ICCJ. Decizia nr. 3983/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3983/2013
Dosar nr. 2001/1/2002
Şedinţa publică din 25 septembrie 2013
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată ia data de 9 februarie 2001 pe roiul Tribunalului Bucureşti, reclamanta D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi N.A., pronunţarea unei hotărâri prin care pârâta să fie obligată să-i lase în proprietate şi posesie apartamentul din imobiiul situat în Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa nr. 695 din 19 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia invocată de pârâta N.A., a admis în parte cererea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta N.A. să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul, împreună cu terenul aferent, în suprafaţă de 67,76 mp.
A respins cererea formulată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că titlul reclamantei este preferabil, deoarece este confirmat printr-o hotărâre judecătorească anterioară şi a făcut dovada transmiterii succesive a dreptului de proprietate începând cu anul 1942, iar pârâta a dobândit bunul de la un neproprietar.
Prin Decizia nr. 12/A din 11 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentinţa şi a respins acţiunea promovată de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că pârâta a cumpărat apartamentul cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fapt confirmat ulterior prin sentinţa civilă nr. 7639/1999, rămasă definitivă.
Instanţa de apel a mai reţinut că în favoarea pârâtei operează prezumţia de bună credinţă.
Prin Decizia nr. 1244 din 23 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantă şi continuat de moştenitorii D.G. şi D.V.S. împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de recurs a reţinut că, prin dispoziţia din 29 iunie 1998, în aplicarea sentinţei civile nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, primarul general al municipiului Bucureşti a dispus restituirea în proprietatea reclamantei a imobilului în litigiu. Predarea primirea efectivă s-a făcut prin procesul verbal din 20 august 1998.
Din contractul de vânzare cumpărare din 11 noiembrie 1996, rezultă că apartamentul este cumpărat de pârâtă.
Instanţa de apel nu a verificat dacă între cele două apartamente există identitate, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia civilă nr. 193/A din 12 martie 2010, rămasă irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea în revendicare formulată de D.M. împotriva pârâţilor H.C. şi H.E., cu privire la imobil.
Instanţa de recurs a mai reţinut că instanţa de apel nu a verificat dacă notificarea formulată de autoarea recurenţilor a fost soluţionată.
După rejudecare, prin Decizia nr. 410/A din 19 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă C.A., moştenitoarea pârâtei N.A.
Instanţa de rejudecare în apel a reţinut că, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat la 21 februarie 1942, transcris la grefa Tribunalului Ilfov, autorii reclamantei D.M. au dobândit imobilul în litigiu, compus din teren şi clădire cu o suprafaţă totală de 398,75 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea promovată de reclamanta D.M. şi a obligat Consiliul general al municipiului Bucureşti să lase în proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti.
În temeiul acestei sentinţe, Primarul general al municipiului Bucureşti a emis dispoziţia din 29 iunie 1998, prin care a restituit reclamantei în proprietate imobilul.
Imobilul a fost identificat prin raport de expertiză, iar, potrivit adresei Primăriei municipiului Bucureşti 3 octombrie 2012, la nivelul anului 1940, imobilul a figurat cu nr. 21, iar în anul 1948, nr. 21 bis a devenit nr. 21/A. Prin raportul de expertiză s-a constatat că imobilul ce se află la adresa poştală este apartamentul, deţinut de H.C. şi H.E.
Instanţa de rejudecare în apel a mai reţinut că, din sentinţa civilă nr. 7639 din 14 mai 1999, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rezultă că reclamanta D.M. s-a judecat cu pârâţii N.A. şi H.C. şi H.E. pentru a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate pentru apartamentele situate în incinta aceluiaşi imobil.
Imobilul care în prezent este situat la nr. 21 aparţine altor persoane - P.V.B. şi S.R. - are o altă dimensiune şi a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Prin urmare, există identitate între imobilul solicitat şi cel ce a tăcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.
Instanţa de apel a mai reţinut, în ceea ce priveşte fondul cauzei, că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare şi că, în cauză, la data intrării în vigoare a legii speciale, imobilul fusese deja restituit proprietarei iniţiale, conform sentinţei civile nr. 16830 din 21 noiembrie 1997 şi a dispoziţiei primarului general, chiar dacă fusese anterior înstrăinat chiriaşilor, potrivit Legii nr. 112/1995.
În această situaţie, persoana îndreptăţită are deschisă calea acţiunii în revendicare şi după intrarea în vigoare a legii speciale.
Având în vedere faptul că imobilul a fost restituit anterior reclamantei iniţiale, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, executată de primarul generai, reclamanta are un „bun", în sensul art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care o îndreptăţeşte la redobândirea posesiei.
În ceea ce priveşte faptul că prin sentinţa civilă nr. 7639 din 14 mai 1999 s-a respins cererea prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, instanţa de apel a reţinut că ambele părţi deţin un titlu, situaţie în care se impune analiza celei de a doua teze din primul paragraf al art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Prin urmare, în concursul dintre reclamanţi şi pârâţi, instanţa de apel a constatat că demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă a imobilului, înstrăinarea către terţe persoane şi lipsa oricărei forme de reparaţie a prejudiciului astfel creat, în condiţiile în care reclamanţii, prin autoarea lor, D.M.,au fost recunoscuţi de justiţie ca proprietari ai imobilului.
Instanţa de apel a mai avut în vedere şi faptul că, potrivit jurisprudenţei naţionale şi europene, pârâtul din acţiunea în revendicare care deţine un „bun" neanulat are posibilitatea dezdăunării prin efectul exercitării acţiunii prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta C.A.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct 5, 6 şi 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia este netememică şi neiegală pentru următoarele motive:
Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor speciale prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, de Legea nr. 112/1995 şi de Legea nr. 10/2001, precum şi cu încălcarea prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de instanţa supremă în interesul legii, încălcând, astfel, şi principiul de drept „generaţia specialibus deroganf".
Recurenta a arătat că forţa juridică şi valabilitatea titlului său de proprietate nu se pot verifica decât faţă de prevederile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 112/1995, iar punerea valabilităţii sale în discuţie este o condiţie sine qua non a admiterii acţiunii în revendicare.
Conflictul între legea specială şi legea generală a fost soluţionat şi prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în cadrul acţiunilor în revendicare, dacă prevederile legii speciale vin în concurs cu cele ale dreptului comun, legea specială se aplică cu precădere, iar prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în faţa legii speciaie poate fi dată numai cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Recurenta a mai arătat că statul avea un titlu de proprietate considerat valabil la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, deoarece, potrivit Legii nr. 112/1995, imobilul a fost considerat preluat eu titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Raportându-se la dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea art. 105 alin. (2) din Cod şi s-a pronunţat asupra mai mult decât ceea ce s-a cerut.
Astfel, instanţa de apel a modificat în mod nepermis dispozitivul sentinţei irevocabile nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, reţinând că aceasta se referă la imobilul de la nr. poştal 21/A şi nu la cel de la nr. 21, în condiţiile în care nu fusese investită cu o cerere de modificare a conţinutului dispozitivului.
De altfel, sentinţa civilă nr. 16810/1997 a fost obţinută prin inducerea în eroare a instanţei şi prin fraudarea dispoziţiilor legale, fiind pronunţată în contradictoriu cu un pârât lipsit de calitate procesuală pasivă, ascunzându-se faptul că imobilul fusese vândut anterior numitei N.A.
Dând eficienţă sentinţei civile nr. 16810/1997, obţinută prin inducerea în eroare, instanţa de apel a încălcat în mod grav principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti şi, implicit, dreptul la apărare al pârâtei.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil şi a aplicat greşit prevederile deciziei pronunţate de C.E.D.O. în cauza Măria Athanasiu şi alţii împotriva României.
Încălcarea principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti a condus şi la încălcarea dreptului la un proces echitabil, iar recurenta nu trebuia să fie victima instabilităţii practicii judiciare şi a pasivităţii şi lipsei de coerenţă a reclamantei care, în urmă cu 10 ani a solicitat suspendarea judecăţii optând pentru primirea despăgubirilor, motivele pentru care procedura administrativă nu a fost finalizată fiindu-i imputabile.
Instanţa de apel, a arătat recurenta, a încălcat dispoziţiile art. 480 C. civ., ignorând faptul că titlul de proprietate al autoarei sale este un titlu valabil, încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credinţă, buna credinţă fiind un scut eficient în faţa revendicării formulate de fostul proprietar.
Criticile formulate de recurentă permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct 5, 6 şi 9 C. proc. civ., dar sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Analizând cu prioritate motivele de recurs de recurs ce vizează încălcarea unor norme de procedură, se constată că recurenta pretinde că instanţa de apel a modificat dispozitivul sentinţei civile nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, acordând, astfel, ceea ce nu s-a cerut şi a nesocotit principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti.
Criticile nu pot fi primite, deoarece, prin sentinţa civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea promovată de reclamanta D.M. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul general aî primăriei municipiului Bucureşti, pe care i-a obligat să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie, compus din teren şi clădire, în suprafaţă de 398,75 mp.
Prin cererea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a formulat acţiune în revendicare pentru ap., din imobilul situat în str. P.S., reprezentând o cotă indiviză de 46,73% din întregul imobil şi suprafaţa de 67,76 mp teren aferent.
Prin Decizia nr. 1244 din 23 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii pronunţate în apel în primul ciclu procesual, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, stabilind, printre altele, în sarcina instanţei de apel şi obligaţia de a verifica dacă există identitate între imobilul revendicat şi cel cumpărat de N.A.
Prin urmare, verificând identitatea imobilelor ce au constituit obiectul judecăţilor în care s-au pronunţat cele două hotărâri, instanţa de apel nu s-a investit cu ceea ce nu s-a cerut, ci a respectat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare.
De altfel, conformându-se îndrumărilor date de instanţa de recurs, instanţa de apel, în urma administrării probatoriului, a constatat că între ceie două imobile există identitate, pentru ca imobilul ce a fost înstrăinat prin contractul de vânzare cumpărare din 11 noiembrie 1996 către N.A. este parte componentă a întregului imobil situat în str. P.S. Dând eficienţă sentinţei civile nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, instanţa de apel nu a încălcat principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, nici dreptul la un proces echitabil şi la apărare.
Sentinţa civilă invocată a intrat în puterea lucrului judecai, pentru că a rămas irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.
Or, efectul pozitiv al hotărârii judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat împiedică instanţele de judecată să facă o nouă analiză a unei chestiuni de drept deja soluţionate, motiv pentru care instanţa de apel nu putea să ignore sentinţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a stabilit că reclamanta iniţială este proprietarul imobilului şi că transferul dreptului de proprietate către stat nu s-a făcut niciodată valabil, statul deţinând imobilul fără titlu.
Cât priveşte criticile relative la fondul raportului juridic dedus judecăţii, se constată că reclamanta iniţială, D.M., a investit instanţele de judecată, la data de 9 februarie 2001, cu o acţiune în revendicare de drept comun, prin care a solicitat compararea titlurilor de proprietate.
În faţa instanţei de judecată astfel investite, atât reclamanta cât şi pârâta N.A. au exhibat câte un titlu.
Astfel, reclamanta a invocat contractul de vânzare cumpărare al autorului său, încheiat la 21 februarie 1942 şi sentinţa civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997, pronunţată de Judecătoria sectorului 1, devenită definitivă şi rămasă irevocabilă, iar pârâta a invocat contractul de vânzare - cumpărare din 11 noiembrie 1996 şi sentinţa civilă nr. 7639 din 14 mai 1999, pronunţată de Judecătoria sectorului î Bucureşti.
Atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire Ia imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Instanţa de apel a constatat că titlul reclamantei este mai caracterizat, pentru motivele prezentate mai sus.
Instanţa de recurs constată, de asemenea, ca titlul reclamantei este mai caracterizat, deoarece dreptul de proprietate consacrat prin acesta este un drept consolidat şi actual.
Reclamanta are calitatea de moştenitoare a fostului proprietar, de la care imobilul a fost preluat în aplicarea Decretului nr. 92/1950. Ea deţine un titlu mai preferabil deoarece, chiar dacă bunul a ieşit din patrimoniul autorului ei ca efect al naţionalizării, dreptul de proprietate al autorului a fost consolidat prin sentinţa civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, devenită definitivă şi rămasă irevocabilă, care a constatat că acesta era o persoană exceptata de la aplicarea actului de naţionalizare şi, pe cale de consecinţă, a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pârâtul Consiliul local al municipiului Bucureşti să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
La data de 29 iunie 1998, Primarul general al Municipiului Bucureşti a executat obligaţia stabilită prin hotărârea j udecătorească, deoarece, prin dispoziţie a dispus restituirea în proprietatea lui D.M. a imobilului din str. P.S.
Pârâta, în schimb, a dobândit bunul prin cumpărare de la un proprietar care, aşa cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a obţinut dreptul de proprietate în mod abuziv, tară titlu valabil, prin aplicarea incorectă a Decretului nr. 92/1950.
Pârâta nu poate pretinde nici măcar faptul că Statul Român beneficia de aparenţe mai puternice că are calitatea de proprietar, în condiţiile în care, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, titlul de proprietate al statului era disputat de fostul proprietar, care formulase la 23 iulie 1996 cerere de restituire în natură a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Or, aparenţa de proprietate este importantă, deoarece în acţiunea în revendicare în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.
Comparând cele două titluri, se constata că titlul pârâtei nu este mai caracterizat, pentru că Statul Român, autorul dreptului ei de proprietate, nu era un verus dominus.
Sub acest aspect, în cauză nu prezintă relevanţă faptul că, la data achiziţionării imobilului, pârâta N.A. a fost de bună credinţă, deoarece compararea de titluri, ca operaţiune juridică, se aplică în ipoteza în care ambele titluri invocate de părţile aflate în opoziţie sunt legale şi valide, ceea ce implică inclusiv faptul că au fost obţinute cu bună credinţă.
Dobândirea bunului prin bună credinţă poate fi opusă doar în cadrul unei acţiuni prin care se tinde la desfiinţarea sau anularea titlului invocat şi nu în acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, în care instanţa de judecată are sarcina de a da preferabilitate unuia din cele două titluri deopotrivă valabile.
Titlul de proprietate al reclamantei este preferabil şi din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O.
Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente" cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O, prezentată, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, par. 23, etc).
Deşi Jurisprudenţa Curţii europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, în cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, parag. 143).
Prin urmare, reclamanta deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care ar putea antrena garanţiile oferite de norma europeană, pentru că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi prin dispoziţia autorităţilor locale, s-a dispus restituirea bunului în patrimoniul fostului proprietar.
Faţă de împrejurarea că reclamanta are un bun în sensul Convenţiei, lipsirea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Or, a se da preferabilitate titlului invocat de pârâtă ar reprezenta o încălcare nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate care se bucură de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pârâta pretinde că şi ea se bucură de protecţia Convenţiei, dar lipsirea ei de proprietate este justificată, pentru că, aşa cum s-a arătat, dreptul ei de proprietate nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate consolidat.
În plus, spre deosebire de reclamantă, în ipoteza pierderii bunului legal dobândit, pârâta are posibilitatea dezdăunării, potrivit Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin legea nr. 1/2009.
Recurenta au mai susţinut că s-au încălcat şi dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, deoarece, prin soluţia pronunţată, s-a adus atingere unui alt drept de proprietate, niciodată desfiinţat.
Nici această susţinere nu poate fi avută în vedere, deoarece, prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice,
Prin soluţia statuată, instanţa supremă nu a înţeles să se abată de la aplicarea regulilor general valabile în materie de comparare de titluri, ci a analizat criteriile de preferabilitate şi din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., care acordă o valoare deosebită ocrotirii securităţii raporturilor juridice.
Or, securitatea raporturilor juridice nu este compatibilă cu ideea prevalentei unui titlu de proprietate, disputat încă de la data naşterii lui, asupra unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Nici susţinerile recurentei privind încălcarea principiului generaţia speciaîibus derogant nu pot fi primite, deoarece, aşa cum s-a arătat, instanţele de judecată au fost sesizate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care se aplică numai cererilor de restituire formulate după intrarea în vigoare a acesteia, 14 februarie 2001.
De aceea, în cauză, nu prezintă importanţă faptul că procedura iniţiată în temeiul Legii nr. 10/2001, neaplieabilă raportului juridic dedus judecăţii, nu s-a finalizat printr-o decizie emisă de persoana juridică investită cu soluţionarea notificării.
De altfel, situaţia reclamantei era diferită faţă de situaţia altor persoane interesate, deoarece deţinea un titlu cu privire la imobilul în litigiu, respectiv sentinţa civilă nr. 16810 din 21 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi dispoziţia de restituire în natură din 29 iunie 1998, emisă de primarul general.
Existenţa unui titlu valid de proprietate anterior intrării în vigoare a legii speciale de restituire care urmărea tocmai acordarea unui nou titlu de proprietate foştilor proprietari, face ca principiul generalia speciaîibus derogant să nu fie aplicabil în cauză.
Recurenta a mai susţinut că s-au încălcat dispoziţiile art 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, bunurile preluate de stat tară un titlu valabil pot fi revendicate doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Deşi nu afirmă în mod clar, recurenta susţine, în fapt, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de reclamantă, teză care nu poate fi primită, deoarece acţiunea în revendicare este inadmisibilă doar atunci când are ca obiect imobile care cad sub incidenţa legii speciale de reparaţie.
Aceasta presupune că reclamantul a declanşat o procedură de redobândire a unei proprietăţi preluate abuziv, în contradictoriu cu una dintre persoanele juridice care au obligaţia aplicării măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001.
Nu aceasta este situaţia In cauza de faţă, deoarece reclamanta, prin acţiunea promovată, nu a urmărit acordarea de măsuri reparatorii pentru un bun de care autorul său a fost privat, ci ocrotirea unui drept de proprietate existent încă din 1997, anterior intrării în vigoare a legii speciale, care nu este aplicabilă.
Faţă de cele mai sus expuse, recursul declarat de pârâtă se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.A. împotriva Deciziei nr. 410/A din 19 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3909/2013. Civil. Ordonanţă... | ICCJ. Decizia nr. 415/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
