ICCJ. Decizia nr. 3735/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3735/2013
Dosar nr. 1613/1/2010
Şedinţa publică din 13 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Cluj sub nr. 8849/2005 reclamantele P.E. şi C.A.L. au chemat în judecată pe pârâţii statul român prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca şi Primarul municipiului Cluj Napoca, solicitând, în temeiul art. 9 şi 11 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a suprafeţei de teren de 724 mp, situat în str. O., Cluj, rămas liber în urma exproprierii suprafeţei de 1.080 mp şi a dezmembrării parcelei cu nr. top. 1. şi 2. din CF nr. A. în două parcele din care una de 16.237 mp în favoarea statului român şi una de 724 mp, în favoarea reclamantelor.
Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 2283/13 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanţă de fond, în vederea soluţionării fondului pricinii, cu motivarea că persoana îndreptăţită nu îşi poate valorifica dreptul în justiţie dacă nu se emite dispoziţia motivată în termenul legal, iar lipsa răspunsului dat notificării echivalează cu refuzul de restituire a imobilului care este cenzurat de instanţă conform statuărilor menţionate cu titlu obligatoriu în decizia pronunţată în interesul legii nr. IX/2006.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 716/2007 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 3786/117/2007 plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca şi, în baza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamantele nu au formulat notificare în temeiul Legii 10/2001 în forma sa iniţială, notificarea acestora fiind înaintată pârâtului Primarul municipiului Cluj Napoca după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
A apreciat tribunalul că intervenţia legii noi nu a repus sau prelungit termenul de notificare pentru persoanele ce nu au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, în forma sa iniţială, şi nici nu a stabilit un nou termen de depunere a notificării. Potrivit art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, nedepunerea notificării în termen atrage pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în justiţie.
Prin urmare, indiferent de faptul că terenul este liber sau nu, acesta nu poate fi restituit reclamantelor, nefiind solicitat în mod legal.
Plângerea formulată faţă de pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca a fost respinsă în baza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive potrivit art. 137 C. proc. civ. şi art. 21 şi 25 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se că atribuţiile în soluţionarea notificării sunt stabilite în sarcina exclusivă a pârâtului Primarul municipiului Cluj Napoca.
Prin decizia civilă nr. 191/A din 27 noiembrie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, (învestită cu soluţionarea apelului ca urmare a admiterii cererii de strămutare de la Curtea de Apel Cluj) a respins apelul declarat de reclamante, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă s-a conformat recomandărilor Înalta Curte de Casație și Justiție. şi a analizat pe fond susţinerile reclamantelor, examinând notificarea acestora sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă impuse de Legea nr. 10/2001.
Acţiunea acestora nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci ca nefondată, astfel că nu pot fi considerate ca întemeiate susţinerile apelantelor privind încălcarea principiului contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi a celui de proprietate cât şi a prevederilor art. 6 C.E.D.O. datorată nepunerii în discuţia părţilor a excepţiei inadmisibilităţii. Împrejurarea că instanţa nu a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziţii nu contravine recomandărilor deciziei de casare.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, apelantele nu au probat formularea unei notificări în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, singura notificare depusă la dosar fiind formulată după expirarea termenului legal. Reclamantele susţin că această notificare ar fi de fapt o revenire la o notificare anterioară, care viza şi celelalte imobile de la antecesorii lor. Curtea de Apel Cluj a solicitat în mod repetat părţilor să clarifice această situaţie însă la dosar nu a fost depusă altă notificare formulată conform Legii nr. 10/2001 iar, din răspunsul comunicat de intimat, rezultă că notificarea la care fac referire reclamantele şi care a fost înregistrată în dosarul intern nr. 4204 se referă doar la imobilul din Cluj, str. R.K. (dosarul Curţii de Apel Cluj).
Întrucât nu s-a făcut dovada neechivocă a depunerii unei notificări pentru imobilul în discuţie, în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu se poate constata decât că, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamantele au pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în temeiul acestei legi. Ca atare, nu se mai impune emiterea niciunei dispoziţii de către Primarul municipiului Cluj, chestiunea temeiniciei acţiunii reclamantelor fiind analizată în conformitate cu cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin decizia nr. XX/2007 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Faţă de această constatare, este inutilă examinarea susţinerilor reclamantelor referitoare la faptul că terenul este liber şi poate fi restituit în natură, iar răspunsul intimatului la raportul de expertiză din care rezultă disponibilitatea restituirii imobilului nu poate prezenta relevanţă în cauză. Cu referire la acest răspuns, Curtea a constatat că din conţinutul lui nu rezultă că ar viza procedura notificării formulată de reclamante, ci este un punct de vedere referitor la un raport de expertiză întocmit în Dosarul nr. 356/2005 al Tribunalului Cluj.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantele-reclamantele C.A.L. şi P.E. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că niciodată nu s-a ridicat problema inexistenţei notificării cu privire la imobilul în litigiu, cu atât mai mult cu cât situaţia juridică şi faptică a fost verificată de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 care, în urma verificărilor efectuate prin organele sale de specialitate, şi-a exprimat poziţia de retrocedare a terenului ce era şi este încă liber, cu motivarea din conţinutul adreselor din 9 martie 2005 şi 27 aprilie 2005.
Dacă în lunile martie şi aprilie 2005, deci anterior apariţiei Legii nr. 247 din 22 august 2005, nu ar fi existat notificarea făcută în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu ar fi verificat situaţia terenului şi nici nu şi-ar fi exprimat poziţia şi disponibilitatea de retrocedare a terenului, ci ar fi motivat că reclamantele nu întrunesc cerinţele prevăzute de Legea nr. 10/2001 legate de notificare.
Decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuează cu putere obligatorie pentru instanţa de rejudecare problema legată de tergiversarea notificării şi, ca atare, această problemă legată de însăşi existenţa notificării a cărei soluţionare a fost tergiversată de pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca, a fost deja dezlegată de instanţa de casare, fiind obligatorie pentru instanţa de rejudecare în condiţiile art. 315 C. proc. civ.
Cu toate acestea, instanţa de fond încalcă în rejudecare dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi, fără a pune în discuţie contradictorie problema existenţei sau inexistenţei notificării, rămâne în pronunţare şi, după 3 săptămâni de amânare a pronunţării, respinge acţiunea cu motivarea expresă, clară şi neechivocă că nu a fost depusă notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind termenul de depunere a notificării.
Pronunţându-se astfel asupra unei excepţii, fără a o pune în discuţia părţilor, instanţa de rejudecare a încălcat principiile contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi la un proces echitabil, reglementate de dispoziţiilor art. 6 C.E.D.O.
Astfel, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât a respins acţiunea nu pe fond, ci pe excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care susţine că nu a fost depusă notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, instanţa de apel reţine în considerente la pag. 4 că prima instanţă s-a conformat recomandărilor date în decizia de casare deşi, aşa cum rezultă din decizia de casare, problema existenţei notificării a fost dezlegată de instanţa de casare.
Instanţa de apel a considerat că nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii şi nici drepturile la apărare şi la un proces echitabil, fără a motiva această concluzie, în condiţiile în care instanţa de fond a rămas în pronunţare fără a pune în discuţie aspectul existenţei sau inexistenţei notificării şi a depunerii ei în termen.
Dacă nu ar fi existat notificarea reclamantelor la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci Comisia nu proceda la emiterea acelei adrese, ci ar fi formulat un răspuns clar în sensul că reclamantele nu întrunesc condiţiile legale de retrocedare prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamantele au învestit instanţa cu o cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului teren, în suprafaţă de 724 mp, situat în str. O., municipiul Cluj Napoca, motivată de împrejurarea că a fost exprimată disponibilitatea de restituire în natură a acestui imobil de către Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca.
Luând în considerare regimul preluării acestui imobil, respectiv prin expropriere în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză a prevederilor acestei legi.
Potrivit art. 21 alin. (1), (3), (4) şi (5) al Legii nr. 10/2001, în forma sa iniţială, declanşarea procedurii Legii nr. 10/2001 se realizează prin intermediul unei notificări adresate persoanei juridice deţinătoare, care trebuie comunicată prin executorul judecătoresc, acesta având atribuţia de înregistrare a notificării şi de a o comunica persoanei notificate, notificarea înregistrată făcând dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, cu privire la respectarea termenului în care trebuie depusă notificarea, în caz contrar, persoana îndreptăţită fiind sancţionată prin pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Înalta Curte constată că, pentru imobilul în litigiu nu a fost formulată o astfel de notificare, singura notificare depusă la dosar fiind cea înregistrată la executorul judecătoresc S.M. în 14 septembrie 2005, cu depăşirea termenului de 6 luni (astfel cum a fost prorogat până la data de 14 februarie 2002) prevăzut de art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în forma iniţială, în condiţiile în care prin Legea nr. 247/2005 nu s-a dispus repunerea în acest termen.
Această notificare a fost avută în vedere şi în primul ciclu procesual, toate pretenţiile şi apărările părţilor fiind realizate în raport de aceasta, nefiind nici un moment adusă în discuţie o altă notificare pentru acelaşi imobil, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, la o dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
De aceea, în mod corect instanţa de apel a apreciat că Legea nr. 247/2005 nu realizează o repunere în termenul de formulare a notificării, astfel încât sancţiunea prevăzută de art. 21 alin. ultim al Legii nr. 10/2001, în forma iniţială, a fost corect aplicată, constatându-se inexistenţa unei notificări prin care să fie declanşată procedura Legii nr. 10/2001.
Deşi încă din faza procesuală a apelului, în al doilea ciclu procesual, li s-a solicitat reclamantelor să depună la dosar notificarea prin care au iniţiat procedura Legii nr. 10/2001, acestea nu s-au conformat, susţinând că dovada existenţei notificării este realizată prin adresa nr. 32/303/2005 a Consiliului Local al municipiului Cluj Napoca, prin care acesta şi-a exprimat disponibilitatea de restituire a terenului, ceea ce naşte o prezumţie de existenţă a notificării.
Mai mult, în faza procesuală a recursului, au fost administrate probe, respectiv s-a solicitat ataşarea la dosar a tuturor dosarelor administrative iniţiate de către reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a se verifica existenţa notificării cu privire la imobilul în litigiu, fiind ataşate dosarele administrative nr. 3247/2002 şi nr. 4204/2002, care au fost conexate întrucât priveau acelaşi imobil.
Verificând conţinutul acestora, Înalta Curte constată că singura notificare depusă în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001 este notificarea nr. 706 din 14 februarie 2002 prin care a fost solicitat un alt imobil, respectiv cel din str. R.K., municipiul Cluj Napoca.
Recurentele au solicitat ataşarea la dosar în recurs şi a cererii nr. 1225/2000, la care intimatul a făcut referire prin adresa din 31 octombrie 2001 şi în întâmpinarea depusă în primă instanţă, în primul ciclu procesual, pentru a dovedi că această cerere reprezintă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte a respins această solicitare ca neconcludentă, întrucât cererea nr. 1225/2000 era formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu putea iniţia o procedură prevăzută într-o lege care nu intrase în vigoare.
De altfel, intimatul a răspuns acestei cereri, astfel cum rezultă din adresa din 31 octombrie 2001, solicitându-le reclamantelor să depună o nouă cerere în temeiul Legii nr. 10/2001, prin intermediul executorului judecătoresc.
Se observă că trimiterea pe care intimatul a făcut-o la această cerere, cuprinsă în întâmpinarea depusă la termenul din 10 februarie 2006 în faţa primei instanţe din primul ciclu procesual, au fost combătute de către reclamante prin răspunsul pe care l-au dat acestei întâmpinări, în data de 2 martie 2006, în care au arătat că au depus notificare prin executorul judecătoresc S.M., în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, adică notificarea din 14 septembrie 2005.
Acest răspuns dovedeşte că singura notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, este notificarea din 14 septembrie 2005, întrucât reclamantele nu au făcut nici o referire în acel moment la o altă notificare, anterioară, la care să se fi revenit prin notificarea nr. 645 din 14 septembrie 2005, astfel cum susţin în prezent.
Deşi chiar notificarea, care nu a fost depusă prin executorul judecătoresc până la data de 14 august 2002, face dovada legalei sesizări a unităţii deţinătoare, întrucât nu există nici o sancţiune pentru nerespectarea acestei formalităţi, reclamantele nu au depus la dosar, în cele două cicluri procesuale pe care le-a parcurs cauza, o cerere de învestire a unităţii deţinătoare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, cu toate că sarcina probei le revenea, conform art. 1169 C. civ., potrivit cu care „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.
Intimatul a susţinut că nu deţine o astfel de notificare, însă Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 172 C. proc. civ., ataşarea tuturor actelor din dosarele administrative iniţiate de către reclamante, constând că nu există o astfel de notificare.
Întrucât intimatul a invocat un fapt negativ, acela al inexistenţei notificării în posesia sa, proba contrară trebuia realizată de către reclamante care afirmă existenţa unui fapt pozitiv contrar, respectiv existenţa notificării.
Reclamantele susţin că au formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu în termenul prevăzut de fostul art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 (în prezent art. 22), prorogat legal până la 14 august 2002, însă nu au dovedit existenţa acesteia prin depunerea la dosar a duplicatului acestei cereri, care să poarte viza de înregistrare a notificării la unitatea deţinătoare.
Deşi nu au făcut această dovadă, reclamantele invocă o prezumţie de existenţă a notificării rezultând din voinţa exprimată de unitatea deţinătoare de a restitui imobilul în litigiu către reclamante.
Înalta Curte apreciază că dovada notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se poate realiza prin prezumţii, întrucât de conţinutul notificării legea leagă atât identificarea bunului imobil revendicat, tipul de măsuri reparatorii solicitat, cât şi sesizarea unităţii deţinătoare într-un termen de decădere.
Art. 1203 C. civ. prevede că, atunci când recurge la prezumţii, judecătorul trebuie să se întemeieze numai pe acele prezumţii care au o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea, iar prezumţiile nu sunt permise judecătorului decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori.
Întrucât art. 22 alin. ultim al Legii nr. 10/2001, republicată, sancţionează cu decăderea nedepunerea notificării în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, republicată, în cauză este esenţială dovedirea datei la care a fost depusă cererea, caracterul de dată certă fiind dobândit numai prin înregistrarea notificării în registrul oficial de evidenţă, potrivit art. 28 alin. (1) al Legii nr. 51/1995.
În art. 22 alin. (4) al Legea nr. 10/2001, republicată, se precizează că „Notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul”.
Prin urmare, data certă este data înregistrării notificării în registrul executorului judecătoresc, care o va înainta în 7 zile unităţii deţinătoare, potrivit art. 22 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, republicată.
Atunci când notificarea nu a fost depusă prin executor judecătoresc la unitatea deţinătoare, data certă este dovedită cu numărul de înregistrare al cererii la unitatea deţinătoare, aplicat şi pe duplicatul cererii care rămâne în posesia petentului, astfel încât reclamantele ar fi putut face o astfel de dovadă.
În consecinţă, data certă nu se probează cu martori, astfel încât, conform art. 1203 C. civ., nu va putea fi dovedită nici prin prezumţii, astfel cum apreciază recurentele.
Înalta Curte observă că nici unul dintre aspectele menţionate anterior, cu privire la existenţa unei alte notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 până la data de 14 august 2002, care să aibă acelaşi obiect cu cel al notificării nr. 645/2005, nu a fost antamat în primul ciclu procesual, dezlegarea cauzei în acea fază procesuală fiind raportată exclusiv la notificarea nr. 645/2005, depusă în afara termenului prevăzut de art. 22 alin. ultim al Legii nr. 10/2001 (14 august 2002).
Ca atare, sunt nefondate criticile recurentelor prin care se susţine că problema existenţei unei notificări care respectă Legea nr. 10/2001 a fost dezlegată de instanţa de casare, astfel încât se impunea instanţei de rejudecare cu caracter obligatoriu în temeiul art. 315 C. proc. civ.
Îndrumarea dată de instanţa de recurs, de judecare a cauzei pe fond, nu poate fi interpretată în sensul că, în rejudecare, nu se mai pot realiza verificări asupra legalităţii declanşării procedurii Legii nr. 10/2001, câtă vreme instanţa de recurs din primul ciclu procesual nu a precizat care este notificarea care a învestit în mod legal unitatea deţinătoare, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Întrucât aceste probleme de drept nu au fost dezlegate de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. nu sunt incidente.
Procedând la verificarea legalei sesizări a unităţii deţinătoare în rejudecare, ambele instanţe de fond au apreciat în mod corect că cererea reclamantelor, de restituire în natură a imobilului, este nefondată, câtă vreme unitatea deţinătoare nu a fost învestită în condiţiile legii, ceea ce a atras incidenţa art. 22 alin. ultim al Legii nr. 10/2001, reclamantele fiind decăzute din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în temeiul acestei legi.
Acesta a fost motivul principal al respingerii cererii în primă instanţă şi a fost criticat prin motivele de apel, instanţa de apel respingând acestei critici cu motivarea că cererea a fost respinsă ca nefondată, nu ca inadmisibilă, astfel că nu era necesară punerea în discuţie a excepţiei inadmisibilităţii, deci nu s-a adus atingere dreptului reclamantelor la un proces echitabil.
Prin urmare, este nefondată afirmaţia recurentelor că este nemotivată aprecierea instanţei de apel, cu privire la încălcarea principiul contradictorialităţii şi a dreptului lor la apărare, prin nepunerea în discuţie a excepţiei inadmisibilităţii.
De altfel, Înalta Curte observă că reclamantele nu au fost prezente în faţa primei instanţe de fond, în rejudecare, astfel că instanţa nu putea pune în discuţie aspectele pe care le-ar fi considerat relevante.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte consideră că nu este incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.A.L. şi P.E. împotriva deciziei nr. 191/A din 27 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3737/2013. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3757/2013. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
