ICCJ. Decizia nr. 3897/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3897/2013
Dosar nr. 28155/3/2007
Şedinţa publică de la 23 septembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 614 din 26 martie 2012, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV a Civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC B.I. SA împotriva Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, ca reprezentantă a Statului Român, cerere reprezentând o contestaţie împotriva unor hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru expropriere; a modificat în parte hotărârile având numerele 4 şi 5 din data de 12 iulie 2007 şi obiectul precizat anterior; a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 255.182 de lei reprezentând despăgubiri pentru terenul expropriat în suprafaţă de 83,09 mp şi la plata sumei de 51.042 de lei reprezentând despăgubiri pentru terenul expropriat în suprafaţă de 16.62 mp.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei în raport de data exproprierii, conform expertizei efectuate în cauză.
Împotriva sentinţei a declarat apel Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România care a susţinut următoarele critici: a) nu exista un temei legal pentru modificarea de către instanţă a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor; b) instanţa a încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi a stabilit cuantumul despăgubirilor la data exproprierii şi nu la data întocmirii raportului de expertiză, ceea ce a determinat stabilirea unei despăgubiri mai mari decât cea reală.
Apelanta a depus la dosar, pentru comparaţie cu preţul exproprierii, un contract de vânzare – cumpărare încheiat în anul 2010; de asemenea a depus practică judiciară în susţinerea motivelor de apel.
Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a Civilă, prin decizia nr. 448 A din 19 decembrie 2012 a respins, ca nefondat, apelul pârâtului, apreciind că instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile legale aplicabile, stabilind cuantumul despăgubirilor datorate pentru bunul expropriat în raport de preţul bunului de la data exproprierii, data pierderii de către reclamant a dreptului de proprietate asupra imobilului.
A reţinut că modificarea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor îşi are temeiul legal în dispoziţiile Legii nr. 198/2004 deoarece art. 7 prevede că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii se comunică părţilor interesate, iar art. 9 prevede că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanţei, fiind logic faptul că el poate să conteste cuantumul despăgubirilor din hotărârea comunicată; că acţiunea lui se îndreaptă împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi că instanţa poate modifica hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirilor.
Instanţa de apel a considerat că este greşită susţinerea potrivit căreia experţii ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea terenului de la data efectuării expertizei şi nu valoarea terenului de la data exproprierii.
Principiul de bază în materia exproprierii este acela că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Acest principiu, cuprins în art. 44 alin. (3) din Constituţia României este preluat de art. 1 din Legea nr. 33/1994, lege la care face trimitere şi Legea nr. 198/2004, aplicabilă în prezentul proces. Având în vedere că, potrivit Legii nr. 33/1994, care reprezintă dreptul comun în materia exproprierii, transferul dreptului de proprietate, din patrimoniul persoanei expropriate în patrimoniul statului, are loc, ca regulă, după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a prevăzut că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, la data întocmirii raportului de expertiză, raport care este efectuat în procesul de expropriere, anterior pronunţării hotărârii de expropriere.
Rezultă că, prin reglementarea menţionată, legiuitorul a fost consecvent principiului constituţional, stabilind că, transferul dreptului de proprietate în patrimoniul Statului se produce, după ce expropriatorul îşi îndeplineşte obligaţiile impuse de instanţă prin hotărâre (vezi art. 28 din Legea nr. 33/1994) şi rezultă implicit că, valoarea terenului este cea stabilită prin expertiză judiciară, efectuată înainte de pronunţarea hotărârii, fiind astfel respectat principiul despăgubirii la valoarea reală a terenului de la data transferului, de vreme ce, transferul dreptului de proprietate se produce – conform Legii nr. 33/1998 – după ce hotărârea judecătorească de expropriere devine definitivă.
Legea nr. 198/2004, lege specială, a făcut trimitere la dispoziţiile menţionate deja, din Legea nr. 33/1994 (vezi art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/1994), însă, a prevăzut o altă procedură de expropriere, în care, o expertiză de evaluare a terenului este efectuată în faza administrativă a exproprierii, iar limitarea dreptului de dispoziţie asupra terenului (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004) cât şi transferul dreptului de proprietate asupra terenului (art. 9 din Legea nr. 198/2004) au loc anterior datei la care poate fi sesizată instanţa cu o contestaţie privind cuantumul despăgubirilor.
Rezultă că, în contextul propus de Legea nr. 198/1994, despăgubirea oferită de expropriator în faza administrativă poate fi contestată la instanţă. În reglementarea acestei legi, la data la care contestaţia ajunge în instanţă, procesul de expropriere este finalizat, deoarece transferul dreptului nu poate fi contestat, ci numai cuantumul despăgubirii.
Curtea a considerat că art. 26 din Legea nr. 33/1994 trebuie interpretat în sensul în care legiuitorul se referă la expertiza de evaluare a terenului efectuată imediat înainte de data transferului dreptului de proprietate, deoarece la data edictării art. 26 din Legea nr. 33/1994, scopul legiuitorului a fost acela de a acorda o justă şi prealabilă despăgubire, în condiţiile în care transferul dreptului de proprietate avea loc la data pronunţării hotărârii judecătoreşti. Prin trimiterea la art. 26 din Legea nr. 33/1994 trebuie păstrat scopul şi sensul legii şi nu păstrată numai sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” fără a observa contextul în care legiuitorul a stabilit că despăgubirea se va calcula în raport de valoarea unui teren similar „la data întocmirii raportului de expertiză”.
Ceea ce uneşte toate legile edictate în materia exproprierii este principiul esenţial al despăgubirii drepte şi prealabile la care legiuitorul nu a renunţat, iar pentru respectarea acestui principiu trebuie observat că, valoarea terenului expropriat este într-adevăr cea stabilită prin raport de expertiză, dar nu la orice dată este efectuat acest raport, ci la data exproprierii, mai precis la data transferului dreptului de proprietate sau la o dată foarte apropriată de data transferului dreptului de proprietate, a conchis Curtea.
Orice altă valoare, a terenului, stabilită la orice altă dată, încalcă atât dispoziţiile legale, cât şi dreptul de proprietate şi este lipsită de un criteriu clar şi obiectiv în raport de valoarea terenului la data la care persoana expropriată a fost lipsită de dreptul de dispoziţie asupra bunului, adică, în mod clar, a pierdut atributul esenţial al dreptului de proprietate.
Prin urmare, având în vedere că expertiza efectuată de instanţa de fond a stabilit valoarea corectă a terenului expropriat, şi anume valoarea terenului de la data transferului dreptului de proprietate ( fila 66 dosar fond), instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Compania Naţională de Autostrăzi Drumuri Naţionale din România, solicitând, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul schimbării în tot a sentinţei nr. 614 din data de 26 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV a Civilă şi, pe fond, respingerea cererii de majorare a cuantumului despăgubirii, ca fiind neîntemeiată. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării unei noi expertize evaluatorii realizate cu respectarea art. 25 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a reiterat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care se solicită modificarea hotărârilor nr. 4 şi 5 din data de 12 iulie 2007 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Sectorul 1 Bucureşti.
A susţinut că reclamanta nu este parte semnatară a hotărârii, hotărârea fiind un act unilateral, nu bilateral şi nu există niciun temei legal pentru modificarea hotărârii nr. 11 din 09 mai 2006.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 198/2004 instanţa are posibilitatea doar să stabilească, în temeiul unui raport de expertiză judiciară, justeţea cuantumului despăgubirii aprobate prin Hotărârea de Guvern sau să stabilească care sunt persoanele îndreptăţite la despăgubiri.
În consecinţă, actele emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 sunt supuse controlului de legalitate numai în ceea ce priveşte dreptul la despăgubire pentru expropriere şi cuantumul despăgubirii.
Faptul că, ulterior administrării probatoriului, instanţa de apel a concluzionat în sensul că reclamantei i se cuvine un cuantum al despăgubirilor mai mare decât cel acordat prin hotărârea nr. 4 şi nr. 5 din 12 iulie 2007 nu implică modificarea hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au interpretat greşit dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, care fac trimitere la art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, considerând că aceste prevederi se referă strict la modalitatea de soluţionare a cererii de chemare in judecată şi la normele procedurale pentru soluţionarea cererilor in materia exproprierii.
Astfel, deşi dispoziţia din art. 26 din Legea nr. 33/1994 este evident contrară celor reţinute de instanţa de control judiciar, aceasta din urmă a preferat să dea întâietate soluţiei nelegale de la fondul cauzei, care stabileşte despăgubirile pentru imobilele expropriate în funcţie de valoarea relevată la momentul exproprierii.
Arătă că legiuitorul a modificat succesiv art. 9 din Legea nr. 198/2004 (prin legea nr. 184/2008 şi apoi prin O.U.G. nr. 228/2008), iar în prezent nu exista niciun dubiu că valoarea imobilului expropriat trebuie să fie cea de la momentul întocmirii raportului de expertiză.
Instanţa de apel şi-a însuşit în mod greşit concluziile instanţei de fond, considerând că prin stabilirea despăgubirilor la momentul întocmirii raportului de expertiză în conformitate cu prevederile art. 9. alin. (3) din Legea nr. 198/2004 coroborate cu art. 26. alin. (2) din Legea nr. 33/1994 s-ar aduce atingere principiului consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituţie.
Faptul că evaluarea judiciară trebuie să ţină cont de preţurile înregistrate pe piaţa imobiliară la momentul întocmirii acesteia nu echivalează cu încălcarea caracterului prealabil al despăgubirii.
Despăgubirile stabilite prin hotărârile contestate (nr. 4 şi 5 din 12 iulie 2007) au fost consemnate la C.E.C. Bank pe numele reclamantei şi numai ulterior acestui moment, în condiţiile art. 15 din Legea nr. 198/2004, a operat transferul dreptului de proprietate. Aşadar anterioritatea plăţii despăgubirii este dovedită, iar norma juridică a fost analizată în mod profund eronat de către instanţa de apel.
Motivarea instanţei de control judiciar, care reia in mare parte susţinerile primei instanţe, este cu atât mai surprinzătoare cu cât în practica judiciară şi în doctrina de specialitate s-a cristalizat interpretarea corectă a celor două texte de lege incidente (art. 9. alin. (3) din Legea nr. 198/2004 şi art. 26. alin. (2) din Legea nr. 33/1994) şi anume că evaluarea realizată în cazul unor imobile expropriate pentru cauză de utilitate publică va avea în vedere preţurile unor terenuri similare de la data întocmirii lucrării.
Pe cale de consecinţă, stabilind cuantumul despăgubirii in funcţie de preţul terenurilor la nivelul anului 2008, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală decurgând din interpretarea greşită a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care devine incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critică şi modul în care instanţa de apel a evaluat proprietatea la momentul exproprierii, prin metoda comparaţiei directe, preţul de vânzare al imobilelor înstrăinate prin contractul autentic din 31 octombrie 2007 având caracteristici diferite faţa de loturile expropriate (terenurile ce au făcut obiectul exproprierii au destinaţia intravilan construibil iar imobilele vândute prin contractul comparabil este afectat de utilităţi sau servituţi).
Din probatoriul administrat în cauză rezultă justeţea cuantumului despăgubirii, astfel cum a fost stabilit de către expropriator prin Hotărârile nr. 4 şi 5 din 12 iulie 2007 (500 euro/m.p.).
Data de 27 aprilie 2010 reprezintă data realizării raportului de expertiză refăcut în condiţiile in care obiecţiunile subscrisei au fost admise şi s-a dispus refacerea evaluării terenurilor in litigiu in conformitate eu modalitatea prevăzuta de art. 26 din Legea nr 33/1994, iar concluziile raportului de expertiză pot fi coroborate cu valorile rezultate din actele autentice depuse la dosarul cauzei de către pârâtă.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de concluziile raportului de la momentul stabilit de către legiuitor, încălcând astfel în mod evident art. 27 din Legea nr. 33/1994.
Arată, că în alte cauze, că în dosarele nr. 21563/3/2006 şi nr. 21564/3/2006, în care sunt aceleaşi părţi, s-au omologat rapoarte de expertiză întocmite la nivelul anilor 2010 şi 2011, unde evaluările terenurilor au fost de 309 euro/mp şi 333,90 euro/mp.
Aşadar pentru terenuri vecine cu cele expropriate in prezentul dosar s-au stabilit despăgubiri mult mai reduse faţă de valoarea acordată de către expropriator prin hotărârile nr. 4 şi 5 din 12 iulie 2007.
Valoarea stabilită la momentul realizării lucrării refăcute - 260 euro/mp - este situată mult sub valoarea acordată de expropriator.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul schimbării în tot a sentinţei civile nr. 614 din 26 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, iar, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de majorare a cuantumului despăgubirilor consemnate prin Hotărârile nr. 4 şi nr. 5 din 12 iulie 2007.
Analiza instanţei de recurs:
Critica pârâtului referitoare la respingerea excepţiei de inadmisibilitate a petitului privind modificarea Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor, este nefondată.
Împrejurarea că Hotărârea este un act unilateral al Comisiei nu o exceptează de modificare/anulare motivat de faptul că, aşa cum pretinde pârâtul, prin hotărâre judecătorească, instanţa poate cenzura doar cuantumul despăgubirilor acordate expropriatului.
Aşa cum corect au reţinut instanţele de fond, modificarea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor îşi are temeiul legal în dispoziţiile Legii nr. 198/2004.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 7 din acest act normativ h otărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii emisă în condiţiile prevăzute la art. 5 şi 6 se comunică solicitantului, precum şi celorlalţi titulari ori, după caz, titulari aparenţi, se afişează în extras la sediul consiliului local pe raza căruia se află situat imobilul expropriat şi în extras, pe pagina proprie de internet a expropriatorului.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din legea anterior menţionată expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
Prin urmare, cum instanţa poate stabili, pe baza criteriilor legale, o altă valoare a despăgubirilor decât cea propusă de expropriator prin hotărârea atacată, este evident că este admisibilă modificarea acesteia în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, existând un impediment legal exclusiv doar în ceea ce priveşte contestarea transferului dreptului de proprietate.
Împrejurarea că în lege nu este reglementată expres, cum arată recurentul, o acţiune în modificarea hotărârii Comisiei nu înseamnă că partea nu ar avea la îndemână un astfel de demers, întrucât, sub aspect procedural, aceasta este calea prin intermediul căreia se poate realiza modificarea unei hotărâri emise în prima fază a procedurii exproprierii, care a stabilit despăgubirile cu încălcarea dispoziţiilor legale.
De altfel, susţinerile recurentului sunt în defavoarea poziţiei sale de expropriator, întrucât considerarea ca inadmisibilă a unei astfel de acţiuni, în aşa fel încât cuantumul iniţial al despăgubirilor să fie înlocuit cu cel stabilit pe cale jurisdicţională, ar însemna să rămână valide două titluri executorii - unul reprezentat de hotărârea Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor şi celălalt, reprezentat de hotărârea judecătorească.
Sunt, însă, fondate celelalte critici referitoare la modalitatea de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele expropriate în funcţie de valoarea relevată la momentul exproprierii.
Dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local prevedeau că: “ Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.”, normele menţionate fiind norme de trimitere în procedura de contestare a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor pentru exproprieri dispuse în temeiul actului normative special.
La data formulării acţiunii – 17 august 2007 (data poştei), art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 dispunea în sensul că: "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor tine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând in considerare şi dovezile prezentate de aceştia.”
Prin urmare, legea cadru în materia exproprierilor a stabilit un criteriu legal ce trebuie avut in vedere de comisia de experţi numită de instanţa în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din lege, în sensul ca evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de preturile de tranzacţionare ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii.
Art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 (anterior citat) a fost modificat prin Legea nr. 184/2008 (intrată în vigoare la 03 noiembrie 2008), textul de lege având următorul cuprins: „Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii. La calcularea cuantumului despăgubirii, experţii şi instanţa de judecată se vor raporta la momentul transferului dreptului de proprietate, în condiţiile art. 15 din prezenta lege."
Urmare a acestei modificări, cu privire la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirii de către instanţă, în cazul în care despăgubirea era contestată în justiţie, art. 9 alin. (3) conţinea două prevederi aparent contradictorii.
Astfel, pe de o parte, potrivit art. 9 alin. (3) teza întâi, acţiunea având ca obiect contestarea hotărârii expropriatorului de stabilire a cuantumului despăgubirii se soluţiona, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii, potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, din interpretarea acestor prevederi reieşind că, în ceea ce priveşte calcularea cuantumului despăgubirii, erau aplicabile prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora experţii şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel, în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Pe de altă parte, teza a doua a art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 statua în mod expres că la calcularea cuantumului despăgubirii, instanţa şi experţii se vor raporta la momentul transferului dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului.
Art. 9 alin. (3) a fost însă modificat prin O.U.G. nr. 228/2008 (intrată în vigoare la 05 ianuarie 2009) care, prin art. IV la pct . 3 a prevăzut că „Articolul 9, alineatul (3) (…) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(3) Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.”
În speţă, la data soluţionării cauzei în apel, modificările aduse art. 9 alin. (3) al Legii nr. 198/2004 prin Legea nr. 184/2008, sub acest aspect, fuseseră abrogate odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 228/2008, calculul despăgubirilor făcându-se conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod incorect a interpretat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul în care legiuitorul se referă la expertiza de evaluarea a terenului efectuată la data transferului dreptului de proprietate.
Astfel, instanţele de fond au apreciat că stabilirea cuantumului justei despăgubiri ce se cuvine proprietarului terenului expropriat trebuie să ţină cont de data transferului dreptului de proprietate la data consemnării despăgubirii şi nu la un moment ulterior celui la care a operat transferul dreptului de proprietate, respectiv la data efectuării raportului de expertiză în cadrul demersului judiciar.
Prin art. 26, legiuitorul a instituit un criteriu distinct de apreciere a valorii bunurilor, care nu poate fi ignorat, sub aspectul momentului la care se raportează stabilirea cuantumului despăgubirii, acesta fiind reprezentat de „data întocmirii raportului de expertiză”.
Criteriile în raport de care se stabileşte cuantumul despăgubirii sunt cele prevăzute de Legea nr. 33/1994, care, în art. 26 alin. (1) şi (2) prevede că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Aşa cum s-a cristalizat în practica judiciară, sintagma „preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele” are în vedere preţul de piaţă, respectiv cel de tranzacţionare, stipulat în acte de înstrăinare încheiate la o dată apropiată celei la care se efectuează expertiza de evaluare. „Preţul de piaţă” este considerat a fi preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că niciunul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.
Stabilirea preţului de piaţă presupune administrarea unor probatorii pertinente, una din cele mai importante fiind expertiza tehnică de evaluare a proprietăţii şi a prejudiciului cauzat expropriatorului la momentul întocmirii raportului de expertiză.
Sintagma „data întocmirii raportului de expertiză” din cuprinsul art. 26 presupune raportarea la data efectuării expertizei în cursul judecăţii, şi nu la data exproprierii, cu atât mai mult cu cât legiuitorul foloseşte o terminologie diferită pentru conturarea celor două etape, respectiv „raport de expertiză”, pentru etapa jurisdicţională şi „raport de evaluare”, pentru faza administrativă, neavând-o în vedere, pe aceasta din urmă, ca reper al momentului de calculare a despăgubirilor în etapa jurisdicţională.
În vederea aplicării criteriului legal prevăzut de textul invocat şi în virtutea respectării principiului impus de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prima instanţă a apreciat asupra oportunităţii întocmirii unei lucrări de specialitate prin care experţii urmau să răspundă obiecţiunilor părţilor, având ca obiectiv şi finalitate stabilirea cuantumului despăgubirii în funcţie de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel cu imobilul în litigiu, atât la data exproprierii cât şi la data întocmirii raportului de expertiză.
Întrucât, într-o primă etapă, cu nerespectarea dispoziţiilor instanţei, experţii au stabilit o valoare a terenului în funcţie de anunţurile de mică publicitate (ce nu dau garanţia unui preţ real de circulaţie), tribunalul a dispus refacerea expertizei şi a pus în vedere experţilor întocmirea lucrării în raport de contracte de vânzare-cumpărare, prezentate de părţile cauzei, referitoare la proprietăţi situate în aceeaşi zonă sau în zone apropiate, ori având aceleaşi caracteristici.
Astfel, p rin încheierea de şedinţă de la data de 20 aprilie 2010, tribunalul a încuviinţat obiecţiunile formulate de părţi la raportul de expertiză, în sensul în care experţii aveau a stabili valoarea terenului, respectiv valoarea despăgubirilor în raport de momentul efectuării raportului de expertiză, deci în raport de criteriul impus de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Totodată, tribunalul a solicitat experţilor să stabilească şi valoarea imobilului de la data exproprierii, cerinţă neconformă criteriului legal amintit.
Noua lucrare întocmită (filele 180- 182 dosar prima instanţă), având concluzii comune pentru toţi cei trei experţi, a evidenţiat, în funcţie de criteriile fixate, ţinând cont de contracte autentificate, valori de 254,97 euro/mp şi, respectiv de 266,64 euro/mp, la epoca întocmirii raportului.
Pornind de la aceste valori, experţii au realizat o estimare a valorii unităţii metrice de 260 euro/mp, la data întocmirii raportului de expertiză.
Prima instanţă nu a omologat această valoare stabilită de experţi prin lucrarea de specialitate anterior menţionată, singurul mijloc de probă care a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv care viza perioada de referinţă de la data întocmirii raportului, reţinând relevante valorile evidenţiate( prin aceeaşi lucrare) de la data exproprierii.
Confirmând soluţia procesuală a tribunalului, curtea de apel a ignorat criteriul legal impus de dispoz. art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care, aşa cum s-a arătat în considerentele precedente, are în vedere valoarea imobilului de la data întocmirii raportului de expertiză.
Prin urmare, având în vedere contextul legal menţionat, Curtea va reţine că instanţa de apel nu a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, neraportându-se în stabilirea valorii despăgubirii la momentul efectuării raportului de expertiză, ci la momentul transferului dreptului de proprietate, acest din urmă criteriu fiind introdus prin art. 9 din Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 şi ulterior abrogat prin art. IV pct. 3 din O.U.G. nr. 228/2008.
Aşa cum s-a arătat, revenindu-se la soluţia legislativă anterioară, de trimitere la dispoziţiile dreptului comun în materia exproprierii, cuprinse în art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a despăgubirilor, instanţele nu puteau reţine valoarea stabilită la data exproprierii.
De altfel, trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 33/1994 a fost menţinută şi de Legea nr. 255/2010, (art. 22 alin. (1) şi (3)), lege care a abrogat Legea nr. 198/2004.
Acesta fiind cadrul normativ, orice altă susţinere referitoare la trendul pieţei imobiliare nu prezintă relevanţă.
În acest context al analizei, sunt de reţinut dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, aplicabile şi în cazul exproprierilor efectuate sub imperiul Legii nr. 198/2004, în vigoare la data exproprierii, potrivit cărora despăgubirea acordată de către instanţă nu poate fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.
Or, în speţă, cum valoarea stabilită la data întocmirii raportului de expertiză, în baza analizei efectuate de experţii, de 260 euro/mp, este inferioară valorii de 500 euro/mp menţionată în Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 4 şi nr. 5 ambele din data de 12 iulie 2007, se constată că nu există motive pentru care cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei ar trebui modificat.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3), cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România împotriva deciziei nr. 448 A din 19 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a Civilă; va modifica decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de către pârât împotriva sentinţei civile nr. 614 din 26 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV a Civilă; va schimbă în parte sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea principală formulată de către reclamanta SC B.I. SA, ca neîntemeiată şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România împotriva deciziei nr. 448 A din 19 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a Civilă.
Modifică decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de către apelantul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România împotriva sentinţei civile nr. 614 din 26 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV a Civilă.
Schimbă în parte sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea principală formulată de către reclamanta SC B.I. SA, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3858/2013. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 4113/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
