la dispoziţiile art. 3 şi 7 din decretul nr. 167/1958 că acţiunea în despăgubiri formulată de către reclamant, fiind o acţiune personală, este prescrisă.
În acest context, s-a reţinut lipsa de interes a reclamantului în constatarea pe cale judecătorească a calităţii sale de unic moştenitor după L.S., tribunalul constatând că potrivit menţiunilor înscrise în CF nr. F2. Arad sub B 18-19, după acest defunct au rămas moştenitori L.M. (bunica reclamantului) şi L.R. (tatăl reclamantului), fiind eliberat certificatul de moştenitor nr. 950/1979.
Lipsa de interes a reclamantului este evidentă şi în ce priveşte cererea de constatare a preluării abuzive a terenului de către Statul Român.
O atare calificare a preluării de către stat este realizată doar prin Legea nr. 10/2001, act normativ de care reclamantul nu înţelege să se prevaleze în speţă şi care de altfel la art. 2 caracterizează de drept o atare preluare ca fiind abuzivă; astfel încât tribunalul a apreciat că în fapt este vorba de o simplă chestiune prejudicială inutil a fi examinată în condiţiile în care reclamantul nu poate obţine examinarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva sentinţei civile nr. 831 din 13 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad a declarat apel reclamantul L.V., solicitând admiterea lui, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei.
Prin întâmpinarea depusă în cauză la data de 13 februarie 2012, recalificată drept concluzii scrise urmare a nedepunerii în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata Direcţia Generală Finanţelor Publice Arad a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca legală a hotărârii instanţei de fond, pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la obiectul concret al cererii privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, pentru imobilul preluat de stat.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 31 din 16 februarie 2012 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul L.V. împotriva sentinţei civile nr. 831 din 13 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad.
Argumentele Curţii au fost următoarele:
Reclamantul L.V., în calitate de moştenitor al foştilor proprietari tabulari LU. şi soţia M., a solicitat să se constate nelegalitatea titlului statului asupra terenului în suprafaţă de 4.949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1., şi obligarea acestuia la plata sumei de 296.940 euro (sau echivalentul în RON la data plăţii), reprezentând despăgubiri civile pentru acest teren.
Temeiul de drept indicat în susţinerea acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că acţiunea în revendicare imobiliară este o acţiune reală, legată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă şi îl urmăreşte în mâinile oricui s-ar afla. Acest caracter există atâta timp cât există şi posibilitatea ca bunul revendicat să fie readus în patrimoniul revendicantului.
În motivarea prezentului demers judiciar reclamantul a arătat că întrucât în prezent nu mai este posibilă restituirea în natură a terenului revendicat, urmare a ocupării lui prin construirea unor blocuri de locuinţe anterior anului 1989, doreşte acordarea de despăgubiri băneşti, ca şi măsură reparatorie în beneficiul foştilor proprietari.
Sub acest aspect însă, cum corect a reţinut prima instanţă, în cazul în care bunul nu mai există fizic şi deci, nu mai poate fi readus în patrimoniul revendicantului, obiectul revendicării se transformă într-un drept la despăgubiri şi astfel, acţiunea devine personală, bazată pe un drept de creanţă.
Prin urmare, în raport cu obiectul acţiunii civile introductive, astfel cum a fost precizat şi susţinut şi prin precizarea ulterioară de acţiune din 26 mai 2011, cu respectarea limitelor învestirii instanţei prin obiectul pricinii asupra căruia ea trebuie să se pronunţe întocmai [conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], în speţa dedusă judecăţii este vorba de o acţiune personală prescriptibilă, aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în practica sa constantă în materie.
Astfel, pornind de la obiectul acţiunii în revendicare care nu poate fi decât un bun corporal, doctrina şi jurisprudenţa au decis în mod unanim şi constant că, una din condiţiile de admisibilitate a acţiunii în revendicare, este ca bunul revendicat să aibă o individualitate distinctă şi independentă. Această condiţie este impusă de faptul că însuşi dreptul de proprietate, pe care îl sancţionează revendicarea, şi, în general, orice drept real, constând în puteri anume exercitate asupra unui bun, nu pot purta în mod normal decât asupra unor lucruri determinate.
Prin urmare, revendicarea nu mai poate fi exercitată când lucrul a cărui proprietate a fost uzurpată nu mai există în materialitatea sa, ori a fost transformat, încorporat sau asimilat în aşa măsură încât şi-a pierdut individualitatea.
Prin dispariţia fizică a bunului, revendicarea devine imposibil de exercitat, aşa încât pretenţia privind plata contravalorii lucrului reprezintă recunoaşterea unui drept de creanţă, prescriptibil extinctiv, iar acţiunea prin care se tinde la obţinerea acestui drept este una personală, iar nu reală.
Pornind de la obiectul concret al acţiunii civile cu care reclamantul a înţeles să investească instanţa de judecată, respectiv obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor în cuantum de 296.940 euro, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 4.949 mp, preluat în mod abuziv în perioada comunistă, în mod corect tribunalul a stabilit că suntem în prezenţa unei acţiuni în despăgubiri (urmare a imposibilităţii efective de restituire în natură a terenului, ocupat fiind de blocuri de locuinţe), caz în care, dintr-o acţiune în revendicare imobiliară de drept comun (posibilă, doar în ipoteza în care bunul revendicat mai există în individualitatea sa), devine o acţiune personală, supusă termenului general de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958 republicat.
Din această perspectivă, având în vedere şi temeiul preluării imobilului - decretul nr. E1., situaţia faptică actuală a acestuia prin ocuparea lui de blocuri de locuinţe edificate anterior anului 1989, este evident că acţiunea civilă în despăgubiri formulată de reclamant la data de 14 martie 2011 (după ce, în prealabil, a iniţiat şi procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, fără a o finaliza în sensul contestării în justiţie a dispoziţiei din 07 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Arad), este prescrisă în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate.
Pentru aceste considerente, Curtea a reţinut că hotărârea apelată este rezultatul unei corecte interpretări a dispoziţiile art. 3 din decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi a respins apelul ca neîntemeiat conform art. 296 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.V. , în baza art. 304 pct. 8, 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanţa a calificat în mod greşit acţiunea ca fiind una personală, situaţie ce a determinat respingerea acesteia ca fiind prescrisă.
În realitate, susţine recurentul, cererea sa este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., fiind o acţiune în revendicare, şi în consecinţă imprescriptibilă.
Instanţa a fost investită să judece o acţiune de revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nu o putea recalifica ignorând voinţa reală a părţii.
În baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la motivarea în fapt sau în drept, judecătorul poate cere lămuriri, iar conform aceluiaşi articol alin. (6) judecătorii se pronunţă numai asupra obiectului dedus judecăţii.
Deşi cererea introductivă este o acţiune în revendicare, instanţa s-a pronunţat asupra unei acţiuni personale, iar o acţiune personală presupune existenţa unei raport obligaţional în care debitorul datorează o sumă de bani creditorului. Printr-o acţiune personală se obţine ocrotirea unui drept de creanţă, contrar unei acţiuni reale cum este cea în revendicare, care protejează un drept real.
Faptul că a solicitat o sumă de bani şi nu restituirea terenului în natură nu poate determina instanţa de judecată la a califica acţiunea ca fiind una personală, atât timp cât cererea nu are la baza un drept de creanţă şi nu intenţionează protejarea unui drept de creanţă, personal.
Acţiunea în revendicare imobiliară este o acţiune în care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere să i se stabilească existenţa dreptului de proprietate şi în consecinţă redobândirea posesiei de la cel care posedă acel bun fără a fi proprietar.
Prin al doilea capăt de cerere a solicitat să se constate că Statul a preluat abuziv imobilul - teren intravilan în suprafaţă de 4949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1. Deoarece, în prezent terenul este proprietatea unei alte persoane decât Statul Român, iar pe acest teren Statul a construit un alt imobil, bloc de locuinţe, ce, în mod evident, nu poate fi restituit în natură, motiv pentru care a şi solicitat obligarea Statului la plata unor despăgubiri băneşti reprezentând valoarea terenului.
Deoarece tribunalul a respins cererea ca fiind prescrisă, fără a intra în cercetarea fondului, solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecarea instanţei de fond.
Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Acţiunea în revendicare, astfel cum este reglementată de codul civil are ca scop întoarcerea unui bun în patrimoniul proprietarului de drept. Într-o astfel de acţiune se tinde a se stabili, deci, dacă dreptul la restituirea în natură a bunului invocat de către reclamant există sau nu, iar posibilitatea transformării în dezdăunări există doar dacă bunul a pierit sau în condiţiile legii speciale.
Cum natura juridică a imobilului - preluat de către stat în baza Decretului de expropriere nr. E1. - îl situează în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 procedura de recuperare a imobilului şi, respectiv, natura măsurilor reparatorii sunt cele reglementate de actul normativ special, după regula de drept potrivit căreia norma specială derogă întotdeauna de la cea generală (specialia generalibus derogant).
De altfel, conformându-se reglementării speciale, reclamanţii L.V. şi L.A. au notificat entitatea deţinătoare numai pentru parcela de teren înscrisă în CF F1. Arad sub nr. T2./1/1, emiţându-se o dispoziţie - nr. 1303 din 7 noiembrie 2003, prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 250 mp teren, condiţionat de rambursarea sumei de 4.606.903 RON, reprezentând despăgubirile primite actualizate.
Reclamantul L.V. nu a contestat judiciar în termen această dispoziţie, iar în ceea ce priveşte terenul intravilan de 4.949 mp nu a urmat procedura legii speciale, încercând, prin eludarea normei speciale, obţinerea de dezdăunări pentru imobilul imposibil de restituit în natură.
Pe de altă parte, reclamantul nu a dovedit dacă în patrimoniul lui se mai regăseşte un drept de proprietate actual asupra terenului şi nici existenţa unui drept de creanţă în despăgubiri faţă de Statul Român, pe care să-l valorifice pe calea dreptului comun, fără să fie nevoie de urmarea procedurii speciale.
Prioritar acestei analize este, însă, faptul că reclamantul reclamă echivalentul valoric al unui bun (pe care pretinde că l-a avut în proprietate, nedovedind un drept de proprietate actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană), aspect corect reţinut de instanţele de fond.
Articolul 1 alin. (1) din decretul nr. 167/1958 prevede că „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, art. 3 că „termenul prescripţiei este de 3 ani”, iar art. 7 alin. (1) că „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.
Actul normativ menţionat reglementează instituţia prescripţiei extinctive ce are caracterul unei excepţii de fond.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul inaplicabilităţii termenului de prescripţie în acest caz, întrucât cererea cu care a învestit instanţa nu este o cerere reală, căci nu are ca obiect protecţia vreunui drept real, ci este o cerere personală, prin care solicită despăgubiri pentru bunul preluat în anul 1970, susţinându-se caracterul abuziv al acestei preluări, deci o cerere cu caracter patrimonial.
În speţa dedusă judecăţii, reclamanţii nu revendică bunul imobil indicat a fi preluat în mod abuziv de stat, lucru care ar fi atras alte discuţii din perspectiva dispoziţiilor legale incidente, ci echivalentul valoric al acestuia, cerere care nu mai are acelaşi caracter real ca acţiunea în revendicare.
Cum cererea formulată este una personală, ce vizează un drept de creanţă, este supusă astfel termenului general de prescripţie, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile legale invocate în susţinerea recursului , iar, din această perspectivă, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., neexistând echivoc cu privire la pretenţia dedusă judecăţii de către reclamant în prezenta cauză.
Pe cale de consecinţă, faţă de limitele fixate prin cererea de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamantul L.V. va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.V. împotriva deciziei civile nr. 31 din 16 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3460/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3540/2013. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
