ICCJ. Decizia nr. 3938/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3938/2013
Dosar nr. 6109/2/2011*
Şedinţa publică din 24 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii D.T. şi V.Ş. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Justiţiei şi Spitalul Prof. Dr. C.A., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2.030 mp, situat în Bucureşti, Aleea C., sector 3 şi să se dispună radierea din CF a înscrierilor dispuse prin încheierea judecătorului de CF nr. C1. din 07 februarie 2002.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea numiţilor M. şi S.C., conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1. din 20 martie 1908 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, şi a fost trecut fără niciun titlu în proprietatea statului. De pe urma defuncţilor proprietari au rămas, ca moştenitori legali, Z., M., E. şi V.C., cărora, în calitate de fiice, le-a revenit întreaga masă succesorală. Z., M. şi V.C. au decedat, de pe urma acestora rămânând ca unic moştenitor reclamantul T.D., în calitate de legatar universal.
După apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul T.D. şi numita E.C. (singura fiică în viaţă a foştilor proprietari ai imobilului) au notificat Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea în natură a imobilului.
În anul 2007, E.C. a cedat toate drepturile litigioase privind imobilul în litigiu către reclamantul D.T., acesta la rândul său, cesionând aceleaşi drepturi, celuilalt reclamant, V.Ş.
În perioada comunistă, autoarele reclamanţilor au închiriat Spitalului A.S. (în prezent Spitalul Prof. Dr. C.A.) partea din spate a imobilului, în suprafaţă de 1.000 mp, situaţie care rezultă şi din sentinţa civilă nr. 7524 din 16 noiembrie 1963, pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului T.V., prin care Spitalul A.S. a fost obligat la plata chiriei restante, către acestea.
Ulterior, această suprafaţă de teren a fost ocupată abuziv de Spitalul A.S., fără plata vreunei chirii, iar apoi de către Spitalul Prof. Dr. C.A.
Restul proprietăţii autoarelor reclamanţilor, compusă din teren în suprafaţă de 1.400 mp şi construcţii în suprafaţă de 726,44 mp, a fost trecută, fără titlu, în proprietatea statului, iar în anul 1987 construcţia existentă pe teren a fost demolată, fără să existe un act normativ în acest sens.
Ulterior, zona a primit o altă sistematizare, dar terenul a continuat să rămână liber de construcţii, iar după mai mulţi ani, prin H.G. nr. 556 din 17 mai 1990 s-a încercat crearea unei aparenţe de drept, prin prevederea unor despăgubiri care în realitate nu au fost acordate niciodată.
În urma încercărilor repetate ale autoarelor reclamanţilor de a redobândi imobilul, s-a emis decizia nr. 16 din 16 ianuarie 1992 a Primăriei Sectorului 3, prin care s-a restituit acestora terenul situat în Bucureşti, str. M.V., sector 3, în suprafaţă de 1.400 mp.
Ulterior, s-a emis şi dispoziţia din 16 aprilie 2007 a Primarului General al Municipiul Bucureşti, prin care s-a restituit reclamanţilor, în natură, terenul liber în suprafaţă de 2030 mp situat în Aleea C. (fostă str. M.V.), sector 3 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul care nu era liber, conform Legii nr. 10/2001, în suprafaţă de 160 mp teren.
Încercând să-şi înscrie în CF dreptul de proprietate astfel obţinut, reclamanţii au constatat că întregul teren în suprafaţă de 2030 mp a fost inclus în suprafaţa de teren de 5037,32 mp, înregistrat în regimul de publicitate imobiliară ca proprietate de stat, cu drept de administrare în favoarea pârâtului Spitalul Prof. Dr. C.A.
S-a susţinut de către reclamanţi că pârâţii nu au avut niciodată un titlu legal asupra terenului în litigiu, dreptul lor de proprietate existând doar asupra terenului în suprafaţă de 3000 mp situat însă la nr. X1. şi nu la nr. X2., unde se află proprietatea lor.
Intabularea dreptului de proprietate al statului şi asupra terenului proprietatea autorilor reclamanţilor s-a făcut în mod abuziv, în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată în anul 1996, prin care s-a respins o acţiune în revendicare formulată de autoarele reclamanţilor începută în anul 1991, dar care nu poate constitui titlu de proprietate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 republicată, art. 33 şi următoarele din Legea nr. 7/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor şi Economiei, ca reprezentant al Statului Român şi autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Justiţiei, a respins acţiunea principală formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată şi cererea reconvenţională formulată de Ministerul Justiţiei, pentru lipsa calităţii procesuale active.
Prin decizia nr. 546/A din 02 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţi, a fost desfiinţată sentinţa tribunalului şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Prin decizia nr. 3118 din 20 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost respinse recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Justiţiei împotriva deciziei instanţei de apel.
Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul, secţiei a III-a civilă, a Tribunalului Bucureşti, instanţă în faţa căreia, pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A., a depus la dosar o completare la întâmpinare, prin care a înţeles să invoce inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ. (comparare de titluri), apreciată de instanţă ca apărare de fond în şedinţa publică de la 25 martie 2011.
Prin sentinţa civilă nr. 622 din 08 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţi; a obligat pârâţii să predea reclamanţilor liniştita posesie a terenului în suprafaţă de 2030 m.p., situat în Bucureşti, Aleea C. (fostă str. M.V.) nr. X2., sector 3 - proprietatea reclamanţilor; a dispus radierea înscrierilor din CF nr. C2. a Municipiului Bucureşti – O.C.P.I. sector 3, efectuate în baza Încheierii nr. 1651 din 7 februarie 2002, privind imobilul situat în Bucureşti, Aleea C. nr. X1. - 51 (fost M.V. 49), sector 3, cu nr. C3., format din teren în suprafaţă de 5.037,32 m.p. şi construcţie.
Apelurile declarate de pârâţii Spitalul „Prof. Dr. C.A.”, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva acestei sentinţe au fost admise prin decizia nr. 822/A din 24 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi în consecinţă, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe - Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia nr. 5936 din 03 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii T.D. şi V.Ş. împotriva deciziei nr. 822/A din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că prin soluţia de desfiinţare cu trimitere anterioară (decizia civilă nr. 546/A din 02 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie), cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare, atât în ce priveşte cererea principală, cât şi cererea reconvenţională, întrucât dispozitivul unei hotărâri este lămurit de considerentele acesteia, cele care, explicitând soluţia şi constituindu-i sprijinul necesar, fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se în egală măsură de autoritatea lucrului judecat.
În ce priveşte cererea reconvenţională, formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei, aceasta a fost respinsă de prima instanţă a fondului (sentinţa civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă), constatându-se că a fost formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar soluţia nu a fost atacată pe calea apelului (devenind irevocabilă şi intrând, ca atare, în puterea lucrului judecat).
În consecinţă, potrivit considerentelor expuse anterior, s-a constatat că instanţa de apel a pronunţat o decizie greşită, cu încălcarea art. 297 C. proc. civ., atunci când a desfiinţat sentinţa tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pe de o parte, nesocotind ea însăşi limitele judecăţii stabilite prin decizia de desfiinţare anterioară şi, pe de altă parte, lăsând necercetate critici de fond deduse judecăţii prin apelurile pârâţilor.
La data de 29 octombrie 2012, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 66109/2/2011*.
Prin decizia civilă nr. 462 A din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile formulat de apelanţii - pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, împotriva sentinţei civile nr. 622 din 08 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, ca nefondate.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la motivul de apel formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, vizând omisiunea instanţei de fond de a analiza pe fond cererea reconvenţională formulată de acest apelant, s-a constatat că acest aspect a fost tranşat prin decizia civilă nr. 5936 din 03 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, situaţie în care, în raport de prevederile art. 315 din C. proc. civ., această statuare irevocabilă este obligatorie în rejudecare, nemaiputând fi repusă în discuţie.
Referitor la celelalte critici formulate de acest apelant, curtea a reţinut următoarele:
Aşa cum s-a statuat prin decizia civilă nr. 546A din 02 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, hotărâre intrată în putere de lucru judecat ca efect al respingerii recursului declarat împotriva acesteia prin decizia civilă nr. 3118 din 20 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual, preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în vederea sistematizării zonei în care era situat acesta, fără să existe un act normativ de preluare şi fără acordarea de despăgubiri. Despăgubirile cuvenite proprietarilor, pentru imobilul preluat au fost stabilite ulterior, în baza H.G. nr. 556/1990, această hotărâre reglementând modul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele demolate înainte de revoluţie, confirmând încă o dată că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluţiei din decembrie 1989, iar situaţia sa juridică era reglementată de Legea nr. 10/2001.
Tot astfel, statuându-se irevocabil că situaţia juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001, ceea ce reprezintă o chestiune prejudicială care împiedică reluarea dezbaterilor sub acest aspect sau cenzurarea celor judecate în cauza anterioară, verificarea jurisdicţională a instanţei anterioare fiind obligatorie, curtea a apreciat critica vizând faptul că terenul nu putea fi restituit în natură întrucât aparţinea domeniului public, ca nefondată.
Referitor la critica vizând greşita restituire în natură a terenului ce a făcut obiectul notificării formulate de reclamanţi, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia primarului Municipiului Bucureşti nr. D2./2007, întrucât terenul nu este liber, ci este ocupat de construcţii începute anterior anului 1990 şi nefinalizate din motive obiective, s-a reţinut că, potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, situaţia premisă pentru restituirea în natură a terenului afectat de lucrări de investiţii de interes public constă în neînceperea lucrărilor ori abandonarea lucrărilor aprobate. Or, această situaţie de fapt constând în abandonarea lucrărilor de investiţii pe terenul în litigiu nu este contestată în cauză, ci recunoscută explicit de către apelant.
Mai mult, această situaţie de fapt este confirmată de raportul de expertiză administrat în primă instanţă şi prin răspunsul la obiecţiuni, întocmite de expertul M.R., din care rezultă că terenul în suprafaţă de 2.030 mp., este afectat parţial, pe o suprafaţa de 213 mp., de o construcţie abandonată, începând cu anul 1993, restul terenului fiind neamenajat, lăsat în paragină, cu o vegetaţie sălbatică.
Prin urmare, acţiunea reclamanţilor de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, permisă în mod expres de legea în vigoare la data demersului lor administrativ, nu poate fi în nici un caz apreciată ca fiind abuzivă.
Curtea a mai reţinut că nu poate primi nici susţinerile din apelul aceluiaşi pârât referitoare la nesocotirea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1055/2008, în sensul că în mod greşit nu s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995, pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti (irevocabilă prin decizia civilă nr. 684/1996 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă) a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi având ca obiect terenul restituit prin dispoziţia nr. D1./2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
În consecinţă, o atare critică ar fi putut fi apreciată ca fiind fondată doar în situaţia în care s-ar fi putut concluziona asupra aplicabilităţii acestei decizii în cauză.
Or, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, dispoziţia administrativă anterior menţionată, a fost emisă anterior publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of. din 30 octombrie 2008, acest act administrativ având, în temeiul Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii sale, natura unui titlu de proprietate.
Tot astfel, referitor la critica din apel vizând preferabilitatea titlului înfăţişat de stat, proprietar tabular, în raport cu titlul reclamanţilor, curtea a constatat că este nefondată, câtă vreme, aşa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, în ciclul procesual anterior, H.G. nr. 556/1990 a reglementat doar modul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele demolate înainte de revoluţie, confirmând că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluţiei din decembrie 1989, iar situaţia sa juridică era reglementată de Legea nr. 10/2001, instanţa de apel statuând implicit caracterul abuziv al preluării imobilului, situaţie premisă impusă de constatarea a însăşi incidenţei legii speciale de reparaţie.
Pe de altă parte, simpla înscriere în CF a unui drept de proprietate nu are efect constitutiv de drepturi, iar art. 30 din Legea nr. 7/1996, permite administrarea de dovezi contrare.
Referitor la apelurile formulate de apelantul pârât Spitalul „Prof. Dr. C.A.” şi de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticile au fost analizate împreună, dat fiind caracterul similar al acestora.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita apreciere a primei instanţei în sensul că dispoziţia nr. D2./2007, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, este rezolvarea notificării înregistrate sub nr. 1995/2001, s-a reţinut că este nefondată.
Astfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, reclamanţii au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea anterior menţionată, cererea acestora având ca obiect restituirea imobilului litigios, fiind soluţionată iniţial prin emiterea dispoziţiei nr. 5067/2005. Împrejurarea că, ulterior emiterii dispoziţiei nr. 5067/2005, aceasta a fost modificată parţial, prin dispoziţia nr. D1./2007, ca urmare a contestării de către reclamanţi a dispoziţiei iniţiale, nu este de natură a conduce la concluzia unui raţionament greşit al instanţei de fond, fiind evident că dispoziţia nr. D2./2007, a fost emisă în cadrul aceleiaşi proceduri de soluţionare a notificării nr. 1995/2001 prevăzută de Legea nr. 10/2001, aşa cum rezultă din chiar cuprinsul său.
Curtea a avut în vedere, totodată, că, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanţii au exercitat, împotriva acestei dispoziţii, calea de atac prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 102001, contestaţia formulată de aceştia împotriva dispoziţiei nr. 5067/2005 fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauză în care s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea cererii.
Referitor la susţinerile vizând încălcarea prevederilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, ca efect al depunerii notificării la Primăria municipiului Bucureşti, curtea a reţinut că această critică este fundamentată de apelant pe împrejurarea că acesta a figurat ca parte în litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti, reclamanţii având ştiinţă că acesta deţine imobilul.
Raportat la această susţinere, s-a reţinut că, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, s-a constatat calitatea procesuală pasivă şi a Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, reţinându-se că acestuia îi revenea obligaţia de achita despăgubiri foştilor proprietari.
Referitor la cea de-a treia critică, vizând nerespectarea termenului de formulare a notificării, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut, cu prioritate, că această notificare a fost formulată încă din anul 2001, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 din acelaşi act normativ, astfel cum se menţionează şi în cuprinsul dispoziţiilor administrative, deşi această lege de reparaţie, astfel cum a fost modificată, prevedea ca şi termen final pentru depunerea notificărilor, data de 14 februarie 2002.
Tot astfel, reclamanţii nu se află în ipoteza prevăzută de art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, (fost art. 47 înainte de republicare) acţiunea lor în revendicare fiind soluţionată irevocabil anterior intrării în vigoare a acestei legi, referirea instanţei de fond la această normă de drept reprezentând un argument în sensul neaplicării deciziei instanţei de contencios constituţional pentru situaţia reclamanţilor.
În ceea ce priveşte criticile ce vizează interpretarea greşită a instanţei de fond sub aspectul reţinerii legalităţii depunerii notificării de către reclamanţi, Curtea de Apel le-a apreciat ca nefondate, reţinând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest act normativ permitea neechivoc foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv ale căror acţiuni în revendicare fuseseră respinse irevocabil, să formuleze notificări şi să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie.
Tot astfel, susţinerea apelanţilor în sensul că instanţele anterioare au reţinut cu putere de lucru judecat legalitatea titlului statului reprezentat de H.G. nr. 556/1990, s-a considerat a fi nefondată, câtă vreme în prezenta cauză, în primul ciclu procesual, s-a statuat irevocabil că imobilul în litigiu a fost preluat anterior anului 1989, fără plata unei despăgubiri corespunzătoare, H.G. nr. 556/1990 fiind edictată doar în acest ultim scop, şi este supus Legii nr. 10/2001.
Susţinerile referitoare la incidenţa Legii nr. 213/1998 cu referire la includerea imobilului în domeniul public au fost respinse ca nefondate, pentru considerentele dezvoltate în apelul Ministerului Justiţiei, fiind de esenţa Legii nr. 10/2001 că pot fi restituite în natură chiar şi bunurile care fac parte din domeniul public, atâta vreme cât imobilul nu are în concret, în prezent, o afectare de utilitate publică.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” şi Ministerul Justiţiei.
Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a municipiului Bucureşti, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia instanţei de apel sub următoarele aspecte:
În mod greşit, arată pârâtul, instanţa a respins apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care, pe calea prezentelor motive de recurs, înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Roman. Astfel, având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, consideră că prin această cerere trebuia instituita răspunderea în persoana celui care a avut în proprietate şi administrare bunul imobil în litigiu, raportat la art. 37 din Decretul nr. 31/1954, precum şi la art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ, în vigoare la data introducerii acţiunii.
Astfel, aşa cum reiese din actele depuse de reclamant la dosarul cauzei, imobilul în litigiu se afla în administrarea Ministerului Justiţiei - Spitalul Prof. Dr. C.A. Mai mult decât atât, solicită să fie avut în vedere şi protocolul din noiembrie 1998 prin care se arata că Ministerul Sănătăţii transmite, fără plată, din administrarea sa în administrarea Ministerului Justiţiei Spitalul I., actualmente Spitalul Prof. Dr. C.A., cu sediul în str. M.V. nr. X1., sector 3.
Prin urmare, faţă de cele arătate mai sus, în temeiul textului art. 25 alin. (2) raportat la art. 37 din Decretul nr. 31/1954, Statul Roman nu poate fi obligat pentru faptele instituţiilor sale şi, deci, în raportul juridic dedus judecaţii nu există identitate între cel chemat să răspundă şi cel care deţine calitatea de pârât în cauză.
Coroborând aceste texte de lege, în speţa dedusă judecăţii, nu poate fi imputată vreo culpă Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Roman, instituţia menţionată fiind un terţ faţă de acest raport juridic.
În raport de aceste argumente, solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii faţă de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii de reprezentant.
Pe fondul cauzei, arată că acţiunea este inadmisibilă, având în vedere că reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţia din 16 aprilie 2007 s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2030 mp situat în Bucureşti, Aleea C. nr. X2., sector 3, iar prin dispoziţia nr. D1. din 16 aprilie 2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 160 mp situat în Bucureşti, Aleea C. nr. X1., sector 3, imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite, dispoziţii ce urmau sa fie puse în executare de Primăria Municipiului Bucureşti.
Cu privire la acest aspect, invocă decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
În cauza dedusă judecăţii, reclamanţii au utilizat de procedura Legii nr. 10/2001 şi, prin urmare, nu mai pot exercita ulterior prezenta acţiune în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
În consecinţă, având în vedere că reclamanţii au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură finalizată prin emiterea dispoziţiilor nr. D2. din 16 aprilie 2007 şi nr. D1. din 16 aprilie 2007 de către Primăria Municipiului Bucureşti, ce trebuie continuată cu emiterea procesului verbal de punere în posesie, acţiunea în revendicare introdusă ulterior de reclamanţi, ce vizează aceleaşi imobile, este inadmisibilă.
De asemenea, arată că, în cauză, este aplicabilă şi decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of., Partea I nr. 120 din 17 februarie 2012, privind recursul în interesul legii, prin care s-a statuat faptul că acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
În concluzie, pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca inadmisibilă.
În motivarea recursului declarat de pârâtul Spitalul „Prof. Dr. C.A.” şi întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată următoarele:
Cu privire la faptul că terenul revendicat este afectat de o construcţie abandonată, se susţine că este discuţie, în realitate, o construcţie aflată în conservare, situaţie evidenţiată în contabilitate ca investiţie în curs de realizare.
Mai arată pârâtul că, în primul ciclu procesual, la instanţa de fond, a solicitat ca reclamanţii să-şi precizeze cererea de chemare în judecată, precizarea depusă la dosar arătând că s-a formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., ceea ce îi conferea pârâtului dreptul de a invoca excepţia puterii lucrului judecat, aspect pe care l-a supus dezbaterii.
În ceea priveşte nelegalitatea emiterii dispoziţiei nr. D2. din 16 aprilie 2007, arată că, în mod greşit, se consideră că nu se mai impune soluţionarea cererii reconvenţionale, în opinia recurentului, prin casarea unei hotărâri, conform art. 311 C. proc. civ., „hotărârea casată nu are nicio putere". Din acest considerent, instanţa investită cu rejudecarea trebuia să pună în discuţia părţilor atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională.
Ceea ce este esenţial este faptul că dispoziţia nr. D2. din 16 aprilie 2007 a fost emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti în urma memoriilor făcute de reclamanţi, fără a lăsa să fie soluţionată cererea de chemare în judecată, ignorându-se prin urmare procedura specială prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001. De altfel, chiar în preambulul dispoziţiei de restituire în natură se menţionează, ca temei al emiterii acesteia, memoriul notificatorilor.
Se mai arată că dispoziţia nr. D1. din 16 aprilie 2007 a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art. 28 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeindu-şi cererea de recurs pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă următoarele critici:
Referitor la cererea reconvenţională, potrivit deciziei civile nr. 546/A din 02 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond (sentinţa civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti) a fost integrală, fără a se menţiona în cuprinsul dispozitivului menţinerea vreunor dispoziţii ale sentinţei atacate. Prin urmare, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nu se mai impune soluţionarea cererii reconvenţionale întrucât aceasta a primit o rezolvare în primul ciclu procesual.
În acest context, legat de nelegalitatea dispoziţiei de restituire în natură, arată că, împotriva Dispoziţiei nr. 5067/2005, reclamanţii au formulat contestaţie care a format obiectul Dosarului nr. 6554/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, procedura la care au recurs fiind cea reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Ceea ce este esenţial este faptul că dispoziţia nr. D2. din 16 aprilie 2007 nu a fost emisă după pronunţarea instanţei în Dosarul nr. 6554/3/2006, la judecarea acestei cauze renunţându-se. Această dispoziţie a fost emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti în urma memoriilor făcute de reclamanţi, fără a lăsa să fie soluţionată cererea de chemare în judecată, ignorându-se, prin urmare, procedura specială prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, cenzurarea legalităţii dispoziţiei emise în procedura Legii nr. 10/2001 (este vorba de prima dispoziţie, nr. 5067/2005) se va face de instanţa civilă, prin verificarea respectării normelor cuprinse în actul normativ în temeiul căruia a fost emis actul juridic contestat, iar nu de către aceeaşi entitate care a emis actul contestat.
În ceea ce priveşte argumentul instanţei de apel, în sensul că art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio distincţie sub aspectul motivului abandonării lucrărilor, arată că trebuie avut în vedere faptul că terenul revendicat nu este liber, fiind ocupat de o construcţie începută şi nefinalizată ca urmare a litigiilor declanşate, fapt evident şi din expertiza întocmită în cauză şi reţinut şi de instanţa de apel.
Sistarea unei construcţii pentru motivul existenţei pe rolul instanţelor a unui litigiu nu este un fapt imputabil pârâţilor şi nu justifică reţinerea concluziei că s-a revendicat un teren pe care s-a ridicat o construcţie abandonată, sistarea lucrărilor fiind justificată de motive obiective.
Referitor la H.G. nr. 556/1990, arată că reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare cu privire la acelaşi imobil în anul 1991, soluţionată în sensul respingerii prin sentinţa civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 684/1996 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Aceste hotărâri judecătoreşti au statuat că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea statului, conform H.G. nr. 556/1990, fiind destinat edificării unor construcţii de interes public.
În aceste condiţii, arată recurentul, în mod greşit se apreciază că prin acest act normativ nu s-a dispus efectiv trecerea în proprietatea statului a imobilelor la care se referă, ci doar ar fi urmărit să se stabilească un cadru juridic legal pentru ca foştii proprietari să primească despăgubiri.
Prin urmare, comparând titlurile înfăţişate de părţi, se constată că dreptul statului derivă dintr-un act normativ valabil al Guvernului, act care poartă dată anterioară dispoziţiei de restituire în natură, acelaşi act care dă dreptul la despăgubiri în condiţiile legii.
Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate şi a motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, având în vedere considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, care invocă motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate.
Prima critică formulată de acest recurent vizează excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Roman. Astfel, arată recurentul, având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, prin această cerere trebuia instituită răspunderea în persoana celui care a avut în proprietate şi administrare bunul imobil în litigiu, raportat la art. 37 din Decretul nr. 31/1954, precum şi la art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ, în vigoare la data introducerii acţiunii.
Se reţine că, în CF, terenul în litigiu apare menţionat ca fiind proprietatea Statului Român, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Spitalul Prof. Dr. C.A. având doar un drept de administrare, respectiv de folosinţă a terenului.
Prin urmare, acesta este motivul pentru care reclamanţii au formulat acţiunea şi în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta având calitate procesuală pasivă în cauză, independent de faptul că acesta răspunde sau nu răspunde juridic pentru acţiunile sau inacţiunile celorlalte persoane juridice pârâte.
Pe fondul cauzei, criticile invocate de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice vizând faptul că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă, nu pot fi primite.
Recurentul invocă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
În speţă, reclamanţii au parcurs întreaga procedură prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată prin emiterea, de către Primarul general al municipiului Bucureşti, a Dispoziţiei nr. D2. din 16 aprilie 2007, prin care s-a dispus restituirea, în natură, către reclamanţi, a terenului liber în suprafaţă de 2030 mp situat în Aleea C. (fostă str. M.V.) nr. X2., sector 3, Bucureşti. Încercând să-şi înscrie în CF dreptul de proprietate astfel obţinut, reclamanţii au constatat că întregul teren în suprafaţă de 2.030 mp a fost inclus în suprafaţa de teren de 5.037,32 mp, înregistrat în regimul de publicitate imobiliară ca proprietate de stat, cu drept de administrare în favoarea pârâtului Ministerul Justiţiei şi de folosinţă în favoarea pârâtului Spitalul Prof. Dr. C.A.
În consecinţă, reclamanţii au formulat prezenta acţiune având ca obiect revendicarea imobilului dobândit în mod legal prin finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, acţiune ce nu poate fi considerată ca fiind inadmisibilă.
Existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în condiţiile în care reclamanţii se prevalează de un „bun" în sensul Convenţiei şi trebuie să li se asigure accesul la justiţie. Sub acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în mod corect, admisibilitatea acţiunii în revendicare.
În fine, recurentul arată că, în cauză, este aplicabilă şi decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat faptul că acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Invocarea deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, nu are incidenţă în cauza dedusă judecăţii întrucât reclamanţii nu au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti ca urmare a unei acţiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun, determinată de imposibilitatea restituirii în natură a bunului.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Spitalul „Prof. Dr. C.A.”, acesta este nefondat pentru următoarele argumente.
Prima critică invocată de recurent se referă la faptul că terenul revendicat este afectat de o construcţie aprobată, aflată în conservare, situaţie evidenţiată în contabilitate ca investiţie în curs de realizare şi prin urmare, nu poate fi restituit în natură.
Art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că „se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii de interes public aprobate, dacă nu a început construcţia acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate".
Prin urmare, rezultă că situaţia premisă pentru restituirea în natură a terenului afectat de lucrări de investiţii de interes public constă în neînceperea lucrărilor ori abandonarea lucrărilor aprobate. Or, această situaţie de fapt constând în abandonarea lucrărilor de investiţii pe terenul în litigiu nu este contestată în cauză, ci recunoscută explicit de către recurent.
De altfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, această situaţie de fapt a fost confirmată şi prin raportul de expertiză administrat în primă instanţă şi prin răspunsul la obiecţiuni, întocmite de expertul M.R., din care rezultă că terenul în suprafaţa de 2030 mp. este afectat parţial, pe o suprafaţa de 213 mp., de o construcţie abandonată, începând cu anul 1993, restul terenului fiind neamenajat, lăsat în paragină, având o vegetaţie sălbatică.
Recurentul a invocat existenţa unor motive obiective care au condus la abandonarea acestor lucrări, reprezentate de formularea şicanatorie a cererii de restituire a imobilului pe care s-au iniţiat aceste lucrări de construcţie abandonate, prevalându-se de considerentele deciziei civile nr. 684 din 11 iunie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, însă, aşa cum s-a reţinut, de către instanţele anterioare, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde nici o distincţie sub acest aspect al motivului abandonării lucrărilor. Aşadar, nu se poate ajunge la concluzia că o atare situaţie ar echivala cu o excepţie de la aplicarea art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, spiritul legii fiind în sensul de a se restitui în natură toate imobilele care, la data intrării sale în vigoare, nu erau în mod efectiv, afectate unei amenajări de utilitate publică.
O altă critică invocată de acest pârât vizează faptul că, în primul ciclu procesual, la instanţa de fond, a solicitat ca reclamanţii să-şi precizeze cererea de chemare în judecată, precizarea depusă la dosar arătând că este vorba despre o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., ceea ce îi conferea dreptul pârâtului de a invoca excepţia puterii lucrului judecat, aspect pe care l-a supus dezbaterii.
Această critică nu se impune a fi analizată întrucât asupra acestui aspect s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 5936 din 03 octombrie 2012 prin care s-a admis recursul declarat de reclamanţii T.D. şi V.Ş. împotriva deciziei nr. 822/A din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
De asemenea, critica vizând nelegalitatea emiterii dispoziţiei nr. D2. din 16 aprilie 2007, în sensul că a fost ignorată procedura specială prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu va mai fi analizată, soluţia asupra cererii reconvenţionale intrând în puterea lucrului judecat.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei cuprinde critici, de asemenea, nefondate, recursul urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prima critică invocată de recurent vizează faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nu se mai impune soluţionarea cererii reconvenţionale întrucât aceasta a primit o rezolvare în primul ciclu procesual.
Se reţine că prin decizia civilă nr. 5936 din 03 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat irevocabil că cererea reconvenţională formulată de Ministerul Justiţiei a fost respinsă, în mod legal, prin sentinţa civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, constatându-se că a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, soluţia de la fond nefiind atacată pe calea apelului. Prin urmare, soluţia a devenit irevocabilă şi a intrat în puterea lucrului judecat.
În raport de prevederile art. 315 din C. proc. civ., potrivit cu care, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, această statuare irevocabilă este obligatorie în rejudecare, nemaiputând fi repusă în discuţie.
O altă critică invocată de Ministerul Justiţiei se referă la faptul că procedura de emitere a dispoziţiei nr. D2. din 16 iunie 2007 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti nu a fost legală, critică ce se dovedeşte a fi nefondată.
În speţă, reclamanţii au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 5067 din 27 decembrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, sub nr. 6554/3/2006, fiind nemulţumiţi de modul de soluţionare a notificării, în sensul că s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, reclamanţii solicitând restituirea în natură a imobilului, având în vedere că acesta este afectat de o fundaţie edificată fără autorizaţie de construire.
Reclamanţii au renunţat la judecarea acestei contestaţii, la data de 15 mai 2008, motivat de faptul că pârâtul Primarul general al municipiului Bucureşti a achiesat la pretenţiile acestora, în sensul că dispus emiterea dispoziţiilor nr. D1./2007 şi nr. D2./2007. Se reţine că, atâta timp cât în Dosarul nr. 6554/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, instanţa a procedat la încuviinţarea de probe şi ulterior a luat act de renunţarea la judecata pricinii, implicit, dată fiind şi obligaţia impusă de legiuitor instanţei de a verifica legala sa sesizare cu un act procedural efectuat cu respectarea termenelor procedurale, se poate conchide că s-a apreciat respectat termenul prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001 pentru formularea contestaţiei împotriva primei dispoziţii administrative.
Prin urmare, în mod nefondat recurentul invocă nerespectarea procedurii şi a termenelor prevăzute de lege pentru a se putea reveni asupra dispoziţiei administrative iniţiale, reclamanţii urmând procedura reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că în cauză nu este aplicabil art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în opinia pârâtului sistarea unei construcţii pentru motivul existenţei pe rolul instanţelor a unui litigiu nefiind un fapt imputabil pârâţilor şi nejustificând reţinerea concluziei că este vorba de revendicarea unui imobil pe care s-a ridicat o construcţie abandonată, sistarea lucrărilor fiind justificată de motive obiective.
Această critică este nefondată având în vedere aceleaşi argumente expuse în analiza motivului de recurs formulat de pârâtul Spitalul „Prof. Dr. C.A.” vizând aspectul menţionat, respectiv faptul că în cauză nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2000.
În fine, critica referitoare la faptul că, în mod greşit, nu s-a reţinut că prin HG nr. 556/1990 şi sentinţa civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, imobilul a trecut în mod legal în proprietatea statului, fiind destinat edificării unor construcţii de interes public, este, de asemenea, nefondată.
În ciclul procesual anterior s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că H.G. nr. 556/1990 a reglementat doar modul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele demolate înainte de revoluţie, confirmând că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluţiei din decembrie 1989, iar situaţia sa juridică era reglementată de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, câtă vreme H.G. nr. 556/1990 nu este un act normativ prin care să se fi legiferat trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului, reglementând doar modalitatea de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele compuse din terenuri, construcţii şi împrejmuirile aferente, demolate înainte de revoluţie, iar hotărârea judecătorească menţionată de recurent nu conferă statului un drept de proprietate, se poate concluziona că, nefăcându-se dovada emiterii vreunui alt act normativ prin care imobilul să fi trecut în proprietatea statului cu respectarea prevederilor legale, critica recurentului apare ca nefondată.
Având în vedere considerentele expuse şi raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” şi Ministerul Justiţiei împotriva deciziei nr. 462 A din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” şi Ministerul Justiţiei împotriva deciziei nr. 462 A din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3901/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4001/2013. Civil → |
|---|
