ICCJ. Decizia nr. 3619/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3619/2013
Dosar nr. 511/46/2012
Şedinţa publică din 11 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1339 din 25 noiembrie 2011, Tribunalul Vâlcea, a admis acţiunea formulată de V.V., a anulat Hotărârea C.L. nr. 222 din 31 iulie 2009 şi Hotărârea C.L. nr. 252 din 31 iulie 2009 emise de Municipiul Râmnicu Vâlcea, în calitate de expropriator; a obligat intimaţii să acorde reclamantului, alături de alte persoane ale căror proprietăţi au suportat aceeaşi măsura, despăgubiri pentru terenurile expropriate conform centralizatorului la raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic S.G. şi C.T., 13.225 euro, respectiv, 56.970 lei, pentru 115 m.p.
Instanţa a fost iniţial sesizată cu cererea comună formulată de M.V., S.N., P.A., V.V., pe parcursul judecăţii fiind conexate dosare în care şi alţi reclamanţi au contestat aceleaşi hotărâri.
Împotriva acestei sentinţe, alături de alţi reclamanţi, a formulat apel V.V.
Prin încheierea din 8 mai 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a constatat că se impune ca, în funcţie de cererile şi apărările formulate de către fiecare dintre titularii dreptului de proprietate, dar mai ales în funcţie de starea de fapt distinctă a fiecărei proprietăţi, să fie disjunse apelurile şi să se formeze câte un dosar distinct.
În prezenta cauză au fost păstrate apelurile formulate de către reclamantul V.V. şi, respectiv, Municipiul Râmnicu Vâlcea, în ceea ce priveşte proprietatea acestuia.
Prin decizia civilă nr. 39 din 5 iunie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelurile; a constatat nulitatea sentinţei în ce-i priveşte pe apelanţi şi a reţinut cauza pentru judecata în fond, la acelaşi termen, încuviinţând, pentru reclamant, proba cu înscrisuri.
Cum actualele dispoziţii ale art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., nu mai permit desfiinţarea hotărârii şi trimiterea ei spre rejudecare primei instanţe de fond, soluţia acesteia fiind dată asupra fondului pretenţiilor, pricina a fost reţinută pentru soluţionare asupra fondului contestaţiei.
Prin decizia civilă nr. 99 din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis cererea; a modificat, în parte, Hotărârea nr. 40 din 3 martie 2010, în sensul că stabileşte valoarea despăgubirii reclamantului la cea de 59 euro/ m.p., în echivalent în lei, la data plăţii, respectiv, un total de 6.785 euro din care, deja s-a plătit, prin consemnare, suma de 23.716,45 lei, a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, după respingerea cererilor de suplimentare făcute de experţii K.S. şi C.C.
Asupra contestaţiei formulată de către proprietarul expropriat V.V., cu prioritate, faţă de pronunţarea instanţei a cărei hotărâre a fost constatată nulă, potrivit celor de mai sus, instanţa de apel a constatat că s-a emis Hotărârea nr. 40 din 3 martie 2010, pe care reclamantul, cu cererea de precizare a acţiunii iniţial formulată în Dosarul nr. 200/90/2010, a înţeles să o atace, alăturat de toate celelalte decizii şi hotărâri adoptate în procesul de expropriere, atât generic pentru întreaga stradă, cât şi în mod direct pentru proprietatea sa.
Prin această hotărâre, după negocierile purtate cu alţi proprietari de pe aceeaşi stradă, Consiliul Local a stabilit un preţ unitar de 50 de euro/ m.p. al fiecărei proprietăţi, fără a distinge între acestea.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-au reţinut valori de 52,58, 64,84, 52,91 euro metrul pătrat, pentru proprietăţi similare celei a reclamantului, dar şi un preţ de 63,22 euro, metrul pătrat, pentru un teren de categorie superioară.
De la acestea, s-a făcut o estimare a valorii unităţii metrice de 65 euro metrul pătrat, fără, însă, a se indica motivaţia sau criteriul pentru care ea a fost stabilită mai mare chiar decât cea găsită pentru o proprietate de calitate superioară.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că preţului acceptabil i se poate stabili ca o medie aritmetică a celor 4 valori, ponderea având-o cele aferente unor proprietăţi similare, medie care s-a calculat a fi cea de 59 euro pe unitate (suma între 52,58+ 64,84+ 52,91+63,22, împărţită la 4).
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat fondată contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 40 din 3 martie 2010 dată de Municipiul Râmnicu Vâlcea, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în privinţa exproprierii, din proprietatea V.V. a unei suprafeţe de 115 metri pătraţi; a modificat hotărârea atacată, în sensul stabilirii valorii despăgubirii reclamantului la cea de 59 euro/m2, în echivalent în lei, la data plăţii efective, respectiv, un total de 6.785 euro, din care, potrivit Ordinului de plată nr. 474 din 28 aprilie 2010, deja s-a consemnat, la dispoziţia proprietarului, în cont deschis pe numele expropriatorului, la SC C.E.C.B. SA Râmnicu Vâlcea, suma de 23.716,45 lei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul V.V.
În susţinerea recursului, reclamantul a arătat că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanţa de apel nu a ţinut cont de concluziile experţilor şi a dispus refacerea expertizei cu stabilirea valorii despăgubirii la data efectuării acesteia şi în raport de alte vânzări efectuate în zonă, în condiţiile în care valoarea despăgubirii se stabileşte în raport de preţul existent la momentul preluării/exproprierii, iar comparaţia trebuie făcută cu terenuri din aceeaşi zonă sau zone comparabile, iar nu cu terenuri din zone inferioare.
Recurentul-reclamant mai arată că, deşi experţii au stabilit că elementele de comparaţie ar trebui să cuprindă drepturi de proprietate, restricţii legale, condiţii de finanţare, condiţii de piaţă, localizare, caracteristici fizice, dotarea cu utilităţi, poziţia şi cea mai bună utilizare, instanţa de apel nu a ţinut cont de aceste elemente, luând în calcul numai contractele de vânzare-cumpărare puse la dispoziţie de către primărie, care, în mod evident, a ales pe cele convenabile acesteia.
Ca atare, preţul real nu este cel din contractele de vânzare-cumpărare avute în vedere de către instanţă, ci cel stabilit în primele două rapoarte, prin metoda comparaţiei.
Terenul recurentului-reclamant se află în zona A de impozitare, neputând fi comparat cu terenuri inferioare din zona B sau C. Terenurile luate în comparaţie din punctul T. sunt pe deal, net inferioare, necesitând lucrări de nivelare, drenaj, consolidare, sunt foarte greu accesibile şi cu risc de alunecare. Terenul recurentului-reclamant se află în zonă fără denivelări, lângă blocuri, având toate utilităţile posibile.
În atare situaţie, recurentul-reclamat apreciază că nu au fost respectate dispoziţiile legale în materie privind momentul evaluării şi metoda legală de stabilire a valorii reale, respectiv, metoda comparaţiei directe.
De asemenea, instanţa de apel nu a ţinut cont nici de propria practică judiciară, acordând, pentru terenuri mai mici, fără utilităţi şi fără posibilitate de exploatare, sume mult mai mari.
Prin disjungerea dosarului, instanţa de apel a ajuns să acorde, fără nici un temei legal şi fără nicio justificare, valori total diferite de la o proprietate la alta, respectiv, recurentului-reclamant s-au acordat 59 euro/ m.p., iar vecinului său, care deţine un teren similar, 72 euro/ m.p.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, se constată că succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. , în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispoziţiile legale încălcate, ci se reproşează instanţei de apel „nu a ţinut cont de concluziile experţilor şi a dispus refacerea expertizei cu stabilirea valorii despăgubirii la data efectuării acesteia şi în raport de alte vânzări efectuate în zonă, în condiţiile în care valoarea despăgubirii se stabileşte în raport de preţul existent la momentul preluării/ exproprierii, iar comparaţia trebuie făcută cu terenuri din aceeaşi zonă sau zone comparabile, iar nu cu terenuri din zone inferioare… ” , făcându-se referiri la chestiuni strict de specialitate, în ceea ce priveşte conţinutul şi finalitatea acestui raport de expertiză.
Criticile pe care recurentul-reclamant le supune analizei în calea extraordinară de atac a recursului vizează exclusiv raportul de expertiză anterior menţionat şi modalitatea în care acesta a fost evaluat de către instanţa de judecată, ceea ce este de neconceput în prezenta cale de atac, în care sunt analizate doar chestiuni ce ţin de nelegalitatea hotărârilor pronunţate.
Astfel, susţinerile recurentului-reclamant nu se circumscriu niciunui caz de casare şi nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanţa de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este necesară raportarea la conţinutul deciziei obiect al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalităţii în care instanţa de judecată nu s-a conformat dispoziţiilor legale incidente.
Or, în speţă, recurentul-reclamant nu arată în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii, ci critică un mijloc probatoriu care excede analizei instanţei de recurs.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conţinutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul deduse judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de contestatorul V.V., împotriva deciziei nr. 99 din 23 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3616/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3620/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
