ICCJ. Decizia nr. 3738/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3738/2013
Dosar nr. 439/33/2009
Şedinţa publică din 13 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 02 aprilie 2012 reclamanta B.M. a solicitat lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 439/33/2009, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 7266 din 19 oct. 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a respingerii recursului.
În motivarea cererii a arătat că prin decizia menţionată s-a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 410 din 22 aprilie 2003 a Tribunalului Cluj, sentinţa a fost schimbată în sensul că s-a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 400 mp din CF, Cluj, în suma de 92.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, fără a se menţiona persoana sau instituţia căreia îi revine obligaţia de a plăti această sumă, motiv pentru care sentinţa nu poate fi pusă în executare pe cale silită.
Prin încheierea civilă din 7 iunie 2012 pronunţată în Dosar nr. 439/33/2009 al Curţii de Apel Cluj s-a admis în parte cererea şi s-a lămurit înţelesul dispozitivului deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 în sensul că debitorul creanţei în sumă de 92.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii este statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, în faza execuţională.
Prin decizia civilă nr. 256 din 24 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de statul român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva încheierii din 7 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, a fost casată încheierea şi trimisă cauza spre rejudecarea cererii de lămurire a dispozitivului aceleiaşi curţi de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a statuat că, în condiţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, cu acordul persoanei îndreptăţite, fie în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin urmare, despăgubirile acordate reclamantei prin hotărârea a cărei lămurire a solicitat-o pot fi obţinute în condiţiile legii speciale, Legea nr. 247/2005, care nu permit obligarea directă la despăgubiri băneşti a persoanei juridice care a soluţionat notificarea, în speţă, a Primarului municipiului Cluj-Napoca.
Hotărând, în procedura întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., că debitorul obligaţiei de plată este statul român prin Ministerul Finanţelor Publice. În condiţiile în care acesta nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunţată hotărârea lămurită în acest mod, instanţa a nesocotit principiul fundamental al contradictorialităţii, ceea ce, prin schimbarea practic a dispozitivului hotărârii, este de natură să provoace recurentului o vătămare procesuală în sensul art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.
În aplicarea art. 84 C. proc. civ., instanţa sesizată cu cererea de lămurire a hotărârii trebuia să observe că se impune nu doar a determina debitorul obligaţiei de plată a despăgubirilor, aşa cum părea a fi solicitat reclamanta, ci şi stabilirea conţinutului obligaţiei corelative dreptului la despăgubiri, ce îi fusese recunoscut prin decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010, respectiv dacă sunt sau nu incidente prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, în raport de aceasta, să decidă şi debitorul obligaţiei de plată a despăgubirilor.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj sub nr. 439/33/2009*, iar statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat precizări întemeiate pe cele statuate prin decizia de casare, arătând că în cauză se impune cu putere de lucru judecat să se constate faptul că statul român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.
Prin încheierea din 12 aprilie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, a respins cererea formulată de reclamanta B.M., de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosar nr. 493/33/2009.
Analizând cererea prin prisma dezlegărilor date în cadrul deciziei de casare, obligatorii pentru instanţa de apel, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constat că rejudecarea vizează două planuri:
- stabilirea conţinutului obligaţiei corelative dreptului la despăgubiri care i-a fost recunoscut reclamantei prin decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, respectiv dacă sunt sau nu incidente prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, în raport de aceasta, să decidă şi debitorul obligaţiei de plată a despăgubirilor;
- stabilirea debitorului obligaţiei de plată, în acest plan decizia de casare conţinând dezlegarea în drept în sensul că în cauză statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi debitor în condiţiile în care nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunţată hotărârea lămurită.
Referitor la primul aspect, instanţa de rejudecare a constatat următoarele:
Prezentul litigiu a fost soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 323/A/ din 18 noiembrie 2010, prin care s-a stabilit dreptul reclamantei B.M. la despăgubiri în sumă de 92.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii pentru imobilul teren în suprafaţă de 400 mp. Această decizie a fost pronunţată tot în cadrul unei rejudecări dispuse prin decizia civilă nr. 6283 din 27 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosar nr. 709/33/2003, în conţinutul căreia s-a statuat, tot cu caracter obligatoriu potrivit art. 315 C. proc. civ., faptul că: „în situaţia în care instanţa de apel va stabili, pe baza probelor administrate, că terenul în suprafaţă de 400 mp nu poate fi restituit în natură, trebuie să stabilească cuantumul despăgubirilor ce se cuvin recurentei - reclamante, întrucât potrivit deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevederile cuprinse în Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
La termenul de judecată din 12 aprilie 2012, punându-se în discuţia reprezentantului reclamantei ipoteza stabilirii posibilităţii reclamantei de a beneficia de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, acesta a precizat categoric că refuză o astfel de modalitate de stabilire a despăgubirilor deoarece o atare stabilire ar constitui o modificare radicală a dispozitivului deciziei civile nr. 323/2010 a Curţii de Apel Cluj, intrată în putere de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.
Curtea a constat că dispoziţia prin care în favoarea reclamantei B.M. s-a stabilit dreptul de a beneficia de despăgubiri în sumă de 92.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, nu poate fi modificată întrucât, printr-o atare procedură s-ar încălca: autoritatea de lucru judecat statuată prin decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă, obligativitatea celor stabilite prin decizia civilă nr. 6283 din 27 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., obligativitatea celor statuate prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a soluţionat un recurs în interesul legii, obligatoriu potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii în procesul civil.
Referitor la cel de-al doilea aspect, s-a considerat că instanţa de rejudecare, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., este ţinută să se conformeze celor statuate prin decizia civilă nr. 256 din 24 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Litigiul soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 323/A/2010 s-a purtat între reclamanta B.M. şi pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca (şi intervenienta P.E.).
Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost parte în acest litigiu, prin hotărârea pronunţată nu a fost stabilită în sarcina sa nicio obligaţie, iar această hotărâre nu îi este opozabilă.
În aceste condiţii, în cursul punerii în executare a titlului executoriu nu îi pot fi stabilite sarcini la care nu a fost obligat prin titlul executoriu, în urma unei judecăţi purtate şi în contradictoriu cu statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În privinţa pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că singurul pârât în contradictoriu cu care s-a derulat fondul litigiului, soluţionat prin decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, nu poate fi obligat la plata despăgubirii în cuantum de 92.000 euro sau echivalent în RON la data plăţii.
În aceste condiţii, Curtea a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 323/A/ din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, apreciind că există autoritate de lucru judecat care statuează că obligaţia de plată a despăgubirilor nu poate fi pusă în sarcina unei entităţi care nu a fost parte în litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte, că pârâtul în contradictoriu cu care s-a purtat litigiul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, în temeiul art. 2811 C. proc. civ.
Împotriva menţionatei încheieri a declarat şi motivat recurs, în termen legal, petenta B.M., invocând motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, pronunţând încheierea recurată, Curtea de Apel Cluj a încălcat prevederile art. 2811 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dispozitivul deciziei civile nr. 323/A/2010 instanţa nu menţionează persoana sau instituţia căreia îi revine obligaţia de a plăti suma determinată în cuprinsul său. Din acest motiv decizia nu poate fi pusă în executare pe cale silită.
Potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare iar, în conformitate cu art. 1 alin. (2) teza finală din aceeaşi lege, „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Prin decizia de casare nr. 256 din 24 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sugerează, prin îndrumările care le dă, ca, rejudecând după casare cererea de lămurire a dispozitivului, instanţa de rejudecare să dea conceptului de despăgubiri semnificaţia pe care o atribuie acestui concept Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
De vreme ce prin dispozitiv s-a stabilit clar dreptul reclamantei la despăgubiri băneşti, precizându-se şi cuantumul acestor despăgubiri, în procedura de lămurire a dispozitivului nu mai este posibilă stabilirea altui obiect acestui drept deoarece, în caz contrar, ar avea loc o modificare a conţinutului dispozitivului.
Imposibilitatea modificării conţinutului dispozitivului este cu atât mai evidentă cu cât chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 7266, din data de 19 octombrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 439/33/2009, a confirmat ca fiind legală şi temeinică menţionata decizie pronunţată de către Curtea de Apel Cluj. Raportat la această împrejurare, apare cu atât mai lipsită de temei legal încheierea recurată prin care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului.
Instanţa de control judiciar poate cenzura numai legalitatea respectivei încheieri, iar nu să îndrume instanţa care a pronunţat hotărârea respectivă cum să-şi soluţioneze propria sa hotărâre.
Prin încheierea de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului, Curtea de Apel Cluj a lipsit de eficienţă juridică propria sa hotărâre judecătorească şi a pus pe reclamanta B.M. în imposibilitate de a exercita dreptul de a-şi valorifica creanţa care i-a fost legal stabilită.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Cauza care a format obiectul deciziei civile nr. 323/A/ din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a avut ca obiect soluţionarea unei contestaţii, cale de atac reglementată de art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării (...)".
Obiectul contestaţiei îl constituie decizia sau dispoziţia motivată de respingere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, deci o hotărâre a unui organ cu activitate jurisdicţională.
În plan procesual civil acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptăţite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entităţii juridice care, potrivit legii, a soluţionat notificarea sau are competenţa de a o soluţiona.
În acest context, cadrul procesual în soluţionarea contestaţiei este următorul: contestatorul este persoana îndreptăţită în sensul art. 3 al Legii nr. 10/2001, iar intimatul este unitatea deţinătoare, definită în art. 21 al Legii nr. 10/2001, în calitate de emitentă a actului atacat.
Insă Legea nr. 10/2001 conţine dispoziţii distincte cu privire la persoana care are obligaţia de a emite decizia sau dispoziţia de soluţionare a notificării, pe de o parte, şi entitatea care urmează a acorda măsurile reparatorii dispuse în cuprinsul deciziei sau dispoziţiei, pe de altă parte, astfel încât în mod corect cauza a fost judecată în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca. Petenta-recurentă doreşte însă să se precizeze şi cine este persoana care va pune în executare decizia nr. 323/A din 18 noiembrie 2010.
Potrivit art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 „măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în (...) despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Ca atare, Legea nr. 10/2001 face distincţie între procedura jurisdicţională, care se soluţionează în contradictoriu cu emitentul dispoziţiei contestate, şi procedura execuţională, cea a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care vizează atât regimul stabilirii, cât şi pe cel al plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În cauză nu este incident art. 48 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, invocat de recurentă, deoarece se referă la dreptul chiriaşilor la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, iar nu la despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum se solicită de către contestatoare. De altfel, alin. (3) al art. 48 a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit deciziei de casare, instanţa sesizată cu cererea de lămurire a hotărârii trebuia să observe că se impune stabilirea conţinutului obligaţiei corelative dreptului la despăgubiri, ce îi fusese recunoscut prin decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010, respectiv dacă sunt sau nu incidente prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, în raport de aceasta, să decidă şi debitorul obligaţiei de plată a despăgubirilor.
În rejudecare, instanţa de apel a apreciat că principiul disponibilităţii primează aplicării Legii nr. 247/2005, întrucât petenta nu este de acord cu urmarea acestei proceduri, cât şi faptul că, într-un ciclu procesual anterior pronunţării deciziei civile nr. 323/A/ din 18 noiembrie 2010, s-a statuat, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 52/2007, că Legea nr. 247/2005 nu este incidenţă în cauză.
Înalta Curte apreciază ca greşită soluţia instanţei de apel, întrucât principiul disponibilităţii nu poate înlătura de la aplicare norme imperative, precum cele reglementate în Legea nr. 247/2005 cu privire la procedura în care urmează a fi executată despăgubirea la care este îndreptăţită recurenta-petentă în temeiul deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010.
De asemenea, decizia în interesul Legii nr. 52/2007 are în vedere numai procedura contestării în instanţă a deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, iar nu pe cea a executării măsurilor reparatorii recunoscute prin această decizie sau prin hotărârea judecătorească pronunţată ca urmare a soluţionării contestaţiei depuse în temeiul art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.
Astfel, în dispozitivul deciziei nr. 52/2007 se arată că „Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îşi motivează această concluzie prin faptul că „deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei".
Prin urmare, decizia nr. 52/2007 vizează numai faza judecătorească, parcursă atunci când deciziile emise de către unitatea deţinătoare au fost contestate în instanţă, iar nu şi pe cea ulterioară dezînvestirii instanţei, respectiv cea a executării măsurilor dispuse prin deciziile unităţilor deţinătoare, necontestate în instanţă, fie prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în contestaţiile declarate împotriva deciziilor unităţilor deţinătoare.
Ca atare, toate deciziile definitive care privesc acordarea de despăgubiri pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 vor fi puse în executare numai în temeiul procedurii speciale reglementată de Legea nr. 247/2005, care stabileşte şi debitorul acestei obligaţii.
De altfel, Legea nr. 247/2005 se referă inclusiv la ipoteza în care se află recurenta, căreia i-au fost stabilite măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, într-un cuantum determinat.
Astfel, potrivit art. 16.1. din Hotărârea nr. 1095 din 15 septembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, „Vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale toate deciziile şi dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, în care s-au consemnat (...) despăgubiri băneşti", cu precizarea din art. 16.5 alin. (3) că „Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale, prevăzute la pct. 16.1 - 16.3, obiect al unor litigii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, vor fi predate după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârilor judecătoreşti”.
Ca atare, şi decizia civilă nr. 323/A din 18 noiembrie 2010, care recunoaşte în mod irevocabil dreptul recurentei la despăgubiri băneşti, în cuantumul stabilit de către instanţă, urmează să fie executată în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în aplicarea textelor legale menţionate anterior.
Punerea în executare a măsurilor reparatorii recunoscute persoanelor îndreptăţite în procedura Legii nr. 10/2001 constituie un aspect care scapă cenzurii instanţei de judecată civile, odată ce aceasta s-a dezînvestit, urmare a soluţionării contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 În faza procesuală a executării despăgubirilor recunoscute în temeiul Legii nr. 10/2001, este competentă instanţa de contencios-administrativ, conform art. 19 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
A identifica un alt pârât în cauză, decât emitentul deciziei contestate, căruia, printr-o cerere de lămurire a dispozitivului să i se stabilească obligaţii de executare în afara cadrului legal existent, ar însemna atât o încălcare a principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, cât şi o depăşire a limitelor puterii judecătoreşti, care este ţinută de obligaţia de aplicare a legii, fără a putea să creeze reguli noi faţă de cele existe.
Prin urmare, executarea deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 se va realiza în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în forma în vigoare la data executării efective, întrucât efectele în timp, născute de decizia 323/A din 18 noiembrie 2010, sunt supuse legilor succesive de punere în executare.
Dreptul recunoscut recurentei, cât timp nu a fost executat, potrivit art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în temeiul „prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti care îl constată, respectiv Legea nr. 247/2005, constituie un drept nevalorificat şi intră sub imperiul modificărilor pe care această lege de executare le poate suferi, până la momentul când dreptul va fi pus în executare.
A identifica, pe calea unei încheieri de lămurire a dispozitivului, un pârât în contradictoriu cu care să se realizeze punerea în executare a despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, pe altă cale decât cea a Legii nr. 247/2005, prin care se realizează punerea în plată a acestor despăgubiri, conform art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, ar însemna deschiderea unei proceduri paralele legii speciale existente, fără nicio garanţie a oferirii, printr-un astfel de demers, a celui mai adecvat remediu.
O ipoteză asemănătoare a fost avută în vedere cu prilejul pronunţării deciziei în recurs în interesul legii nr. 27/2011, în care s-a statuat că „judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate. Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie".
Pentru considerentele expuse şi având în vedere că, în cuprinsul deciziei civile nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, nu a fost menţionat faptul că dreptul reclamantei la despăgubiri în sumă de 92 000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii urmează a se executa în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte va admite recursul, va modifica încheierea recurată, în sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 323/A din 18 noiembrie 2010, în aplicarea art. 281 C. proc. civ., conform celor menţionate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva încheierii din 12 aprilie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Modifică încheierea recurată, în sensul că:
Admite cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 323/A din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, în sensul că, dreptul reclamantei la despăgubiri în sumă de 92.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, pentru terenul în suprafaţă de 400 mp, din CF Cluj, se va executa în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3736/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3739/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
