ICCJ. Decizia nr. 3733/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3733/2013
Dosar nr. 15678/3/2011
Şedinţa publică din 13 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1150 din 25 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul-pârât M.D., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă I.E., a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul, situat în Bucureşti, str. B., sectorul 1, în suprafaţă utilă de 126,16 m.p., împreună cu cota indiviză de 3,5% din părţile comune ale imobilului şi 15,40 m.p. teren sub construcţie, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă I.E. în contradictoriu cu reclamantul-pârât M.D.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că imobilul a fost naţionalizat de la I.V. prin decretul nr. A. - poziţia B. (dosarul judecătoriei).
În baza acestei situaţii şi a titlului menţionat, prin sentinţa civilă nr. 6535/1997, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantului M.D. privitoare la acest imobil precum şi la un alt apartament din Bucureşti şi, constatând nulitatea operaţiunii de trecere a bunurilor în proprietatea statului, a constatat că reclamantul este proprietarul celor două imobile (dosar judecătorie).
Imobilul a fost înstrăinat de Primăria Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 112/1995, pârâtei I.E., prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 (dosar tribunal).
Totodată, tribunalul a constatat că actul de vânzare-cumpărare al autoarei reclamantului este preferabil contractului propus de pârâtă, întrucât acesta din urmă provine de la un neproprietar, nefiind făcută dovada regulatei treceri a dreptului de proprietate în patrimoniul Statului şi apoi al pârâtei, titlul reclamantului având şi dată mai veche.
Au fost înlăturate apărările pârâtei relative la exceptarea de la restituirea în natură a bunurilor care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (11), art. 18 lit. c) şi art. 45 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001, deşi pârâta justifică un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., acelaşi lucru este valabil şi în cazul reclamantului, care deţine la rândul său un „bun actual” conform Convenţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost constatat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu.
În privinţa cererii reconvenţionale, aceasta a fost respinsă, întrucât obligaţia încheierii unui contract de închiriere conform O.U.G. nr. 40/1999 se poate naşte în sarcina reclamantului, în condiţiile art. 6 din ordonanţă, doar în măsura în care va fi confirmat definitiv şi irevocabil ca proprietar al apartamentului şi în măsura întrunirii unor condiţii dintre care unele nu pot fi verificate sau impuse părţilor în acest stadiul al procedurii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta I.E.
Prin decizia civilă nr. 444/A din 03 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a respins acţiunea ca neîntemeiată şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la invocarea tardivităţii prin cererea de apel, a modului în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin încheierea de şedinţă din 30 martie 2012, Curtea a avut în vedere împrejurarea că tribunalul a făcut o corectă aplicare a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008.
Este adevărat că apelanta a precizat prin cererea de apel formulată la 12 iunie 2012 că apelul este declarat împotriva sentinţei civile nr. 1150/2012, dar motivarea depusă la 13 noiembrie 2012 critică şi modul în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii. În prezenta cauză, analiza Curţii s-a făcut asupra fondului cauzei şi nu asupra excepţiilor invocate, cererea în revendicare fiind admisibilă în principiu, aşa cum s-a arătat mai sus.
În mod greşit tribunalul a reţinut că reclamantul are un titlu, acesta neavând „un bun actual” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. aşa cum noţiunea a fost conturată în cauza Atanasiu şi alţii contra României. În paragrafele 140 şi 143 din decizia mai sus menţionată se arată că „un bun actual” există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Curtea a constatat că sentinţa nr. 6535 pronunţată la 16 mai 1997 este o hotărâre prin care s-a admis o acţiune în constatarea nulităţii operaţiunii de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu şi s-a constatat că reclamantul este proprietarul celor două imobile. Această hotărâre s-a pronunţat în contradictoriu cu Consiliul General al Primăriei Bucureşti, apelanta fiind terţ faţă de această hotărâre. O hotărâre dată într-o acţiune în constatare este neexecutorie, neputând constitui titlu executoriu.
Potrivit Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu prevederile art. 480 C. civ. invocate de reclamant în acţiune.
De asemenea, compararea titlurilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare formulată potrivit dreptului comun, dincolo de criteriile jurisprudenţiale făcute privind provenienţa titlurilor, nu poate să ignore dispoziţiile unei legi speciale respectiv dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or, recurentul, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, nu era exceptat de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, având posibilitate de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare şi măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau în echivalent, dacă formula notificare în termen.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, intimatul-pârât-reclamant M.D. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi ale art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Asupra excepţiei tardivităţii, instanţa de apel nu s-a pronunţat în niciun fel, aceasta excepţia nu a fost invocată prin cererea de apel formulată de apelanta I. - aşa cum eronat reţine instanţa - ci în faţa instanţei de judecată.
Instanţa nu numai că nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii invocate în faţa instanţei de apel de către intimat, dar nici măcar nu a înţeles care din părţile din dosar au invocat această excepţie şi nici cu privire la ce aspect a fost invocată excepţia tardivităţii.
În speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1996 (de altfel, în hotărârea irevocabilă instanţa a reţinut şi acest aspect) întrucât, Legea nr. 112/1996 viza înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu valabil: imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, autoarea reclamantului nefăcând parte din categoriile supuse naţionalizării.
În speţă nu sunt aplicabile nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, reclamantul fiind proprietar al apartamentului în virtutea sentinţei civile irevocabile, astfel că o eventuală cerere adresată în baza legii speciale apărea ca fiind inadmisibilă, tocmai pe considerentul că, odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii, părţile erau puse în situaţia anterioară decretului de naţionalizare, drept urmare imobilul se afla în patrimoniul acestuia.
Cum Legea nr. 112/1995 viza imobilele preluate de stat cu titlu, iar imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, rezultă că acest bun nu făcea obiectul niciuneia dintre cele două legi.
În ciuda bunei-credinţe pe care o invocă, apelanta a dobândit imobilul în anul 1996 şi l-a înscris la cartea funciară abia în anul 2007.
Ca atare, în mod legal, reclamantul M.D. s-a judecat cu proprietarul tabular al imobilului - Primăria municipiului Bucureşti, întrucât nu avea de unde să cunoască că a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare. Or, exclusiv în ipoteza în care pârâta I. şi-ar fi respectat obligaţiile legale şi şi-ar fi înscris imobilul în cartea funciară, s-ar fi putut reţine o culpă în sarcina reclamantului în ceea ce priveşte formularea acţiunii în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti.
În speţă nu suntem în ipoteza avută în vedere în cauza Maria Atanasiu împotriva României - unde reclamantele aveau o hotărâre care constata abuzivă naţionalizarea unui imobil de apartamente, drept pentru care Curtea a apreciat că hotărârea nu constituie titlu executoriu pentru apartamentul ce făcea obiectul cauzei; dimpotrivă, în prezenta cauză, suntem în prezenta unei hotărâri irevocabile prin care s-a constatat atât nulitatea operaţiunii de trecere în proprietatea statului (nu doar faptul că naţionalizarea a fost abuzivă, ci chiar faptul că operaţiunea a fost nulă) şi totodată s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantului.
Reclamantului nu-i poate fi imputat faptul că nu a urmat calea prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi pentru că, dincolo de faptul că la momentul apariţiei legii deţinea o hotărâre judecătorească care constata dreptul său de proprietate, nu a cunoscut şi nu avea cum să cunoască faptul că imobilul fusese înstrăinat de către Primăria municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr. 112/1995. De altfel, acest aspect nu-i poate fi opus nici măcar de către pârâta cumpărătoare pe Legea nr. 112/1995, întrucât aceasta şi-a intabulat dreptul de proprietate şi l-a făcut opozabil terţilor abia în anul 2007.
Hotărârea instanţei este eronată şi pentru că şi-a însuşit în totalitate susţinerile apelantei-pârâte, făcând trimitere doar la motivarea C.E.D.O. din cauza Raicu împotriva României şi ignorând în totalitate practica constantă a C.E.D.O. care a statuat în nenumărate cauze în sensul restituirii bunului către adevăratul proprietar (cauzele Brumarescu vs. României, Străin vs. României, Katz vs. Romanici, etc).
Instanţa a reţinut în mod eronat situaţia de fapt şi de drept a imobilului ce face obiectul prezentei cauze.
Sentinţa civilă irevocabilă nr. 6535 din 16 mai 1997 a fost pronunţată într-o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii naţionalizării. Ca atare, faţă de dispozitivul hotărârii irevocabile care „constată nulitate”, se impun următoarele concluzii:
- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului respectiv;
- constatarea calităţii de proprietar constituie un efect al admiterii acţiunii în declararea nulităţii, astfel încât nu ne aflăm în prezenţa unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.;
- acţiunea care a făcut obiectul dosarului în care s-a pronunţat sentinţa irevocabilă, fiind o acţiune în declararea nulităţii absolute, constatarea calităţii de proprietar a fost parte derivată din acţiunea principală;
- hotărârea instanţei de apel ce face obiectul prezentului recurs nu conciliază problema efectelor hotărârii irevocabile din 1997.
În hotărârea Atanasiu, C.E.D.O. nu a infirmat întreaga sa practică anterioară. Dacă până la hotărârea Atanasiu, Curtea considera că simpla constatare a caracterului ilegal al naţionalizării, în cauza Atanasiu Curtea îşi dezvoltă jurisprundenţa şi nu schimbă cu nimic abordarea anterioară.
Instanţa a dat o interpretare eronată constatărilor Curţii din paragrafele 143-144 a hotărârii Atanasiu - în sensul că, în lipsa unei hotărâri irevocabile care să dispună restituirea bunului, nu ne aflăm în prezenţa unui bun actual. Acest argument ar fi valabil doar în ipoteza în care nu se constata, printr-o hotărâre anterioară, caracterul ilegal al naţionalizării. Dacă exista o hotărâre prin care se constata caracterul ilegal al naţionalizării, jurisprudenţa anterioară a Curţii va fi aplicată şi reclamantul va avea un bun în sensul Convenţiei, în legătură cu imobilul respectiv.
Aprecierile în ceea ce priveşte principiul specialia generalibus derogant sunt corecte exclusiv sub aspect principial, însă acest principiu nu este incident în prezenta cauză, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile speţei.
Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale de drept efectivă şi eficientă, atât timp cât, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi eventual contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul Fondului Proprietatea. Or, Curtea Europeană a stabilit deja că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri, Legea nr. 247/2005 nefiind în prezent în măsură să conducă la despăgubiri.
Lipsa de despăgubiri pentru o perioadă de peste 60 ani, a produs reclamantei o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de a beneficia de bunurile sale, fapt garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel şi-a îndeplinit rolul activ şi a identificat şi analizat excepţia tardivităţii formulării motivului de apel privind greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de către prima instanţă de fond.
Împrejurarea că în motivarea deciziei s-a făcut referire la „invocarea tardivităţii prin cererea de apel, a modului în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin încheierea de şedinţă din 30 martie 2012”, constituie numai o greşeală de exprimare, care nu poate atrage casarea, câtă vreme din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a identificat în ce constă această excepţie şi a respins-o arătând că, prin motivarea apelului, depusă la 13 noiembrie 2012, a fost criticat şi modul în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar analiza Curţii s-a făcut asupra fondului cauzei şi nu asupra excepţiilor invocate, cererea în revendicare fiind admisibilă în principiu.
Prin această motivare, Curtea de Apel a răspuns excepţiei tardivităţii formulării unuia dintre motivele de apel, invocată de către intimat în faza apelului, susţinând că nu este tardiv formulat motivul de apel care vizează greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată de către prima instanţă, întrucât apelul nu se referă numai la sentinţă, ci şi la încheierea din 30 martie 2012, în care a fost soluţionată această excepţie.
Pe de altă parte, Înalta Curte observă că instanţa de apel a analizat modul în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de chemare în judecată, deci chiar motivul de apel, considerând că respingerea excepţiei este corectă, deoarece trebuie respectat principiul liberului acces la justiţie.
Prin urmare, soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii formulării motivului de apel a fost motivată, trecându-se apoi la analiza acestui motiv de apel care a fost apreciat ca nefundat, soluţie care este favorabilă recurentului. În acest context, Înalta Curte apreciază că este lipsită de interes criticarea în recurs a neanalizării excepţiei tardivităţii formulării acestui motiv de apel, întrucât o astfel de omisiune nu îi poate produce nici o vătămare recurentului.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile din recurs cu privire la încălcarea art. 129 şi 137 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte modul în care instanţa de apel a răspuns criticilor vizând fondul cauzei, Înalta Curte consideră că nu este incident motivul de recurs invocat, pentru considerentele ce succed:
Prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă la 2 martie 2009, în contradictoriu cu pârâta I.E., şi are ca obiect revendicarea apartamentului din str. B. sector 1.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl constituie art. 480 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de revendicare.
Imobilul în litigiu a fost preluat de statul român în temeiul Decretului A., astfel încât în mod corect s-a considerat în apel că intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în temeiul prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. a) al acestei legi, potrivit cărora imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi iar, în sensul Legii nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg şi imobilele naţionalizate prin Decretul nr. A.
Cu toate acestea, reclamantul nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obţine măsuri reparatorii, considerând că dreptul său este deja valorificat prin sentinţa civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, pronunţată în contradictoriu cu C.G.M.B., prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului şi calitatea reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu.
Recurentul susţine că, în raport de această sentinţă, nu sunt aplicabile în cauză prevederile Legii nr. 112/1995 şi nici cele ale Legii nr. 10/2001, întrucât, pe de o parte, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, deci nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995 care se aplica numai imobilelor preluate cu titlu, iar, pe de altă parte, deţinerea unui titlu de proprietate, respectiv sentinţa civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, îl repune în situaţia anterioară decretului nr. A., ceea ce face inutilă urmarea procedurii Legii nr. 10/2001, întrucât apartamentul se află în patrimoniul său.
Înalta Curte observă că, prin sentinţa civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, se constată atât nevalabilitatea titlului statului cât şi calitatea reclamantului de proprietar al imobilului, hotărârea pronunţată soluţionând o acţiune în constatare declaratorie, care, prin natura sa, nu constituie titlu executoriu, astfel încât reclamantul nu şi-a putut valorifica dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin executare silită pe calea dreptului comun.
La data la care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu era în vigoare Legea nr. 10/2001 care stabileşte o procedură derogatorie de la dreptul comun pentru valorificarea dreptului de proprietate de către foştii proprietari ai imobilelor preluate de stat în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii.
Această lege, în art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 în forma iniţială, prevedea că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.
Prin urmare, în temeiul Legii nr. 10/2001 se recunoştea calitatea de proprietar, cu efect retroactiv de la data preluării, persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, cum este cazul reclamantului, care urma a fi exercitată după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
Întrucât deţinea un titlu de proprietate care nu putea fi pus în executare, iar prin Legea nr. 10/2001 i se acorda recurentului posibilitatea de a-şi valorifica acest titlu prin obţinere a unei decizii sau hotărâri judecătoreşti de restituire pentru acelaşi imobil, recurentul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia urma a se verifica situaţia juridică a apartamentului, stabilindu-se dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat şi care sunt măsurile de reparaţie ce i se cuveneau.
Din cuprinsul art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 se observă că nici Legea nr. 10/2001 nu acorda caracter executoriu titlurilor obţinute în temeiul său decât condiţionat de obţinerea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi. De altfel, art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 a fost ulterior abrogat prin Legea nr. 1/2009, astfel încât, de la acel moment, persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil nu li s-a mai recunoscut cu caracter retroactiv calitatea de proprietar, încă la data preluării.
În cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 reclamantul putea solicita restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii, putea cere constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât să îşi poată valorifica, prin redobândirea în patrimoniu a imobilului în natură sau prin echivalent, pe calea legii speciale, dreptul constatat prin sentinţa civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Mai mult, procedura Legii nr. 10/2001 trebuia urmată întrucât apartamentul în litigiu nu se mai afla în posesia C.G.M.B., fiind înstrăinat chiriaşei I.E., iar legea specială cuprindea prevederi pentru realizarea dreptului tocmai în această situaţie.
Astfel fiind, apare ca nefondată susţinerea recurentului potrivit căreia nu avea obligaţia de a urma procedura Legii nr. 10/2001, putând formula acţiune direct în temeiul dreptului comun.
Raportul dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, şi dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ., a fost stabilit prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de către secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.”.
Drept urmare, reclamantul nu îşi mai poate valorifica dreptul de proprietate pe calea dreptului comun, cât timp avea la îndemână calea legii speciale pe care nu a valorificat-o prin formularea unei notificări, în termenul de decădere reglementat de art. 22 alin. ultim al Legii nr. 10/2001.
Cu toate acestea, singura posibilitate pe care decizia nr. 33/2008 o recunoaşte persoanei îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001 de a recurge la acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este aceea în care reclamantul, într-o atare acţiune, se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi, în scopul valorificării acestuia, trebuie să i se asigure accesul la justiţie, pentru a dovedi deţinerea unui asemenea bun. Numai dacă se realizează această dovadă se va trece la compararea efectivă a titlurilor de proprietate, specifică acţiunii în revendicare, însă criteriile de preferabilitate vor fi cele stipulate în legea specială, Legea nr. 10/2001, iar nu cele de drept comun, tot în aplicarea principiului specialia generalibus derogant generalibus derogant, desigur, avându-se în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Recurentul-reclamant susţine că deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, drept ce i-a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 6535/2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu efect retroactiv de la data naţionalizării, întrucât sentinţa a constatat şi nevalabilitate titlului statului.
Astfel cum s-a motivat anterior, existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată calitatea reclamantului de proprietar asupra imobilului în litigiu nu dovedeşte deţinerea de către reclamant a unui bun, deoarece apartamentul în litigiu nu a reintrat efectiv în patrimoniul său, astfel cum acesta susţine, întrucât sentinţa civilă nr. 6535/2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu cuprindea obligaţia restituirii în natură a imobilului de către pârât, deci nu avea caracter executoriu, împrejurare care a permis de altfel şi înstrăinarea imobilului către altă persoană.
Analizând accepţiunea noţiunii de bun din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte va avea în vedere jurisprudenţa recentă a acestei instanţe exprimată în cauza Atanasiu împotriva României, care a statuat că „existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului”.
Sentinţa civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, deşi definitivă, nu are caracter executoriu şi întrucât nu există nici un alt titlu prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului către reclamant, în mod corect instanţa de apel a considerat că această hotărâre judecătorească nu dovedeşte deţinerea de către reclamant a unui „bun actual”.
Recurentul susţine că, în cauza Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu şi-a schimbat jurisprudenţa anterioară. De asemenea, apreciază că, atunci când există o hotărâre prin care se constată caracterul ilegal al naţionalizării, trebuie aplicată jurisprudenţa anterioară a Curţii care recunoaşte reclamantului deţinerea unui bun în sensul Convenţiei, în legătură cu imobilul în litigiu.
Înalta Curte apreciază că precizările aduse de instanţa europeană în cauza pilot Atanasiu împotriva României, faţă de argumentele sale anterioare, constituie o modificare a jurisprudenţei sale, fiind esenţiale şi obligatorii în identificarea existenţei unui bun actual, pentru instanţele naţionale.
Pe de altă parte, tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că „Hotărârile invocate de reclamante (parag. (19) de mai sus), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament” (cauza Atanasiu împotriva României parag. 143), astfel încât este nefondată susţinerea recurentului că existenţa unei hotărâri prin care se constată caracterul ilegal al naţionalizării dovedeşte existenţa unui bun actual.
Rezumând, Înalta Curte apreciază că simpla constatare a calităţii reclamantului de proprietar al apartamentului nu i-a oferit acestuia calitatea de titular al unui bun actual, întrucât sentinţa civilă nr. 6353/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu a putut fi pusă în executare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 iar, după intrarea în vigoare a acestei legi, sentinţa trebuia valorificată în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru ca reclamantul să poată beneficia efectiv de dreptul ce i-a fost recunoscut.
Apărarea recurentului că, oricum, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă deoarece nu oferea o reparaţie efectivă nu este de natură să deschidă calea formulării unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, deoarece tinde la înlăturarea legii speciale prin încălcarea principiului specialia generalibus derogant generalibus derogant, în condiţiile în care, astfel cum s-a motivat anterior, reclamantul nu face dovada deţinerii unui bun actual pentru a avea acces la calea dreptului comun.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului, prin care se invocă culpa pârâtei I.E., care şi-a intabulat dreptul de proprietate de abia în anul 2007, ceea ce a determinat chemarea în judecată a C.G.M.B. şi neiniţierea procedurii Legii nr. 10/2001 de către reclamant, întrucât acesta avea posibilitatea de a identifica actualul proprietar al imobilului prin valorificarea sentinţei civile nr. 6535/1997 în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 444/A din 3 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3731/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3734/2013. Civil → |
|---|
