ICCJ. Decizia nr. 3734/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3734/2013
Dosar nr. 76640/3/2011
Şedinţa publică din 13 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 19 aprilie 2011, sub nr. 7431/302/2011, reclamanţii I.D. şi I.L.C. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata preţului de piaţă al apartamentului 3 situat în imobilul din Bucureşti, str. L., sector 1, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 9111 din 22 noiembrie 2011 Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale având în vedere valoarea imobilului astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză, motiv pentru care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia Civilă.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată la data de 15 decembrie 2011 sub nr. 76640/3/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 1121 din 6 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis cererea reclamanţilor şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1.158.700 ROL către reclamanţi şi a sumei de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat şi de expert.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că reclamanţii din prezenta cauză nu mai au posesia imobilului reprezentat de apartamentul nr. 3 situat în Bucureşti, str. L., sector 1, deoarece contractul acestora de vânzare cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemenicie.
Prin decizia civilă nr. 369/A din 18 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârât şi a modificat sentinţa apelată în sensul că a obligat Minsiterul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 18.848.048 ROL, actualizată la data plăţii efective, reprezentând preţul imobilului, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei civile.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În mod corect prima instanţă a apreciat că, în cadrul acţiunilor prevăzute de textul legal, calitatea procesuală pasivă aparţine Ministerului Finanţelor Publice şi a respins, în consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de această parte.
Prin sentinţa civilă nr. 1275 din 29 noiembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 554 din 18 decembrie 1996 încheiat între Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, şi reclamanţii din prezenta cauză, în calitate de cumpărători, în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul nr. 3 situat în Bucureşti, str. L., sector 1.
Prin decizia civilă nr. 265A/ din 22 mai 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa menţionată în sensul că a respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Prin decizia civilă nr. 387A/ din 22 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 265A/22 mai 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, prin respingerea apelurilor. Prin decizia nr. 7847/2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 387 A/ din 22 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă. În considerentele deciziei s-a reţinut încheierea contractelor de vânzare - cumpărare cu rea credinţă, vânzarea fiind făcută prin D., unitate care nu a fost mandatată să facă înstrăinări în temeiul Legii nr. 112/1995, faptul că solicitarea de restituire în natură s-a depus anterior încheierii celor două contracte, iar cumpărătorii locuiau în acelaşi imobil cu reclamantul.
În decizie s-a arătat că se menţine sentinţa fondului în ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare, sentinţă care a reţinut nulitatea absolută a acestor contracte, printre care şi cel al reclamanţilor din prezenta cauză, pentru lipsa obiectului şi frauda la lege, precum şi faptul că imobilul nu putea fi înstrăinat pârâţilor în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a constatat în motivarea deciziei civile nr. 265A/ din 22 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Condiţia esenţială prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru ca titularul unui contract de vânzare-cumpărare desfiinţat să beneficieze de însăşi valoarea de piaţă a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susţinerea soluţiei adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate.
Astfel, în cauză, prin sentinţa civilă nr. 1275 din 29 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, menţinută prin decizia civilă nr. 387A/ din 22 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Instanţa de apel a considerat că, prin acordarea preţului actualizat reclamanţilor care au încălcat Legea nr. 112/1995, aceştia nu suferă o sarcină disproporţionată şi excesivă, ei primind preţul pe care l-au plătit, actualizat, şi nu preţul de piaţă, ca o sancţiune pentru încălcarea legii la dobândirea bunului.
În concluzie, instanţa de apel a a admis apelul declarat de pârât şi a modificat sentinţa apelată în sensul că a obligat Minsiterul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 18.848.048 ROL, actualizată la data plăţii efective, reprezentând preţul imobilului, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei civile.
Împotriva deciziei date în apel, în termen legal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, prevalându-se de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului său, pârâtul arată, în primul rând, că instanţa de apel, în mod eronat, a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat al imobilului, având în vedere că pârâtul nu are calitate procesuală în cauză.
Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, or, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând profita şi nici dăuna unui terţ.
Pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni in justiţie, reţinere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţiune de debitor, conform art. 1128 pct. C. civ. Or, în acest caz novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, rezultă evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novaţiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul respectiv, novaţiunea.
Prin urmare, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.
Faţă de aceste aspecte, pârâtul solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, pârâtul apreciază că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul că preţul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de Ministerul Finanţelor Publice.
Art. 1337 C. civ., ca dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
În concluzie, solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii în totalitate ca neîntemeiată.
La data de 2 septembrie 2013, în termen legal, au depus întâmpinare intimaţii-reclamanţi I.L.C. şi I.D. prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, conform chitanţei avocaţiale depuse la dosarul cauzei.
Analizând recursul prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce se succed:
Critica privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, faţă de obiectul acţiunii formulată de reclamanţi, este nefondată.
Astfel, trebuie reţinute dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice".
Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a facut-o instanţa de apel, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menţionat, Ministerul Finanţelor Publice apare ca plătitor al preţului de piaţă al imobilelor, în realitate, el acţionează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul şi direct implicat în situaţia care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu.
În această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele Statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în preţul plătit de cumpărătorii chiriaşi şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul. Nici susţinerea în sensul că legiuitorul trebuia să prevadă în mod expres novaţiunea nu poate fi primită, legiuitorul, apreciind că există un interes general, putând legifera într-un sens sau altul.
Ministerul acţionează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menţionate, în numele Statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligaţie în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.
De altfel, şi potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".
Ca atare, deşi i se recunoaşte Statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi şi obligaţii, ca entitate teoretică şi abstractă, acţionează, în îndeplinirea obligaţiilor sau atribuţiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces şi nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absenţa unor reprezentanţi.
Cu excepţia unei dispoziţii speciale, Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, ceea ce este şi cazul ipotezei în care se pune problema restituirii preţului reactualizat/plăţii valorii de circulaţie a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Este fără dubiu că Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio contribuţie proprie şi efectivă în tot acest lanţ de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar şi până la restituirea preţului sau a valorii de circulaţie către cumpărători, şi, cu atât mai puţin, vreo culpă în situaţia juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv şi, în final, cu efectele pierderii proprietăţii bunului, de către cumpărători.
Reclamanţii au intenţionat să atragă în proces persoana care are obligaţia de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanţele anterioare au dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerul Finanţelor Publice, reprezentantul Statului în privinţa executării acestei obligaţii, potrivit celor deja arătate.
În consecinţă, în ce priveşte criticile ce au ca obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, Înalta Curte, constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat că recurentul-pârât are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluţionat în cauză, date fiind dispoziţiile derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură de la aplicare dispoziţiile dreptului comun.
De asemenea, contrar celor susţinute de recurentul-pârât prin motivele de recurs, chiar în absenţa dispoziţiilor din legea specială nu era incidenţă răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, în temeiul art. 1.337 şi urm. C. civ., întrucât garanţia pentru evicţiune este o răspundere de natură contractuală şi, ca atare, aceasta este incompatibilă cu desfiinţarea operaţiunii juridice pe care, potrivit dispoziţiilor legii, o însoţeşte câtă vreme aceasta produce efecte valabile.
Or, prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, operaţiunea juridică se defiinţează cu efect retroactiv - ex tune, situaţie în care devin incidente principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, între care şi restituito in integrum, privind restituirea presaţiilor reciproce ale părţilor, antrenate prin încheierea contractului desfiinţat.
Şi acest principiu (ca şi garanţia pentru evicţiune, dacă era cazul), potrivit dreptului comun operează între părţile contractante.
Insă, contrar celor susţinute de recurentul-pârât, având în vedere că apartamentul în legătură cu care poartă pricina de faţă face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislaţie reparatorie de Statul Român, întrucât acesta a fost preluat de la autorul proprietarului în baza Decretului nr. 92/1950, pentru soluţionarea cererii deduse judecăţii nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1.337 şi urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.
Drept urmare, Primăria Municipiului Bucureşti nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, astfel cum susţine recurentul-pârât.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei depuse la acest dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 2A din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul pârât la plata sumei de 1.500 RON reprezentînd cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3733/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3736/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
