ICCJ. Decizia nr. 3616/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3616/2013
Dosar nr. 30754/3/2009
Şedinţa publică din 11 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 8501/299/2008, reclamanţii A.N.L., A.O.H.L. şi A.I.D., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 24.451.749 lei reprezentând preţul pe care l-au achitat pentru apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. Ciprian Porumbescu, parter, sector l, la valoarea reactualizată în raport de indicele de inflaţie din data de 22 aprilie 1997 şi până la data la care se va efectua plata, precum şi obligarea la plata sumei calculate prin diferenţa dintre valoarea de piaţă în prezent, a apartamentului în discuţie şi suma totală plătită de reclamanţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, la valoarea actualizata, conform indicelui de inflaţie.
La data de 25 septembrie 2008, reclamanţii au depus la dosar o cerere prin care au precizat că solicită ca judecata să se desfăşoare în contradictoriu şi cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin sentinţa civilă nr. 7521 din 04 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosar nr. 8501/299/2009, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, faţă de împrejurarea că, potrivit expertizei contabile administrată în cauză, a rezultat că valoarea pretenţiilor reclamanţilor depăşeşte pragul valoric de 500.000 lei
Cauza a fost înregistrată la data de 22 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 30754/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1338 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A.N.L., A.O.H.L. şi A.I.D., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 246.174 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului şi a respins cererea de chemare în garanţie a SC H.N. SA ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009, Ministerul Finanţelor Publice este cel care este ţinut să restituie preţul de circulaţie al imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a apreciat că sunt incidente prevederile art. 501 din acelaşi act normativ, având în vedere că titlul de proprietate al reclamanţilor constituit în baza Legii 112/1995 a fost desfiinţat în urma acţiunii în revendicare admisă prin comparaţia cu titlul fostului proprietar. În privinţa cererii de chemare în garanţie, faţă de împrejurarea nedesfiinţării, ci executării contractului de comision încheiat între stat şi SC H.N. SA.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti.
Prin decizia civila nr. 24/ A din 21 ianuarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 30754/3/2009, Curtea de Apel București, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelurile, a desființat sentința apelata și a trimis cauza spre rejudecare.
Instanţa de control judiciar a observat, pe de o parte, că prima instanţă a examinat calitatea procesuală pasivă a statului român prin raportare la dispoziţii legale ce făceau vorbire despre un alt subiect de drept, iar pe de altă parte, că aceasta a admis acţiunea împotriva celor trei pârâţi fără a clarifica subiectul căruia îi incumbă, potrivit legii, obligaţia plăţii sumelor de bani de felul celor solicitate de reclamanţi, fiind necesare clarificări atât din partea reclamanţilor, cât şi o analiză atentă din partea instanţei în ceea ce priveşte cadrul procesual pasiv al litigiului.
În rejudecare, cauza a fost înregistrata la Tribunalul București la data de 20 aprilie 2011, sub număr Dosar nr. 30754/3/2009.
Față de considerentele decizie de desființare, reclamanții au înțeles sa își precizeze cadrul procesual pasiv, respectiv Ministerul Finanțelor Publice și Mun. București prin Primar General, argumentându-și acțiunea pe art. 501 din Legea nr. 10/2001 și solicitând restituirea prețului de piața al imobilului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1033 din 30 aprilie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, şi în consecinţă s-a respins,ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă acţiunea formulată de reclamanţii A.I.D. şi A.O.H.L., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A.I.D. şi A.O.H.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice, şi SC H.N. SA şi a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 556.600 lei reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, str. Ciprian Porumbescu.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat, în ceea ce priveşte calitatea procesual pasiva a Mun. Bucureşti, faţă de temeiul de drept invocat, că nu are legitimare, în condiţiile în care legea speciala prevede în mod expres ca plata sumelor cuvenite în ipotezele reglementate de text se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul constituit potrivit art. 13 din Legea nr. 112/1995.
Asupra fondului acţiunii formulate tribunalul a reţinut că reclamanţii au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. Ciprian Porumbescu, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, încheiat cu Primăria Mun. Bucureşti, iar prin Sentinţa civilă nr. 1293 din 26 februarie 2003 pronunţată de către Judecătoria sectorului 1 în Dosarul nr. 2082/2003, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 709 din 26 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, imobilul menţionat a fost restituit numitului P.D.D.
Situaţia reţinută corespunde ipotezei legale a dispoziţiilor art. 501 Legea 10/2009, iar evaluarea bunului s-a realizat prin expertiză, la suma de 556.600 (valoarea de piaţă de la momentul introducerii acțiunii ). Expertul a indicat legislaţia şi normativele avute în vedere la evaluarea imobilului, coeficienţii de scădere cat şi cei de majorare, starea actuala a imobilului, pârâtul neformulând obiecţiuni la raportul de expertiza, în condiţiile în care raportul a fost depus la dosar cu respectarea termenului impus de art. 209 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte calitatea procesual pasiva a Ministerului Finanţelor Publice, Tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Cu referire la cererea de chemare în garanţie s-a arătat că o eventuală încălcare a contractului de mandat, cu consecinţa rezoluţiunii, ori o eventuală nulitate a acestuia, odată dispusă sau constatată, ar putea atrage obligarea SC H.N. SA la restituirea comisionului încasat către cocontractantul Primăria Municipiului Bucureşti (şi nu a procentului de 1% din valoarea actuală a imobilului, în nici un caz), însă faţă de pârât, chematul în garanţie nu are vreo obligaţie, aspecte stabilite, de altfel, în mod irevocabil şi prin decizia pronunţata în calea de atac a apelului, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în garanţie.
Apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 4/ A din 15 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că în mod corect prima instanţă a reţinut că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice este conferită de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, anume de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din această lege, ce prevăd că restituirea preţului actualizat se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Critica recurentului referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., a fost înlăturată ca nefondata întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuala), presupune valabilitatea contractului de vânzare cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării. Restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio în integrum ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante, însă, legea speciala deroga de la aceasta regula, instituind o subrogaţie legala a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului). Aceasta prevedere legala îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii intre destinaţia finala a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritoriala) cu titlu de preţ de la chiriaşii comparatori şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului, în ambele situaţii - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Legiuitorul a înţeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicţiune (art. 1337 şi urm. C. civ.) impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei şi Finanţelor - în prezent Ministerul Finanţelor Publice, obligaţia de restituire a preţului vânzării.
În condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească şi, mai mult, cererea de constatare a nulităţii acestuia a fost respinsă, devin incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte legislaţia şi practica europeană indicată de apelant, în susţinerea criticii sale legate de valoarea excesivă a imobilului, astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză ala cauzei, s-a arătat că nu este aplicabilă, în speţă nefiind vorba de vreo încălcare a vreunui drept fundamental şi în plus CEDO recunoscând statelor membre dreptul de a impune prin legislaţia proprie termene şi condiţii proprii în acord cu respectarea normelor europene.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul-pârât, criticând pentru nelegalitate hotărârea atacată, pe care a considerat-o ca fiind data cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În motivarea recursului declarat, recurentul a formulat următoarele critici:
- în mod greşit s-a considerat că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuala pasiv în cauza.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, este terţ fata de acesta, Ministerul Finanţelor Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În baza art. 1337, art. 1341 şi următoarele din C. civ., ar trebui să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti pentru evicţiunea totală sau parţială prin fapta unui terţ, aceasta dispoziţie de drept comun neputând fi înlăturata prin nici o dispoziţie speciala contrară.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natura sa determine chemarea în judecata a Ministerului Finanţelor Publice şi sa acorde acestuia calitate procesuala pasiva, cat timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţa. Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Invocând şi prevederile art. 1344 C. civ., recurentul a solicitat modificarea decizia recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi respingerii acţiunii ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
- în mod nelegal şi netemeinic instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţata de instanţa de fond, având în vedere ca în speţa nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea 10/2001.
În opinia recurentului, în cauza de faţă nu este întrunită nici una din cele două condiţii ale textului legal pe care instanţele de fond şi-au justificat soluţia.
Astfel, nu există un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât reaua credinţa atât a vânzătorului cat şi a cumpărătorilor nu poate fi pusa la îndoiala, având în vedere ca imobilul supus vânzării nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, aşa cum s-a reţinut în decizia civila nr. 546A/02 octombrie 2000 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila, în Dosarul nr. 3644/2000.
De asemenea, nu există nici o hotărâre judecătoreasca prin care sa se statueze ca reclamanţii ar fi fost de buna credinţa la încheierea contractului de vânzare cumpărare, aceştia nedepunând minime diligente înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau sa-l achiziţioneze.
Nici cea de-a doua condiţie a textului legal, privitoare la desfiinţarea contractului prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, nu este îndeplinită întrucât acţiunea promovata de foştii proprietari în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, a fost respinsa irevocabil.
- în mod eronat s-a apreciat de către instanţa de apel că, neavând obiecţiuni la raportul de expertiza depus la dosarul de fond, recurentul ar fi achiesat la concluziile acestuia, atâta timp cat, prin motivele de apel a formulat critici cu privire la preţul real al imobilului în discuţie, critici pe care instanţa le-a ignorat.
În primul rând, în mod eronat a fost stabilit drept obiectiv pentru expertiza „valoarea de circulaţie a imobilului ” în condiţiile în care nu exista în legislaţia în vigoare nicio referire la aceasta „valoare de circulaţie ” , iar Legea 10/2001, la art. 50, alin. (21), vorbeşte despre „preţul de piaţa al imobilelor ” , iar la art. 501 din aceeaşi lege se adaugă: preţul de piaţa al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare ” .
Expertul nu a utilizat nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare, iar suma stabilita în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauza, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţii. Evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare şi pe cel referitor la ponderea dintre cerere şi oferta aferenta actualului blocaj al pieţei imobiliare, apreciata de recurent la 30%.
Soluţia adoptată în aceste condiţii echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză. O aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul ca indicatori a valorii de piaţa a imobilului de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamanţi), a valorii de piaţa de la momentul evicţiunii şi a determinării diferenţei lor, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Recurentul a mai precizat că trebuie examinat în ce măsura jurisprudenţa instanţei europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulaţie a imobilului, în situaţia în care aceştia sunt evinşi, prin admiterea acţiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.
În opinia sa, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţa actuala a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justa cauza a acestora, care încălca principiul egalităţii cetăţenilor în fata legii.
Astfel, situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esenţial diferita de situaţia celor care cumpăra un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piaţa, aşadar, la valoarea de piaţa.
In drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La data de 06 septembrie 2013, cei doi intimaţi-reclamanţi rămaşi în cauză (urmare a decesului reclamantului A.N.L., intervenit la data de 19 aprilie 2010, care a fost moştenit de ceilalţi doi reclamanţi) au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât Ministerul Finanţelor Publice este entitatea chemată prin lege şi ţinută să restituie chiriaşilor cumpărători sumele prevăzute prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii legale care au un caracter special şi care se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun invocat de recurent în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive. În cazul reclamanţilor se aplică dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată şi modificată prin Legea nr. 1/2009, neexistând nici o hotărâre judecătorească prin care să se fi constat nulitatea absolută a contractului lor de vânzare-cumpărare, ci doar o hotărâre irevocabilă prin care aceştia au pierdut proprietatea bunului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, în faţa fostului proprietar, în urma comparării titlurilor de proprietate.
Întrucât nici una din părţile litigante nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză de determinare a valorii de piaţă a bunului imobil, intimaţii au solicitat respingerea ca nefondate a criticilor de recurs privitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.
Aşa cum se menţionează în decizia civila recurată, ei au fost despăgubiţi pentru privare de bun prin aplicarea principiului a „restitutio in integrum” şi în cf. cu dispoziţiile legale incidente, ţinându-se astfel seama de cerinţele respectării dreptului de proprietate prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Analizând criticile de recurs formulate, care se circumscriu motivului legal de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este întemeiat în limitele ce se vor arăta prin cele ce urmează.
Astfel, critica vizând greşita dezlegare de către instanţele de fond a problemei de drept privitoare la lipsa calităţii procesuale pasive în cauză a recurentului Ministerul Finanţelor Publice este nefondată. Înalta Curte reţine că, deşi ca natură juridică, acţiunea în justiţie cu care reclamanţii s-au adresat instanţelor este una în răspundere pentru evicţiune şi că, deşi aceştia au indicat ca temeiuri juridice atât normele din materia evicţiunii de drept comun, cât şi pe cele ale Legii nr. 10/2001, prezenta acţiune se judecă în raport de normele speciale ale acestei din urmă legi, edictate anume pentru reglementarea raporturilor juridice generale prin încheierea de acte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ulterioara lor desfiinţare ori pierdere a proprietăţilor dobândite de chiriaşi în temeiul acestora, chiar în ipoteza menţinerii contractelor, ca efect al admiterii acţiunilor în revendicare.
Aceste norme speciale, aplicabile cu prioritate, după cum în mod corect au stabilit şi cele două instanţe de fond, conţin atât reglementări de drept material, cât şi de drept procesual, stabilind, spre exemplu, prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) – adică atât a celui din contract, în valoare actualizată, cât şi a celui de piaţă – se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (respectiv, de către Ministerul Finanţelor Publice, potrivit O.U.G. nr. 221/2008).
Aşadar, prin derogare de la regulile de drept comun care stabilesc în sarcina vânzătorului obligaţia de dezdăunare a cumpărătorului pentru cazul desfiinţării contractului ori a evingerii sale, normele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, stabilesc faptul că această obligaţie, pentru oricare din cele două ipoteze, aparţine Ministerului Finanţelor Publice.
Privită în substanţă, reglementarea supusă analizei, spune cine plăteşte sumele de genul celor pretinse de reclamanţii din prezenta cauză şi din ce surse se vor face aceste plăţi, îndestulător pentru a răspunde la întrebarea cine stă în judecată, în calitate de pârât în aceste acţiuni.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind nerelevante argumentele invocate de recurent în susţinerea acestui prim motiv de recurs al său, argumente prin care acesta a susţinut că nu a avut calitatea de parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu soţii Atanasiu, fiind terţ faţă de acest act juridic, ori că în cauză ar trebui să se facă aplicare dispoziţiilor art. 1337, 1341 şi următoarele C. civ., cu consecinţa antrenării răspunderii contractuale a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, pentru evicţiunea totală sau parţială produsă prin fapta unui terţ.
Înalta Curte apreciază însă ca fiind îndreptăţită critica recurentului prin care acesta a invocat greşita aplicare în cauză de către instanţele de fond a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, şi obligarea sa la plata către intimaţi a sumei de 556.600 lei reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 1 situat în imobilul din Bucureşti, str. Ciprian Porumbescu, parter, sector 1, bun a cărui proprietate aceştia au dobândit-o în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, dar pe care au pierdut-o în concursul cu fostul proprietar (prin autorii lor, părinţii A.N.L. şi A.A.A., în prezent decedaţi).
Pentru a soluţiona în acest mod acţiunea reclamanţilor, ambele instanţe de fond au reţinut că aceştia, prin situaţia juridică în care s-au aflat în legătură cu apartamentul nr. 1 de la adresa anterior menţionată, se situează în ipoteza legală a textului art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cu care proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Înalta Curte apreciază că, reţinând ca fiind întrunite în cazul reclamanţilor cele două condiţii cumulative ale textului legal anterior evocat - respectiv, încheierea contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil apartamentul nr. 1 din Bucureşti, str. Ciprian Porumbescu, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi desfiinţarea acestuia prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile - instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a legii în cazul dedus judecăţii.
Aceasta întrucât, contrar celor reţinute de cele două instanţe cu referire la valabilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 4218/25379/22 aprilie 1997, cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă din partea chiriaşilor cumpărători, prin hotărârile judecătoreşti ce au fost pronunţate în litigiul dintre aceştia şi succesorul fostului proprietar (având ca obiect acţiunea în revendicarea apartamentului nr. 1), s-a reţinut în mod definitiv şi irevocabil, că încheierea contractului privind achiziţionarea de către chiriaşi a apartamentului nr. x s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât a avut loc „la o dată anterioară soluţionării cererii formulate de reclamant în baza Legii nr. 112/1995, deşi aplicabilitatea art. 9 alin. (2) din această lege nu putea fi stabilită decât după soluţionarea cererii formulate de reclamant, doar prin soluţionarea definitivă a cererii putându-se stabili dacă apartamentul „nu se restituie în natură”, aşa cum stabilea art. 9 alin. (1) drept condiţie pentru a se putea proceda la vânzarea apartamentelor (…)”.
Aceleaşi instanţe au mai reţinut că soţii Atanasiu nu pot invoca nici buna-credinţă întrucât nu au făcut dovada că ar fi făcut demersuri pentru a afla situaţia juridică a imobilului pe care doreau să îl cumpere.
Este adevărat că intimaţii-reclamanţi Atanasiu au pierdut proprietatea apartamentului nr. x, în concursul cu fostul proprietar, în urma soluţionării irevocabile a acţiunii în revendicare prin comparare de titluri introdusă de acesta din urmă, iar nu în urma constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, la cererea fostului proprietar.
Cu toate acestea, instanţele de fond ar fi trebuit să observe că în cadrul acţiunii în revendicare, s-a suspus analizei, pe cale incidentală, şi aspectul legat de condiţiile de validitate a unuia dintre titlurile în concurs, respectiv cel al chiriaşilor cumpărători, instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea acelei acţiuni cercetând şi dezlegând inclusiv aceste aspecte, rezultând din considerentele deciziilor nr. 434 din 4 mai 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi nr. 709 din 26 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, că motivele de nelegalitate a titlului deţinut de chiriaşii cumpărători Atanasiu asupra apartamentului nr. 1 au fost cele care au condus la admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar.
Soluţionând acţiunea de faţă prin reţinerea faptului că reclamanţii au deţinut bunul de care au fost evinşi în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă, aşadar contrar dezlegărilor irevocabile date acestor aspecte prin hotărârile instanţelor ce au soluţionat acţiunea în revendicare a apartamentului nr. x, instanţele de fond au nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură acele hotărâri judecătoreşti (respectiv, decizia civilă nr. 434 din 4 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi decizia nr. 709 din 26 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).
Ca părţi în litigiul ce a fost soluţionat prin pronunţarea acestor hotărâri judecătoreşti ori ca succesori cu titlu universal ai acestora (în particular, a chiriaşilor cumpărători), intimaţilor li se opun cu putere de lucru judecat dezlegările instanţelor care au soluţionat acţiunea în revendicare ce a condus la pierderea de către ei a proprietăţii apartamentului nr. x, şi prin care s-a statuat asupra nevalabilităţii titlului lor de dobândire, încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi cu rea-credinţă.
Prin urmare, date fiind acele dezlegări regăsite în considerentele deciziilor de apel şi recurs nr. 4344 mai 2004 şi nr. 709 din 26 mai 2005, care au justificat soluţia de admitere a acţiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, nici intimaţilor şi nici instanţelor chemate să soluţioneze acţiunea de faţă a acestora, în despăgubire, nu le este îngăduit să afirme contrariul celor dezlegate cu titlu irevocabil în acel litigiu, astfel cum au făcut-o prin hotărârea recurată, afirmând că apartamentul nr. x a fost cumpărat cu bună-credinţă şi în temeiul unui contract valabil încheiat. Tot astfel, printr-un considerent cu totul străin prezentei cauze, instanţa de apel nu putea reţine, aşa cum a făcut-o, că cererea de constatare a nulităţii contractului de cumpărare a apartamentului în cauză ar fi fost respinsă, în condiţiile în care nici o dovadă în acest sens nu există în cauză, iar părţile nu au invocat măcar o atare situaţie prin cererile sau apărările lor.
De asemenea, aceleaşi argumente se opun recunoaşterii dreptului intimaţilor de a fi despăgubiţi la nivelul valorii de piaţă a apartamentului nr. x, considerentele regăsite în deciziile nr. 434 din 4 mai 2004 şi nr. 709 din 26 mai 2005 opunându-se reţinerii faptului că intimaţii-reclamanţi s-ar afla în situaţia proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Dimpotrivă, probatoriile cauzei, între care hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunea de revendicare a apartamentului nr. x, joacă un rol primordial, demonstrează că, cel mult intimaţii, prin situaţia juridică în care s-au aflat în legătură cu apartamentul a cărui proprietate au pierdut-o, se circumscriu ipotezei legale a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, deoarece fac parte din categoria chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a reţinut în mod irevocabil prin hotărârile evocate.
Această împrejurare justifică recunoaşterea dreptului intimaţilor de a fi despăgubiţi ca urmare a pierderii proprietăţii apartamentului nr. 1, în concursul cu fostul proprietar, doar în limitele arătate prin textul legal anterior menţionat, respectiv în limita preţului actualizat, plătit pentru cumpărarea bunului, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 22 aprilie 1997, iar nu în limita valorii de piaţă a imobilului, astfel cum fără temei şi printr-o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, au hotărât instanţele de fond.
Pentru aceste considerentele, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată cea de-a doua critică a recursului prin care s-a susţinut greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.
Cât priveşte celelalte critici ale recursului, regăsite la filele 6-11 din dosarul de recurs, întrucât critică valoarea exagerată a cuantumului despăgubirii acordată de instanţele de fond intimaţilor la nivelul valorii de piaţă, în raport de criteriile de determinare a acesteia utilizate de către expert, şi întrucât, pentru considerentele anterioare, instanţa de recurs a concluzionat că printr-o aplicare greşită a legii s-a recunoscut intimaţilor dreptul de a fi despăgubiţi la nivelul valorii de piaţă a bunului de care au fost evinşi (aceştia fiind îndreptăţiţi la a primi doar preţul din contract, în valoare actualizată, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 112/1995), Înalta Curte apreciază că nu se mai justifică analizarea temeiniciei lor, fiind înlăturată situaţia premisă a formulării acestora, respectiv obligaţia stabilită în sarcina recurentului de plată în favoarea intimaţilor a sumei de 556.600 lei.
În considerarea acestor motive, Înalta Curte, găsind întemeiat recursul declarat, îl va admite şi, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot decizia atacată, va admite apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă, pe care o va schimba în parte, în sensul că va obliga Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 24.451.749 ROL (2.445,17 RON) reprezentând preţul din contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, preţ ce va fi reactualizat la data executării hotărârii.
Va fi menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 4/ A din 15 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care o modifică în tot.
Admite apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 1033 din 30 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 24.451.749 ROL (lei vechi), reprezentând preţul din contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, preţ ce va fi reactualizat la data executării hotărârii.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3606/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3619/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
