ICCJ. Decizia nr. 3737/2013. Civil. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3737/2013
Dosar nr. 22091/3/2011
Şedinţa publică din 13 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 17946 din 17 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa a admis în parte cererea precizată formulată de Clubul sportiv al armatei „S.” Bucuresti, în contradictoriu cu pârâta SC F.C.S.B. SA şi a respins ca rămas fără obiect cererea privind evacuarea pârâtei; a admis în parte capătul al 2-lea al cererii şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.211.986,12 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă; a admis în parte petitul trei şi a obligat pârâta la plata sumei de 37.342,55 RON contravaloare utilităţi; a admis în parte petitul patru şi a obligat pârâta la plata sumei de 258.141,72 RON penalităţi de întârziere.
Pentru a pronunţa soluţia menţionată instanţa de fond a reţinut în esenţă că contractul de închiriere din 23 decembrie 2009 a fost reziliat de drept la data de 17 mai 2010, după data de 17 mai 2010 pârâta continuând să folosească terenul până la data de 31 august 2011, când a părăsit efectiv imobilul, motiv pentru care datorează contravaloarea lipsei de folosinţă, penalităţi de întârziere pentru neachitarea facturilor reprezentând contravaloarea chiriei datorate şi a utilităţilor, care au fost acordate în parte în raport de modul individual de calcul precizat şi de clauza penală aplicabilă conform prevederilor contractuale.
Prin decizia civilă nr. 514 din 10 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant Clubul Sportiv al Armatei „S.” Bucureşti.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a constatat că apelul declarat de reclamantul Clubul Sportiv al Armatei „S.” Bucureşti este nefondat pentru următoarele considerente:
La data de 23 decembrie 2009 între apelanta reclamantă în calitate de administrator şi intimata-pârâtă în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere, pe o perioadă de 4 ani, 07 ianuarie 2010 - 07 ianuarie 2014, stabilindu-se o chirie lunară în sumă de 21.600 euro.
În articolul 22 din contract, părţile au stipulat un pact comisoriu de grad IV care permitea rezilierea de drept a contractului în situaţia neîndeplinirii de către locatar a obligaţiei de plată a chiriei timp de două luni consecutiv.
Întrucât intimata - pârâtă nu a îndeplinit obligaţia de plată pentru lunile martie - aprilie 2010, instanţa de fond în mod corect a constatat reziliat de drept contractul de închiriere, începând cu data de 17 mai 2010.
Prin clauza penală înserată la articolul 23 din contract părţile au convenit plata unor majorări de întârziere de 0,5 % pentru neplata la termenul stipulat de către intimata - pârâtă a contravalorii chiriei şi utilităţilor.
Deşi contractul de închiriere a fost reziliat de drept la data de 17 mai 2010, intimata - pârâtă a continuat să folosească o parte din Complexul Sportiv S. până la data de 31 august 2011.
La data de 19 septembrie 2011 apelanta-reclamantă a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1.195.133,76 RON calculate pe perioada iulie 2010 - 31 august 2011.
Problema de drept care trebuie rezolvată în această cauză priveşte posibilitatea acordării de penalităţi de întârziere în temeiul unei clauze penale care a încetat să mai producă efecte juridice de la data constatării rezilierii de drept a contractului de închiriere din 23 decembrie 2009.
Clauza penală, având un caracter accesoriu, depinde din punct de vedere juridic de existenţa şi valabilitatea obligaţiei principale.
Contractul principal încetându-şi existenţa pentru viitor, în mod firesc şi clauza penală a încetat să mai producă efectele juridice menţionate, tot de la aceeaşi dată, 17 mai 2010.
În această situaţie, în lipsa unei clauze penale valabile şi pentru perioada următoare datei de 17 mai 2010, respectiv iulie 2010 - 31 august 2011 (data autoevacuării), Curtea a considerat ca nefondată pretenţia apelantei-reclamante fundamentată pe o clauză contractuală care şi-a încetat existenţa, odată cu desfiinţarea pentru viitor a obligaţiei principale, la cererea apelantei-reclamante de aplicare a pactului comisoriu de gradul IV.
În acest context Curtea a apreciat că, pentru perioada următoare desfiinţării contractului de închiriere, intimata - pârâtă în nici un caz nu putea fi obligată la plata penalităţilor de întârziere calculate potrivit art. 22 din contract, de vreme ce această clauză şi-a încetat valabilitatea juridică.
Pentru perioada iulie 2010 - 31 august 2011, pentru folosinţa imobilului fără titlu locativ, intimata pârâtă putea fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosinţă, ceea ce s-a şi realizat.
Referitor la critica vizând admiterea în parte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea a respins şi acest motiv de apel ca nefondat, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., coroborat cu articolul 276 C. proc. civ., parte care a căzut în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată în raport de modalitatea de admitere a acţiunii.
În ipoteza în care pretenţiile care formează obiectul acţiunii au fost admise parţial (ca în cauza de faţă), atunci instanţa nu poate să acorde celui care a câştigat procesul decât o parte din cheltuielile de judecată, corespunzătoare pretenţiilor admise.
Cum capetele 2, 3 şi 4 ale cererii de chemare în judecată au fost admise doar parţial, Curtea consideră că şi admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată trebuia să se facă tot în parte în raport de cuantumul pretenţiilor admise.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant Clubul Sportiv al Armatei S. Bucureşti pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, fără o corectă apreciere a situaţiei de fapt şi de drept.
Instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, pe motiv că, contractul de închiriere a încetat la 17 mai 2011 astfel încât pârâta nu ar mai datora penalităţile de întârziere ulterior acestei date, clauza penală inserată de părţi în contract nemaiavând aplicabilitate ulterior datei de 17 mai 2011.
Recurentul consideră ca fiind lipsită de temei legal decizia civilă nr. 514 din 10 decembrie 2012 referitoare la obligarea SC F.C.S.B. SA şi la plata penalităţilor de întârziere, din totalul penalităţilor de 835.066,66 RON, calculate până la data de 30 iunie 2011, rămânând nefacturată suma de 584.709,70 RON.
Factura fiscală din 06 septembrie 2011 în sumă de 4.498,89 RON reprezintă majorări de întârziere la plată, calculate de la data expirării termenului de plată pană la data de 31 august 2011, aplicând cota de 0,5% zi de întârziere, din totalul penalizărilor calculate până la data de 31 august 2011 a mai rămas de facturat suma de 4.498,89 RON aferentă perioadei de la 30 iunie 2011 la 31 august 2011.
Factura fiscală din 06 iulie 2011 în sumă de 337.842,22 RON reprezintă majorări de întârziere la plată, calculate de la data expirării termenului de plată până la data de 31 august 2011, aplicând cota de 5% zi de întârziere, din totalul penalităţilor de 1.172.908,88 RON calculate până la data de 31 august 2011 rămânând nefacturată suma de 337.842,22 RON.
Precizăm că această factură nu apare în motivarea sentinţei civile nr. 17946 din 17 octombrie 2011, menţionând totodată că detalierea, individualizarea şi arătarea facturilor aferente reiese din situaţia derulării contractului de închiriere anexată acestei facturi (baza de calcul).
Mai mult decât atât, instanţa de apel menţine hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte această factură, deşi instanţa de fond, nu şi-a motivat hotărârea de a respinge sumele din această factură.
În ceea ce priveşte suma aferentă facturii nr. A10./2011 în cuantum de 337.842,22 RON instanţa de fond, deşi reţine că prin cerere s-a solicitat suma de 1.195.133,7 RON reprezentând penalităţi de întârziere, a admis doar suma de 258.141,72 RON (aferentă facturilor nr. A1./2010, A2./2010, A3./2010, A4./2010, A5./2010, A6./2010, A6./2011), respingând sumele rezultate din facturile nr. A7./2011. A8./2011 şi A9./2011, însumând 599.149,82 RON, fără a motiva în nici un fel hotărârea de a respinge sumele rezultate din factura nr. A10./2011 în cuantum de 337.842,22 RON. De fapt instanţa de fond nu face nicio referire la sumele rezultate din această factură, nepronunţându-se în niciun fel la această sumă.
Instanţa de fond a tratat diferenţiat anumite penalităţi de întârziere nu în funcţie de modul de calcul, ci de faptul că în anumite facturi nu ar fi fost individualizat acest mod de calcul. Or, prin hotărârea instanţei de apel, penalităţile admise sunt tratate în mod diferenţiat faţă de cele respinse prin hotărârea instanţei de fond, instanţa aplicând diferenţiat norma legală în situaţii similare.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, deşi au fost achitate taxe de timbru în acest dosar în sumă totală de 28.555,62 RON, achitate la data de 26 mai 2011 cu OP1. în valoare de 11.948,00 RON şi la data de 25 noiembrie 2011 cu OP2. în valoare de 16.607,62 RON, instanţa de fond a obligat pârâta doar la plata sumei de 19.190,72 RON. Având în vedere contestarea în parte a hotărârii instanţei de fond, instanţa de apel trebuia să acorde în tot cheltuielile de judecată avansate.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nul pentru următoarele considerente:
Deşi recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că nu sunt aduse critici modului de interpretare a actului juridic dedus judecăţii şi nici critici de nelegalitate, recurentul fiind de fapt nemulţumit de neacordarea integrală a sumelor pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, fără a menţiona care sunt temeiurile de drept încălcate prin neacordarea acestora.
Astfel, în cererea de recurs sunt menţionate numai facturile care nu au fost luate în calcul de către instanţa de apel, precizându-se că nu a fost motivată hotărârea de a respinge cererea de acordare a acestor sume, cu referire la anumite facturi. S-a arătat şi că instanţa de fond nu a făcut nicio referire la sumele rezultate dintr-o anumită factură, nepronunţându-se în niciun fel cu privire la această sumă, de asemenea că, prin hotărârea instanţei de apel, penalităţile admise sunt tratate în mod diferenţiat faţă de cele respinse prin hotărârea instanţei de fond, instanţa aplicând diferenţiat norma legală în situaţii similare, fără ca recurentul să precizeze în concret despre care normă legală este vorba şi care este relevanţa criticilor formulate, în raport cu problema de drept considerată relevantă de către instanţa de apel în soluţia pronunţată, respectiv posibilitatea acordării de penalităţi de întârziere în temeiul unei clauze penale care a încetat să mai producă efecte juridice de la data constatării rezilierii de drept a contractului de închiriere din 23 decembrie 2009.
Recurentul critică decizia din apel şi pentru neacordarea integrală în apel a cheltuielilor de judecată pe care le-a achitat în primă instanţă, însă din motivarea acestei critici nu rezultă care este aspectul de nelegalitate reproşat instanţei de apel.
Recurentul se referă la greşita apreciere a instanţei de apel asupra modului în care prima instanţă de fond a acordat cheltuielile de judecată prin raportare la obiectul criticilor formulate în cererea de apel, critici care vizau numai o parte din capetele de cerere ale cererii introductive de instanţă, ceea ce ar fi justificat, în opinia recurentului, admiterea apelului şi acordarea tuturor cheltuielilor de judecată pe care acesta le-a plătit în primă instanţă.
Or, Înalta Curte consideră că acordarea parţială a cheltuielilor de judecată în faţa primei instanţe de fond, nu are legătură cu faptul că în apel s-a criticat numai în parte sentinţa primei instanţe, câtă vreme criticile din apel nu pot viza decât aspecte avute în vedere de prima instanţă, anterior pronunţării sentinţei, iar nu aspecte care au fost puse în discuţie, prin cererea de apel, ulterior dezînvestirii acesteia. Prin urmare, nu poate fi criticată hotărârea unei instanţe în raport de aspecte ulterioare desesizării sale, astfel cum doreşte recurentul.
Critica recurentului nu poate fi interpretată în sensul că ar viza neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a apelului, deoarece apelul său a fost respins.
Conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. „I ndicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.
Din interpretarea per a contrario a acestui text, rezultă că sancţiunea recursului intervine atunci când dezvoltarea motivelor de recurs, greşit indicate, nu permite încadrarea lor într-un alt motiv de recurs dintre cele limitativ enumerate de art. 304 C. proc. civ.
Întrucât Înalta Curte nu poate încadra nici unul dintre argumentele cererii de recurs în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recursul va fi constatat nul .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul Clubul Sportiv al Armatei S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 514 din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3732/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3735/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
