ICCJ. Decizia nr. 3857/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3857/2013

Dosar nr. 1561/105/2011

Şedinţa publică din 19 septembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 1561/105/2011, reclamantul A.C., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Ploieşti - prin primar, Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC C. SA Ploieşti, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caducitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA Ploieşti, cu obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.001 lei, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova.

În motivarea cererii, a arătat că, a dobândit apartamentul (alcătuit din 3 camere şi dependinţe) din Ploieşti, str. Anton Pann, judeţul Prahova, prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, încheiat cu SC C. SA Ploieşti, fiind succesor cu titlu particular al statului.

În cursul anului 2004, numita I.M. a formulat la Judecătoria Ploieşti o acţiune (nr. 3797/281/2006) prin care a chemat în judecată şi pe reclamantul A.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că titlul său de proprietate asupra imobilului sus-menţionat este preferabil titlului de proprietate al reclamantului din prezenta cauză, urmând ca acesta să fie obligat să-i lase în deplină proprietate şi posesia imobilul.

Prin decizia nr. 1142 din 13 iunie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost admis recursul formulat de numita I.M., sentinţa recurată nr. 7577/2005 a Judecătoriei Ploieşti, fiind schimbată, în sensul admiterii acţiunilor în revendicare conexate formulate de I.M.

Prin aceeaşi decizie, reclamantul din prezenta cauză a fost obligat să-i lase recurentei în deplină proprietate imobilul din Ploieşti, str. Anton Pann, jud. Prahova.

În considerentele deciziei respective, s-a reţinut că reclamantul a fost cumpărător de bună-credinţă, întrucât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un neproprietar.

De asemenea, a menţionat reclamantul că, prin sentinţa civilă nr. 62/2000 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2427/2002 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute promovată de adevărata proprietară a imobilului, numita I.M.

S-a susţinut că, deşi prin sentinţa civilă nr. 62/2000, contractul încheiat de reclamant cu SC C. SA a fost menţinut, acesta nu a mai produs efecte juridice atât timp cât decizia civilă nr. 1142/2006 a dispus retrocedarea acestui imobil către adevăratul proprietar.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1337, 1344, art. 6 pct. 1 din CEDO, art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, art. 50, art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 cu modificări.

Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova a formulat întâmpinare, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererea de despăgubire, ca urmare a evicţiunii totale suferite de reclamant.

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, nefiind întrunite condiţiile impuse de legiuitor. Astfel, a susţinut că nu este îndeplinită condiţia privitoare la cauza evicţiunii care trebuie să fie anterioară vânzării. De altfel, chiar o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat (decizia nr. 2427 din 29 noiembrie 2002 a CAP Ploieşti) a stabilit pe de o parte valabilitatea titlului de proprietate în baza căruia statul a dobândit imobilul în litigiu, iar pe de altă parte valabilitatea titlului de proprietate al reclamantului.

Faptul că ulterior, aceeaşi curte de apel, în mod nelegal, în cadrul unei acţiuni în revendicare, a dat câştig de cauză fostului proprietar, ignorând prevederile legale în materie, buna credinţă a reclamantului, constituie o cauză ulterioară încheierii contractului şi nu poate fi privită ca un motiv pentru a i se impune plata despăgubirilor pentru evicţiune.

Mai mult decât atât, a susţinut că nici prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 nu sunt îndeplinite în cauză, astfel acesta prevăzând expres ca, contractul de vânzare-cumpărare în care era indicat preţul de piaţă să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea caducităţii, fiind vorba despre un contract de vânzare-cumpărare, efectele sale se produc la momentul realizării acordului de voinţă, astfel încât nu poate fi constatată caducitatea contractului, caz de ineficacitate care loveşte un act juridic valid, ce nu a produs încă efecte şi care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului şi independent de voinţa autorului.

La data de 04 iulie 2011, reclamantul a depus un răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi continuarea judecării cauzei pe fond.

Pârâta SC C.T. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea caducităţii contractului de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiat, iar cu privire la celălalt capăt de cerere, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pârâta a precizat că, în speţă, contractul nu a fost încheiat cu SC C. SA, în calitate de proprietar, pentru sine, ci în calitate de unitate specializată în vânzarea locuinţelor către populaţie, împuternicită fiind de statul român, care figura ca proprietar al imobilului la acea dată. De asemenea, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligaţia de restituire a preţului actualizat plătit de chiriaşii care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în condiţiile Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, incumbă Ministerului Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din legea nr. 112/1995, prin intermediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Prahova.

A solicitat şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiate, întrucât, prin declaraţia expresă dată în faţa reprezentantului societăţii, reclamantul şi-a asumat răspunderea pentru toate consecinţele ce ar fi decurs din restituirea în natură a apartamentului către fostul proprietar.

Prin încheierea şedinţei publice din data de 31 octombrie 2011, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin aceeaşi încheiere de şedinţă, a încuviinţat pentru reclamant probele cu înscrisuri şi a unei expertize în specialitatea construcţii civile.

La data de 07 martie 2012, reclamantul şi-a precizat acţiunea, solicitând, în subsidiar, în măsura respingerii primului capăt de cerere, să se constate desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, precum şi introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanţelor Publice.

În motivare, s-a precizat că, anterior promovării acţiunii în revendicare pe comparare de titluri, adevăratul proprietar, I.M., a promovat o acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant. Această acţiune a fost respinsă definitiv şi irevocabil, prin decizia civilă nr. 2427/2002.

Pentru a nu se opune autoritatea de lucru judecat, reclamantul a precizat că nu a mai fost în măsură să promoveze o nouă acţiune în constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi contract, însă este evident că nici contractul respectiv nu mai produce nici un efect juridic, de vreme de acţiunea prin comparare de titluri a fost admisă prin decizia civilă nr. 1142/2006 a Curţii de Apel Ploieşti, iar reclamantul nu mai ocupa din anul 2010 imobilul.

Dreptul reclamantului de a obţine valoarea de piaţă a apartamentului este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să constate că acest contract de vânzare-cumpărare este desfiinţat. Prin sentinţa civilă nr. 4015 din 18 iunie 2012, Tribunalul Prahova a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C.T. SA şi a respins acţiunea formulată împotriva SC C.T. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. De asemenea s-a admis, în parte, acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A.C. şi a dispus obligarea Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 228.850 lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Ploieşti, str. Anton Pann, jud. Prahova.

A respins, capătul de cerere având ca obiect constatarea caducităţii, în subsidiar, desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de reclamant cu SC C. SA, ca neîntemeiat şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele considerente :

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC C.T. SA, a reţinut următoarele:

Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „restituirea preţului prevăzut la alin. (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (Ministerul Finanţelor Publice, potrivit O.U.G. nr. 221/2008) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Iar potrivit alin. (2¹) al aceluiaşi articol, „cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxă de timbru”.

Prin urmare, calitate procesuală pasivă în cazul acţiunilor având ca obiect restituirea preţului actualizat, ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, revine Ministerului Finanţelor Publice, care are obligaţia de a face plata din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, au caracter special şi se aplică cu prioritate în raport de dispoziţiile dreptului comun, neputându-se invoca faptul că preţul actualizat ar trebui pretins de cumpărător de la unitatea vânzătoare, pe calea răspunderii pentru evicţiune, întrucât, în ipoteza desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, nu operează garanţia pentru evicţiune.

Astfel, pentru a putea opera garanţia contra evicţiunii, ar fi fost necesar nu numai să se fi produs o tulburare de drept, care să fi fost anterioară vânzării, dar şi ca dobânditorul să nu fi cunoscut pericolul evicţiunii, or, desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare pe cale judecătorească, în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, nu se putea face decât pentru nerespectarea dispoziţiilor legale, iar în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, desfiinţarea contractelor nu putea fi decât consecinţa relei-credinţe a dobânditorilor la momentul contractării, ceea ce înseamnă acceptarea riscului evicţiunii şi înlăturarea răspunderii vânzătorului.

A constatat tribunalul că, prin această reglementare, cu caracter speciale, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun în materia evicţiunii (art. 1337 şi urm. C. civ.), impunând altei persoane, în speţă Ministerul Finanţelor Publice, decât vânzătorul bunului, obligaţia de restituire a preţului vânzării.

Astfel, statul a fost cel care a naţionalizat abuziv bunul de la fostul proprietar, edictând ulterior norme care au permis închirierea bunului către terţe persoane şi, în final, norme care au permis vânzarea acestuia către respectivii chiriaşi, încasând preţul acestor imobile şi ar fi injust să se impună unităţii administrativ-teritoriale, care a avut în administrare respectivul imobil şi care a fost obligată prin Legea nr. 112/1995 să-l înstrăineze chiriaşilor, sarcina de a-i despăgubi pe reclamanţi.

A mai reţinut t ribunalul că sumele încasate din vânzarea apartamentelor în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu au fost însuşite de unităţile administrativ-teritoriale, care au avut calitatea de vânzători în contracte, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

A apreciat judecătorul fondului că Ministerul Finanţelor Publice stă în judecată în proces drept reprezentant al statului, întrucât acesta, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în litigiile referitoare la dreptul de administrare sau de proprietate, este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

De altfel, ca principiu general, în litigiile având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului, răspunderea generală revine statului, care, şi în temeiul principiilor de drept general acceptate şi al principiilor internaţionale la care România a aderat, prin semnarea CEDO, este obligat să ia toate măsurile de respectare a drepturilor esenţiale ale cetăţenilor, printre care se află şi dreptul la proprietatea privată.

Faţă de aceste considerente, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C.T. SA şi a respins acţiunea formulată împotriva acesteia, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Referitor la fondul cauzei, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, încheiat cu SC C. SA, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, situat în Ploieşti, str. Anton Pann, judeţul Prahova.

În cursul anului 2004, numita I.M. a formulat la Judecătoria Ploieşti o acţiune, prin care l-a chemat în judecată şi pe reclamantul din prezenta cauză, cu motivarea că titlul său de proprietate asupra imobilului sus-menţionat este preferabil titlului de proprietate al reclamantului din prezenta cauză, urmând ca acesta să fie obligat să-i lase în deplină proprietate şi posesia imobilul. Acţiunea formulată de numita I.M. a format obiectul dosarului nr. 3797/281/2006 al Judecătoriei Ploieşti.

Prin aceeaşi decizie, reclamantul din prezenta cauză a fost obligat să-i lase recurentei în deplină proprietate imobilul din Ploieşti, str. Anton Pann, jud. Prahova.

A constatat tribunalul că, reclamantul a fost cumpărător de bună credinţă al imobilului dar, dat fiind faptul că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un neproprietar, Statul Român, această situaţie nu poate constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

În considerentele deciziei respective, s-a reţinut că reclamantul a fost cumpărător de bună-credinţă, întrucât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un neproprietar.

S-a reţinut că, anterior promovării de către numita I.M. a acţiunii în comparare de titluri, în care a fost pronunţată decizia nr. 1142/2006, aceasta a promovat o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, acţiune respinsă prin sentinţa civilă nr. 62/2000 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2427/2002 a Curţii de Apel Ploieşti.

Potrivit art. 50¹din Legea nr. 10/2001, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză”.

În urma interpretării gramaticale a dispoziţiilor art. 20 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus de pct. 8 al art. I din Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 („în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor”), se ajunge la concluzia că legiuitorul, atunci când vorbeşte despre desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 are în vedere contractele desfiinţate ca urmare a admiterii unei acţiuni în anulare sau a unei acţiuni în revendicare.

Tribunalul a apreciat că interpretarea logică a dispoziţiilor art. 50¹ coroborate pe art. 20 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, republicată, este aceea că desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 vizează doar acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost „desfiinţate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către adevăratul proprietar, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.

Prin urmare, a reţinut instanţa de fond că nu se poate imagina o ipoteză în care contractul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi totuşi să fie desfiinţat prin admiterea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât temeiul desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare este art. 45 alin. (2) din legea nr. 10/2001 rep., („actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă”), iar potrivit art. 45 alin. (1) din acelaşi act normativ, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

A considerat judecătorul fondului că dispoziţiile art. 50 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată, nu reglementează în mod expres situaţia în care chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 pierd dreptul de proprietate, ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare iniţiate de fostul proprietar al imobilului. În această situaţie, practica judecătorească a considerat că şi acestor cazuri le sunt aplicabile dispoziţiile sus-menţionate, întrucât, pe de o parte, preţul achitat de chiariaşii-cumpărători a ajuns într-un fond special constituit la nivelul MFP, conform Legii nr. 112/1995, vânzătorul, semnatar al actului de vânzare-cumpărare, neîncasând efectiv nicio sumă de bani.

Un alt argument în sprijinul acestei opinii este şi acela că, prin modalitatea desfiinţării contractelor ori a pierderii procesului în cadrul acţiunii în revendicare, chiriaşii-cumpărători pierd în totalitate bunul, fiind evinşi total.

Din acest punct de vedere, Tribunalul a apreciat că ceea ce s-a dorit a fost repunerea părţilor în situaţia anterioară într-una dintre modalităţile prevăzute de art. 50 alin. (2) şi (2¹) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Pe de altă parte, dispoziţiile legii sunt contradictorii, întrucât şi în ipoteza prevăzută la alin. (2) şi în cea prevăzută la alin. (2¹) al aceluiaşi articol din Legea nr. 10/2001 republicată, contractele sunt desfiinţate, deşi unele sunt încheiate cu respectarea legii, iar altele nu, deşi în primul caz, dacă nu a existat o fraudă la lege, nu există temei legal pentru a se dispune desfiinţarea lor.

Întrucât o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum şi în baza disp. art. 3 C. civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară.

De asemenea, se au în vedere şi prevederile art. 6 CEDO, în conformitate cu care este necesar să se asigure părţilor un proces echitabil.

Având în vedere aceste aspecte, Tribunalul a considerat că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA a fost „desfiinţat”, a devenit de fapt ineficace, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri formulată de numita I.M., dispusă, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosar nr. 3797/2006.

Mai mult decât atât, în baza principiului prezumţiei de lucru judecat, care opreşte repetarea judecăţii, impunând consecvenţa în judecată (ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o alta). Tribunalul consideră că, în cadrul acestui proces, nici nu se mai putea analiza validitatea sau nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în cauză, din moment ce chestiunea validităţii acestuia fusese deja analizată în cadrul dosarului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a acestuia şi în care se pronunţase irevocabil Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 2427/2002, precum şi faptul că acest contract a fost lipsit de efecte juridice prin admiterea revendicării prin comparare de titluri prin decizia Curţii de Apel Ploieşti, nr. 1142/2006, rămasă irevocabilă.

Prin urmare, Tribunalul a apreciat că, prin admiterea acţiunii în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost implicit desfiinţat, în sensul că a fost lipsit de efecte juridice.

A mai reţinut tribunalul, că prin caducitatea se înţelege acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic. Astfel, caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat, ce produce efecte numai pentru viitor şi o cauză ulterioară încheierii actului juridic, iar împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voinţa autorului actului juridic.

Tribunalul a apreciat că, spre deosebire de nulitate, caducitatea este acea cauză de ineficacitate a unui act juridic valabil încheiat, care însă nu a produs încă efecte (ceea ce nu este situaţia din prezentul dosar). Prin urmare, având în vedere că, fiind vorba despre un contract de vânzare-cumpărare, efectele acestuia se produc la momentul realizării acordului de voinţă, fiind un contract cu executare uno ictu, în speţă, astfel că, în speţă, nu operează sancţiunea caducităţii.

Având în vedere toate considerentele mai sus precizate, a apreciat tribunalul că nu se poate constata nici aşa-numita „desfiinţare” a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, astfel cum s-a solicitat de către reclamant, în subsidiar, în cadrul precizării cererii de chemare în judecată, întrucât se consideră că această ineficacitate a contractului respectiv, de lipsite de efecte juridice a acestuia, a intervenit prin decizia civilă irevocabilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosar nr. 3797/2006, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2¹) al Legii nr. 10/2001, republicată.

Împotriva sentinţei civile nr. 4015 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Prahova au declarat apel atât reclamantul A.C., cât şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice în numele Ministerului Finanţelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 84 din 19 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti s-a admis apelul reclamantului, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul că a fost stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată la 1800 lei, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

De asemenea, s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Ministerului Finanţelor Publice şi a fost obligat acest pârât şi SC C.T. SA Ploieşti la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată în apel faţă de reclamant.

Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:

Deşi apelantul susţine că în mod greşit instanţa de fond a respins capătul de cerere din precizarea la acţiune având ca obiect constatarea desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, considerând că acest contract a fost desfiinţat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, dispusă în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1142/2006 a Curţii de Apel Ploieşti, Curtea va reţine că această critică este nefondată întrucât caducitatea este determinată de un eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor,care survine după încheierea valabilă a actului şi care împiedică producerea efectelor sale.

În cauza de faţă nu se poate susţine că lipsirea de efecte juridice a actului de înstrăinare în litigiu este determinat de un eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor.

Susţinerea apelantei că acest act juridic, deşi nedesfiinţat până în prezent, nu mai poate produce nici un efect, întrucât de la data pronunţării deciziei nr. 1142/2006 a Curţii de Apel Ploieşti, acest act juridic nu a mai conferit defunctei reclamante calitatea de proprietar, acesta devenind caduc, urmează a fi respinsă ca nefondată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile arătate mai sus.

Critica apelantului în sensul că argumentele motivării sunt preluate din practica judiciară depusă în cauză de către pârâta SC C.T. SA (filele 55-60 dosar fond), a fost respinsă ca nefondată, întrucât faptul că instanţa a ajuns la aceeaşi părere cu cea expusă în practica judiciară nu poate afecta legalitatea hotărârii.

Este adevărat că în art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se prevede că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor….”, însă o asemenea posibilitate de despăgubire nu există în nicio normă anterioară, astfel că este vorba despre un drept subiectiv creat prin Legea nr. 1/2009 şi că termenul de prescripţie a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Mai mult, art. 50¹din Legea nr. 10/2001 prevede că dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, operează de la data când aceste contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Atâta timp cât în cauză nu a fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare al autoarei apelantului, dreptul de a solicita despăgubiri nici nu a început să curgă.

Susţinerea apelantului că instanţa a schimbat practic temeiul juridic a acţiunii atunci când a considerat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (2¹), întrucât dispoziţiile acestui articol se referă la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească chiriaşii - cumpărători de bună credinţă ai imobilelor retrocedate - pentru a avea prioritate la asigurarea unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale urmează a fi respinsă ca nefondată, din moment ce instanţa a invocat la filele 5-6 din sentinţă că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (2¹) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Nu se poate susţine că instanţa de fond a dedus faptul că atâta vreme cât legiuitorul face vorbire de contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare, a solicita - pe cale separată - aşa cum a făcut apelantul, constatarea desfiinţării contratului pe cale judecătoreasca – este o pretenţie neîntemeiată, având în vedere faptul că, în considerente, s-a menţionat doar că „prin admiterea acţiunii în revendicare contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 implicit a fost desfiinţat, în sensul de a fi lipsit de efecte juridice”.

De asemenea, în considerente s-a mai menţionat că „nu se poate constata nici aşa numita desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, aşa cum s-a solicitat de către reclamant în subsidiar, în cadrul precizării cererii de chemare în judecată, întrucât se consideră că această ineficacitate a contractului respectiv de lipsire de efecte juridice a acestuia a intervenit prin decizia civilă irevocabilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001 republicată”.

Deşi apelantul susţine că dreptul la acţiune privind acordarea preţului de piaţă se naşte de la data rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, Curtea reţine că o asemenea posibilitate de despăgubire nu există în nicio normă anterioară, rezultă că este vorba despre un drept subiectiv creat prin Legea nr. 1/2009 şi că termenul de prescripţie a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Nu se poate reţine că instanţa, prin respingerea capătului de cerere având ca obiect dreptul de a solicita preţul de piaţă al imobilului ce se naşte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare, a refuzat judecata, motivat de faptul că, oricum existenţa hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în revendicare "acoperă" şi situaţia juridică invocată de recurent cu privire la contractul său de vânzare-cumpărare, din moment ce instanţa s-a pronunţat cu privire la caducitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Instanţa de apel a apreciat că este nefondat al doilea motiv de apel ce vizează faptul că instanţa de fond a respins capătul precizator de cerere privitor la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare invocând „principiul prezumţiei de lucru judecat, care opreşte repetarea judecaţii” (fila 7 sentinţa), întrucât, aşa cum s-a mai arătat, prin decizia nr. 2427 din 29 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de apelant cu SC C. SA, că acesta este cumpărător de bună-credinţă, ca urmare a faptului că a încheiat contract de vânzare-cumpărare la 17 ianuarie 1978, în timp ce reclamantul a introdus acţiunea de chemare în judecată a Consiliului Local la 4 ianuarie 1997, pe cale acţiunii în revendicare, deci ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

S-a mai reţinut, că este nefondată şi critica privind neobligarea pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, alături de pârâtul Statul Român (nu numai în calitate de reprezentant al acestuia) la achitarea câtre reclamant a preţului de piaţă, aşa cum a rezultat din raportul de expertiză specialitatea construcţii, întrucât, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar.

Instanţa de apel a apreciat ca fondată critica în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că, chitanţa nr. 10 din 8 iunie 2012, chiar dacă nu poartă antetul cabinetului de avocatură în partea stângă a chitanţei, aceasta poartă ştampilă şi semnătură, apreciindu-se că în cauză lipsa antetului nu poate afecta valabilitatea acestei chitanţe, mai ales că este datată, ştampilată şi semnată.

Cu privire la apelul formulat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice, în numele Ministerului Finanţelor Publice, s-au reţinut următoarele considerente:

Este adevărat că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările si completările ulterioare”, însă Ministerul Finanţelor Publice este reprezentantul statului, astfel cum se prevede în art. 25 din Decretul 31/1054 în vigoare la data introducerii acţiunii 25 februarie 2011, fiind abrogat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, ce a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Mai mult, este de observat că apelul nu este formulat de Statul Român, ci de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova, situaţie în care acest minister nu poate invoca lipsa calităţii procesuale pasive a Statului român, pentru că, aşa cum s-a mai arătat, Ministerul Finanţelor Publice nu este decât un reprezentant al statului.

Susţinerea apelantei că instanţa de fond şi-a însuşit în totalitate susţinerile intimatului-reclamant, precum şi concluziile raportului de expertiza construcţii întocmit în cauză, deşi acesta trebuia să constituie numai un element de convingere, ca toate celelalte mijloace de probă şi că instanţa de fond a interpretat trunchiat dispoziţiile legale în materie, a fost apreciată ca nefondată, întrucât nu se precizează ce dispoziţii legale au fost interpretate trunchiat şi în ce constă nelegalitatea invocată.

Critica ce vizează faptul că în mod greşit tribunalul a admis în parte acţiunea, invocând în motivare faptul că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA a fost „desfiinţat”, a devenit de fapt ineficace, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri şi că s-a făcut o extindere nepermisă a unor prevederi legale instituite pentru reglementarea unei anumite situaţii juridice, la o altă situaţie juridică, de asemenea, a fost apreciată ca nefondată, întrucât acestea sunt considerentele instanţei de fond la chestiunea legată de desfiinţarea contractului de vânzare cumpărare.

Instanţa de apel a apreciat că, dimpotrivă, în cauză sunt incidente disp. art. 50¹din Legea nr. 10/2001, aşa cum s-a arătat în motivarea apelului declarat de reclamant.

Motivul de apel ce vizează motivarea instanţei de fond, în sensul că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (2¹) ale Legii nr. 10/2001, a fost apreciat ca nefondat, pentru că referirea instanţei la acest text de lege în primul rând nu poate afecta în nici un mod legalitatea sentinţei, iar pe de altă parte, referirea la acest articol se face în coroborare cu art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată.

Cu privire la critica ce vizează modul de soluţionare a excepţiei prescrierii dreptului la acţiune invocata de apelantă, prin respingerea ei, s-a reţinut de către instanţa de apel că dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/195 începe să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Deşi apelanta invocă dispoziţiile art. 1337 C. civ., potrivit cărora vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicţiune totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului, aceasta obligaţie revenindu-i, însă, numai daca sunt îndeplinite condiţiile obligatorii impuse de către legiuitor, s-a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Codului civil, ci ale legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul A.C. cât şi pârâţii SC C.T. SA Ploieşti, şi Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova.

Criticile de nelegalitate aduse de reclamant hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel reclamantul A.C. susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii ce vizează constatarea caducităţii contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu SC C. SA, şi a desfiinţării acestuia şi obligarea Statului Român la plata preţului de piaţă al imobilului.

Din această perspectivă se susţine că instanţele au făcut o confuzie între noţiunile de prezumţie de „lucru judecat” şi de „autoritate de lucru judecat” raportat la decizia civilă nr. 2427/2002 a Curţii de Apel Ploieşti.

În aceeaşi idee se mai susţine că, în materia valabilităţii contractului de vânzare – cumpărare, funcţiona prezumţia de lucru judecat rezultat din decizia civilă nr. 2427/2002 a Curţii de Apel Ploieşti, ce nu împiedica însă instanţa de fond a constata că, faţă de situaţia prezentă, în raport cu acţiunea în revendicarea adevăratului proprietar, contractul de vânzare – cumpărare nu mai poate produce niciun efect juridic, şi ca atare se impune a se constata desfiinţarea contractului de vânzare – cumpărare.

O altă critică, adusă de acelaşi reclamant hotărârii instanţei de apel, vizează greşita respingere a motivului de apel privind obligarea Ministerului de Finanţe în nume propriu la plata preţului de piaţă a imobilului, fiind interpretate greşit dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv ale Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite dată în recurs în interesul legii.

În ce priveşte recursul declarat de pârâta SC C.T. SA, criticile de nelegalitate vizează, în temeiul art 304 pct 9 C. proc. civ., greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile în care este incidentă excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

Ca atare se susţine că, în condiţiile lipsei calităţii procesuale pasive, nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, motiv pentru care se solicită modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii cererii reclamantului privind obligarea acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

Se susţine că, în mod eronat, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale a acestuia, că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta stă în cauză în nume propriu şi nu pentru Statul Român şi că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 10/2007, în condiţiile în care contractul prin care reclamanta a dobândit proprietatea imobilului nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre irevocabilă.

O altă critică vizează greşita motivare a hotărârii prin raportare la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi greşita soluţionare a excepţiei prescrierii dreptului la acţiune.

Se mai susţine că acţiunea privind plata despăgubirilor rezultând din garanţia contra evicţiunii nu putea fi admisă având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de legiuitor.

O altă critică vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Este real că în anul 2004, numita I.M. a formulat la Judecătoria Ploieşti o acţiune (dos civ .nr. 3797/281/2006) prin care a chemat în judecată şi pe reclamantul A.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că titlul său de proprietate asupra imobilului din litigiu este preferabil titlului de proprietate al reclamantului din prezenta cauză, urmând ca acesta să fie obligat să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.

Prin decizia civilă nr. 1142/2006 a Curţii de Apel Ploieşti s-a admis recursul adevăratului proprietar al imobilului din litigiu, I.M., s-a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 7577/2005 a Judecătoriei Ploieşti în sensul admiterii acţiunii în revendicare prin compararea de titluri.

Este de reţinut însă că, anterior acţiunii în revendicare, a mai fost promovată şi o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare, finalizată prin respingerea ei (definitiv şi irevocabil) prin decizia civilă nr. 2427/2002 a Curţii de Apel Ploieşti.

Prezenta acţiune înaintată de reclamantul A.C., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Ploieşti - prin primar, Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC C. SA Ploieşti, vizează obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.001lei reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Ploieşti, str. Anton Pann, judeţul Prahova, precum şi constatarea caducităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA Ploieşti.

Faţă de obiectul desus judecăţii şi de excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de recurentul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova sunt de reţinut următoarele aspecte:

Temeiul de drept al acţiunii din prezentul litigiu, îl constituie dispoziţiile art. 50¹din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit textului de lege arătat, alin. (1), „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.

Astfel este de reţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Astfel că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (2¹) şi introducându-se art. 50¹, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Or, raportând cele expuse la situaţia din cauză este de reţinut că reclamantul a fost evins prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparerea titlurilor.

Acţiunea reclamantului fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevede că „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) — cazul cererii de faţă, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menţionat, Ministerul Finanţelor Publice apare ca plătitor al preţului de piaţă al imobilelor, în realitate, el acţionează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul şi direct implicat în situaţia care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu.

Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparţinând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriaşi, care au plătit un preţ pentru bunul astfel dobândit.

Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moştenitorii lui, urmează să recupereze preţul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obţină valoarea de piaţă a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, şi anume Statul, prin reprezentantul său legal.

Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ, reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în preţul plătit de cumpărătorii chiriaşi şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Ministerul acţionează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menţionate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligaţie în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.

De altfel, şi potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.

Ca atare, deşi i se recunoaşte statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi şi obligaţii, ca entitate teoretică şi abstractă, acţionează, în îndeplinirea obligaţiilor sau atribuţiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces şi nici în raporturile juridice civile în absenţa unor reprezentanţi.

Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, este firesc să constituie instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, şi anume pentru efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acţionând, însă, în numele statului, în desfăşurarea acestei activităţi.

De asemenea, câtă vreme Ministerul Finanţelor Publice este persoana prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care trebuie astfel să restituie preţul reactualizat sau preţul de piaţă al imobilului către cumpărători, nu se mai pune problema încălcării acestei dispoziţii, în raport de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care, justifică legitimare procesual pasivă, pentru cele deja arătate.

Din perspectiva celor expuse, se constată că sunt nefondate atât criticile pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, legate de lipsa calităţii procesual pasive, cât şi criticile reclamantului legate de obligarea Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu la plata preţului de piaţă al imobilului.

Or, în condiţiile legitimării procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, se constată că instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul cărora pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată către reclamant, motiv pentru care criticile formulate în acest sens de către pârât sunt nefondate.

Nici critica legată de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 50¹din Legea nr. 10/2001 (în forma actuală ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009), formulată de acelaşi pârât, nu este fondată în condiţiile în care din hotărârile judecătoreşti irevocabile sus evocate a rezultat că la data încheierii contractulului de vânzare – cumpărare nu au fost încălcate normele juridice în vigoare.

Nefondate sunt şi criticile legate de neîndeplinirea condiţiilor impuse de legiuitor în condiţiile în care acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 şi nu pe dispoziţiile de drept comun în materia garanţiei vânzătorului pentru evicţiune (art. 1337 şi următoarele C. civ.).

De altfel, este de reţinut că instituţia garanţiei pentru evicţiune a vânzătorului,( astfel cum este reglementată de dreptul comun), nu este incidentă în speţa de faţă, din moment ce nu garanţia pentru evicţiune reprezintă temeiul juridic al acţiunii, ci dispoziţiile legii speciale sus evocate.

Nu se poate reţine nici încălcarea principiului relativităţii efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata preţului, fiind terţ faţă de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziţia legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata preţului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prevăzut la alin. (2) din acelaşi text de lege, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, în prezent Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar conţinut în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

Prin urmare, câtă vreme obligaţia de plată a preţului actualizat revine pârâtului în temeiul dispoziţiei legale sus evocate, nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina Ministerul Finanţelor Publice în condiţiile arătate mai sus.

În consecinţă, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” .

Cum, calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, atât la data soluţionării acţiunii, cât şi în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunţării sentinţei, aceasta este aplicabilă conform principiului enunţat mai sus.

Nefondată este şi critica legată de motivarea hotărârii legată de excepţia prescrierii dreptului la acţiune formulată de Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care dispoziţiile Legii nr 10/2001 au fost modificate şi completate prin Legea nr. 1/2009 astfel că dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/195 începe să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

În ce priveşte critica reclamantului recurent legată de admisibilitatea petitului privind caducitatea contractului de vânzare cumpărare, este de reţinut că şi aceasta este nefondată în condiţiile în care, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel, caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic.

Or, în cauză fiind vorba de un contract de vânzare-cumpărare, efectele acestuia s-au produs încă de la momentul realizării acordului de voinţă, nefiind incidentă sancţiunea caducităţii.

Critica recurentului reclamant privind confuzia instanţei de apel între puterea şi autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2427/2002 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare al reclamantului, apare ca lipsită de relevanţă juridică în susţinerea vreunui motiv de recurs, hotărârea menţionată constituind un mijloc de probă în aprecierea respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a atitudinii subiective a reclamantului la momentul încheierii contractului, în vederea stabilirii dreptului său la despăgubiri.

Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului şi al pârâtului Ministerul Finanţelor Publice urmează a fi respinse ca nefondate.

În ce priveşte însă recursul pârâtei SC C.T. SA împotriva deciziei nr. 84 din 19 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia I civilă, este de reţinut că lipsa legitimării procesual pasive înlătură orice culpă procesuală, motiv pentru care în mod nelegal s-a dispus obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată.

Cum din această perspectivă, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii raportat la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recursul acestei pârâte urmează a fi admis în temeiul art. 304 pct 9 C. proc. civ., a se modifica decizia recurată, în sensul înlăturării obligării pârâtei SC C.T. SA la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată către reclamant, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta SC C.T. SA împotriva deciziei nr. 84 din 19 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia I civilă.

Modifică decizia recurată, în sensul că înlătură obligarea pârâtei SC C.T. SA la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A.C. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4624/2013. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3858/2013. Civil. Constatare nulitate act... →

ICCJ. Decizia nr. 3857/2013. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3857/2013. Civil