ICCJ. Decizia nr. 39/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 39/2013
Dosar nr. 49114/3/2009
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2009 la Tribunalul Bucureşti, reclamantul C.R.G.R. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii cu privire la apartamentele 18 şi 77 din imobilul situat în Bucureşti, B-dul M. Kogălniceanu, să se soluţioneze pe fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii măsurilor reparatorii, prin echivalent bănesc, într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă a acestor apartamente şi a terenului aferent acestora, urmând ca pârâtul Statul Român să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză tehnică.
Prin sentinţa civilă nr. 1557 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 152.405 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri calculate la valoarea de piaţă a apartamentelor din B-dul M. Kogălniceanu, conform expertizei tehnice întocmite de expert V.V.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că apartamentele situate în imobilul aflat în Bucureşti, B-dul M. Kogălniceanu, au fost dobândite în proprietate de către autorii reclamantului - N.V. şi N.A., în baza contractelor de vânzare - cumpărare, autentificate sub nr. x/1938 şi respectiv nr. x/1945, aceste apartamente fiind ulterior trecute în proprietatea statului în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, figurând în anexă la poziţia 5211, ambele imobile fiind înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995.
Prin Hotărârea nr. 3171 din 17 decembrie 1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, s-au acordat numitei N.V. despăgubiri pentru apartamentul nr. X şi pentru apartamentul nr. Y, inclusiv pentru terenul în suprafaţă de 33,76 mp. aferent, respectiv suma de 94.194.158 lei, însă susnumita nu a depus actele necesare pentru încasarea acestor despăgubiri.
Autorii reclamantului N.V. şi T.N.A. au formulat notificarea nr. 119/2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care au solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu situate în imobilul din B-dul M. Kogălniceanu.
Reclamantul a făcut dovada în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă în cauză prin anexarea la dosar a actelor de stare civilă ce se coroborează cu certificatul de moştenitor nr. X/1999, certificatul de calitate nr. X/2003 şi certificatul de legatar universal nr. X/2008, probându-se astfel faptul că reclamantul este succesorul proprietarilor iniţiali - soţii N., ce au fost deposedaţi în mod abuziv de bunurile lor, în regimul comunist, prin aplicarea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
A mai reţinut tribunalul că acţiunea este fondată, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispoziţiile deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 20 şi 21 din Constituţia României şi art. 6 şi 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind cunoscut faptul că legislaţia Uniunii Europene consacră dreptul fiecărei persoane din statele membre Uniunii Europene la un proces echitabil, cerinţă care nu ar putea fi îndeplinită câtă vreme modalitatea de plată a despăgubirilor stabilită prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 nu este de natură să asigure o despăgubire efectivă persoanelor îndreptăţite.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin motivele de apel s-a arătat că hotărârea este nelegală şi netemeinică, întrucât, în mod greşit instanţa de fond, prin soluţia dată, a statuat că Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, cât şi în nume propriu, are calitate procesual pasivă.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 2 lit. k) din H.G. nr. 361/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, art. 131 din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, rezultă, susţine apelantul, că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata efectivă a despăgubirilor către reclamant.
Faptul că beneficiara drepturilor de despăgubire nu a întreprins diligenţele necesare pentru încasarea despăgubirilor stabilite conform Hotărârii nr. 3171 din 17 decembrie 1999, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, nu face ca apelantul să fie în culpă.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost nici deţinătorul imobilului în litigiu şi nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi.
Prin cel de-al doilea motiv de apel s-a arătat că hotărârea este nelegală şi pentru că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că raportul de expertiză nu i-a fost comunicat. Mai mult, susţine apelantul, expertul a supraevaluat imobilul.
Prin decizia civilă nr. 63/ A din 26 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul pârâtului, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejucare aceleiaşi instanţe de fond.
În considerentele deciziei, s-a reţinut că, prin acţiune, reclamantul C.R.G.R. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Deşi prima instanţă a admis acţiunea în contradictoriu cu ambii pârâţi, a obligat numai pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, la despăgubiri către reclamant.
Constatând că, în considerentele sentinţei, nu se face vorbire de calitatea procesuală pasivă a celor doi pârâţi, Curtea de apel a reţinut că sunt contradicţii între considerente şi dispozitiv, cât şi în cadrul dispozitivului şi, întrucât controlul judiciar nu se poate efectua, instanţa de fond nestabilind obiectul, temeiul juridic şi cadrul procesual aferent fiecărui capăt de cerere, a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., astfel cum erau în vigoare la data pronunţării sentinţei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 154 din 13 ianuarie 2012, a admis recursul declarat de C.R.G.R. împotriva deciziei civile nr. 63/ A din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, că apelantul pârât nu a invocat, ca motiv de apel, faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat prin dispozitiv în raport cu pârâtul Municipiul Bucureşti şi că ar exista contradicţie între considerente şi dispozitiv, cât şi în cadrul dispozitivului. Din verificarea preambulului deciziei recurate, s-a constatat că instanţa de apel a acordat cuvântul părţilor exclusiv pe motivele de apel invocate de apelantul pârât, fără a pune în discuţie, ca motiv de apel de ordine publică, aspectele pe temeiul cărora, ulterior, şi-a argumentat decizia.
Datorită acestui fapt, decizia este nelegală, critica recurentului ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind întemeiată. O atare soluţie încalcă principiul contradictorialităţii şi dreptul părţilor la apărare, producând reclamantului care a pierdut procesul o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte a reţinut că anularea hotărârii nu este singurul remediu pentru înlăturarea vătămării, atâta vreme cât instanţa de recurs poate stabili ea însăşi dacă motivele care au justificat soluţia instanţei de apel constituie motive de ordine publică şi, în cazul în care răspunsul la această chestiune este afirmativ, în ce măsură aceste motive sunt de natură a justifica desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Astfel, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a fost învestită cu acţiunea având ca obiect: să se constate că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii cu privire la apartamentele X şi Y din imobilul situat în Bucureşti, B-dul M. Kogălniceanu; să se soluţioneze pe fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă a acestor apartamente şi a terenului aferent şi să fie obligat pârâtul Statul Român să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză tehnică. Acţiunea a fost îndreptată împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. În ceea ce priveşte capătul al treilea de cerere, care are natura unei cereri în realizare de drepturi, respectiv cel privind plata despăgubirilor, reclamantul a arătat în mod expres, atât în cererea de chemare în judecată cât şi în concluziile scrise depuse la prima instanţă, că este îndreptat împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Din considerentele sentinţei a reieşit că instanţa s-a preocupat de analizarea tuturor capetelor de cerere, constatând pe baza probatoriului administrat, atât calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, întinderea despăgubirilor cuvenite, cât şi îndreptăţirea acestuia de a pretinde plata despăgubirilor de la pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, însă în dispozitivul sentinţei s-a pronunţat exclusiv pe ultimul capăt de cerere, obligând pârâtul menţionat la plata sumei stabilite prin expertiză.
Nu există contradicţii între considerentele sentinţei şi dispozitiv, de natură a face imposibil controlul judiciar, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel. În realitate, prima instanţă a omis să reflecte în dispozitiv soluţia dată primelor două capete de cerere, omisiune care ar fi putut fi invocată, potrivit principiului disponibilităţii, exclusiv de către reclamant, în măsura în care această manieră de redactare a dispozitivului sentinţei i-ar fi cauzat vreo vătămare.
În speţă, reclamantul nu a înţeles să exercite calea de atac a apelului, iar pârâtul apelant nu a fost preocupat de această omisiune, motivele sale de apel vizând exclusiv soluţia dată ultimului capăt de cerere, fără a contesta calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi dreptul acestuia de a i se soluţiona notificarea. Criticile pârâtului au vizat, în principal calitatea sa procesuală de a răspunde pentru plata directă a despăgubirilor către reclamant, iar în subsidiar cuantumul despăgubirilor.
În acest context, instanţa de apel a apreciat greşit că omisiunea instanţei de fond de a cuprinde în dispozitiv soluţia pentru primele două capete de cerere ar constitui un motiv de apel de ordine publică, susceptibil să antreneze nulitatea hotărârii (cu consecinţa desfiinţării şi trimiterii cauzei spre rejudecare), în condiţiile în care interesul de a formula o astfel de critică aparţinea exclusiv reclamantului.
Întrucât instanţa de apel a soluţionat apelul fără a examina motivele de apel invocate de apelantul pârât, iar instanţa de recurs nu a putut proceda ea însăşi la examinarea acestor critici, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., s-a impus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În raport de soluţia de casare cu trimitere, s-a dispus a fi avute în vedere de instanţa de apel, în rejudecare, argumentele recurentului referitoare la încălcarea prevederilor ce au constituit temei al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 20 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, încadrate de recurent în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 124/ A din 21 martie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul formulat de apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că: a respins acţiunea formulată de reclamantul C.R.G.R. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Autorii reclamantului, numiţii N.V. şi T.N.A., au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 119/2001, pe care au înaintat-o Primăriei Municipiului Bucureşti prin care au solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu situate în imobilul din Bd. M. Kogălniceanu.
Ca atare, obligată să răspundă la notificare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, era unitatea deţinătoare, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti şi nu Ministerul Finanţelor Publice (art. 25 din Legea nr. 10/2001).
Faptul că anterior, prin Hotărârea nr. 3171 din 17 decembrie 1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti s-au acordat autoarei N.V. despăgubiri pentru aceste imobile, în cuantum de 94.194.158 lei, dar care nu au fost încasate, nu conferă legitimare procesuală pasivă Statului Român prin ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 20 alin. (2) teza a II din Legea nr. 10/2001 „Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferenţa pentru valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflaţie, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului”.
Şi în acest caz, legea specială nu stabileşte obligaţia de a stabili contravaloarea despăgubirilor şi plata acestora în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Dimpotrivă, art. 131 din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dispun că „Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea convenţiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar”.
Coroborând aceste dispoziţii legale a rezultat că, în speţă, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesual pasivă.
Apreciază instanţa de apel că prin această soluţie nu s-au încălcat dispoziţiile deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi nici art. 6 din Convenţie şi art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, atunci când sunt sesizate neconcordante între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri şi modalitatea de acordare a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
O asemenea abordare nu încalcă nici exigenţele art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi nu generează neconcordanţe între Convenţie şi dreptul intern, întrucât jurisprudenţa instanţei europene (cauza Păduraru împotriva României) lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi, respectiv Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Potrivit alin. (6) şi (7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care, partea nemulţumită de cuantumul despăgubirilor acordate, o poate ataca în contencios administrativ.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanţă, astfel cum s-a stabilit recent în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Constatarea nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea de către Curtea Europeană nu poate constitui un argument pentru admisibilitatea acţiunii, deoarece procedura în faţa Fondului este una execuţională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanţei, iar rolul statului, în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.
Chiar dacă, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puţin un astfel de mecanism există şi, aşa cum tot Curtea Europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate.
Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.R.G.R., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, reclamantul a arătat următoarele :
l. În mod greşit instanţa de apel a respins cererea de suspendare a cauzei formulata de reclamantul-apelant in baza disp. art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Prin această cerere s-a solicitat suspendarea judecării cauzei având in vedere faptul ca dezlegarea pricinii atârna de soluţia pe care urma sa o decidă C.E.D.O. ca urmare a împlinirii termenului de 18 luni acordat Statului Roman prin decizia pilot, respectiv la 12 iulie 2012.
În mod greşit, instanţa de apel a respins cererea de suspendare motivând - „Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speţa pe care o va soluţiona nu se refera in concret la părţile din cauza de faţă”.
Încălcarea legii provine din faptul ca textul ari. 244 alin. (1) C. proc. civ. nu presupune identitatea de părţi intre cauza ce se doreşte a fi suspendata si cauza in care se va stabili existenta sau nu a unui drept. Ceea ce este important cu adevărat si determinant, este ca dreptul ce face obiectul altei judecaţi sa influenţeze in tot sau in parte judecata cauzei suspendate.
Ori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat statului roman o perioadă de 18 luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă, în care acesta să remedieze problema restituirilor, în concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Termenul se împlineşte la data de 12 iulie. Încălcarea termenului de 18 luni activează consecinţele hotărârii pilot, în sensul că cele aproximativ 2.500 dosare (suspendate de Curtea Europeană la data pronunţării Hotărârii Pilot până la elaborarea unei noi legi de către statul român - 12 iulie 2012), vor fi activate, respectiv judecate, fiind posibil ca statul român să fie condamnat în fiecare dosar, la rambursarea de despăgubiri petenţilor în cauză, pentru imobilele preluate abuziv, calculul despăgubirilor efectuându-se la valoarea de circulaţie a imobilelor respective, aşa cum si recurentul-reclamant solicita in prezenta cauza.
Dacă se va confirma de o maniera legala, prin deciziile C.E.D.O., că legislaţia interna reparatorie este ineficienta si practic inexistentă, judecătorul naţional nu va mai putea sa trimită recurentul in procedura Legii nr. 247/2005 pentru ca toate argumentele vor fi spulberate de deciziile C.E.D.O.
Judecătorul naţional se va putea baza, din punct de vedere legal, pe deciziile ce vor fi date după repunerea pe rol a cauzelor la C.E.D.O. şi va putea sa condamne Statul Roman sa fie obligat sa plătească in tara ceea ce oricum în caz contrar, ar fi obligat sa plătească la C.E.D.O.
II. În mod greşit instanţa de apel admite apelul Statului Roman prin MFP constatând ca acesta nu are calitate procesual pasivă, invocându-se dispoziţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, referitoare la competenta Autorităţii Naţionale Pentru Restituirea Proprietăţii in domeniul acordării despăgubirilor.
Concluzia instanţei este greşită, susţine recurentul, având in vedere si faptul ca ea pleacă de la o premisa greşita in sensul că a aşteptat de la P.M.B. să i se răspundă ia notificare si sa se stabilească daca este persoana îndreptăţită.
Acest lucru nu este real deoarece in cauza, autorilor recurentului li s-a răspuns la notificarea făcută în baza Legii nr. 112/1995 şi au beneficiat de hotărârea nr. 3171 din 17 decembrie 1999 C.G.M.B. prin care se constata faptul ca sunt persoane îndreptăţite si li se stabileşte şi o sumă de bani cu titlu de despăgubire, respectiv suma de 94.194.158 lei.
Faţă de aceasta situaţie, prin raportare la disp. art. 20 teza II a din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin legea l/2009, recurentul urmează sa beneficieze de masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţa a ambelor imobile-teren si construcţii - stabilita potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Prin urmare disp. art. 20 alin. (2) din legea 10/2001 (fost 19) nu reglementează un drept nou, distinct ci doar clarifică aspecte legate de „valoarea corespunzătoare” ca fiind valoarea de piaţa. Este in realitate un drept la diferenţa de despăgubire acordata prin Legea nr. 112/1995 fata de valoarea de piaţa acordata prin legea 10/2001, drept cu privire la care autorii reclamantului au făcut notificare in condiţiile cerute de Legea nr. 10/2001.
Această actualizare a sumelor stabilite prin Hotărârea C.G.M.B. nu a fost făcuta între 2001 si pana apariţia Legii nr. 247/2005 dar nici după aceasta data.
Astfel, conform disp. art. 16 din Legea nr. 247/2005, procedura administrativa nu se mai aplica cererilor de despăgubire hotărâte deja si dosarul ar fi trebuit sa fie trimis la Comisia Centrala, nu mai târziu de 60 de zile de la intrarea in vigoare a legii.
Ori, acest dosar este si in prezent la P.M.B., in ciuda dispoziţiilor speciale pentru situaţia recurentului, care ar fi putut beneficia măcar de aceasta procedura derogatorie prevăzuta chiar de Legea specială nr. 247/2005,fiind vorba doar de o reevaluare a imobilelor”.
O altă critică se referă la faptul că, în mod greşit se reţine că Statul Roman nu are calitate procesual pasiva fata temeiul de drept al cererii care nu este dat de disp. Legii nr. 247/2005 ci de dispoziţiile art. art. 6 si art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 C.E.D.O. privitor la dreptul la un proces echitabil, de Recomandarea (2004)6 a Comitetului de Miniştri, de Deciziile Înaltei Curți de Casație de Justiție, secţiile unite, nr. 52/2007 si 20/2007, de disp. art. 3 C. civ. si art. 20 si 21 din Constituţie, in condiţiile in care aceasta situaţie nu este soluţionata de mai mult de 10 ani.
Deşi apelul Statului este formulat prin invocarea excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive si nu pe inadmisibilitatea acţiunii, întreaga motivare a deciziei recurate se cantonează pe ideea inadmisibilităţii, respectiv pe faptul ca recurentul nu a urmat procedura legii speciale si de aceea hotărârea este nelegala folosind motive contradictorii, străine de pricina (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Faţă de temeiul de drept al cererii, doar Statul are calitate procesual pasiva pentru că lipsa soluţionării din anul 2001 echivalează cu un refuz de restituire datorita termenului foarte lung, nerezonabil.
Recurentul susţine că se impune obligarea Statului prin Ministerul finanţelor la plata sumei de bani - egală cu valoarea de piaţa a imobilului - reprezentând despăgubirea reclamantului pentru prejudiciul suferit ca urmare a nerespectării acestor dispoziţii legale si a neluării de către stat a masurilor legislative, bugetare si fiscale necesare pentru o se ajunge la o justa si echitabila reparaţie, promisa chiar de legislaţia in vigoare, deoarece, prin formularea acţiunii, reclamantul a urmărit sancţionarea statului român, de către judecătorul naţional, pentru încălcarea Convenţiei si o Protocoalelor sale constând in nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii sale de a primi masuri reparatorii prin echivalent cum a fost dovedit. Recurentul deţine deci un bun in sensul jurisprudenţei C.E.D.O. având in vedere hotărârea GGMB din 1999.
În mod corect instanţa de fond a obligat paratul-apelant la o reparaţie echitabilă, respectiv la o suma de bani egala cu valoarea de piaţa a imobilelor, aşa cum o face si Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când constata încălcarea Convenţiei si a Protocoalelor sale. Nimic nu a împiedicat judecătorul naţional sa acorde aceasta reparaţie echitabila - în baza art. 1 Protocolul 1 la Convenţie, mai ales in condiţiile in care Curtea cere statelor sa asigure un recurs intern efectiv si sa ia toate masurile in plan naţional pentru a evita cauzele repetitive existente pe rolul Curţii.
Arată recurentul că, prin analizarea coroborată a Deciziilor Înaltei Curți de Casați și Justiție, secţiile unite, nr. 52/2007 si 20/2007, instanţa de fond, in baza principiului plenitudinii de jurisdicţie si a exigentei termenului rezonabil, in mod corect a admis cererea astfel cum ea fost formulata si a stabilit dreptul reclamantului la masuri reparatorii dar si întinderea acestui drept in contradictoriu cu Statul Roman prin M.F.P.
Pentru ca instanţa sa nu nesocotească cerinţa termenului rezonabil prevăzute de disp. art. 6 par. 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului ea poate merge mai departe si sa oblige Statul roman la plata efectiva a acestei sume dar nu conform disp. Legii nr. 247/2005.
Decizia din cazurile pilot Atanasiu si Solon din 12 octombrie 2010 înseamnă, în esenţă, că României i se cere să rezolve pe plan intern problema retrocedărilor, întrucât Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu mai poate, pe de o parte, să facă fata numărului mare de plângeri, iar pe altă parte, un număr mai mare de condamnări date tării noastre pe aceasta tema nu va rezolva problema sistemica.
Or, până când legislativul va pune in mişcare o noua legislaţie, primii obligaţi să tină cont de decizia C.E.D.O. in cazurile pilot sunt judecătorii, care, începând cu data acestei decizii pilot trebuie să o aplice. Iar in decizie se arată faptul ca toate autorităţile romane, adică si instanţele, sunt obligate sa aplice soluţia cea mai rapida si care repara in cel mai echitabil mod dreptul de proprietate încălcat. Aceasta soluţie este data chiar de art. 1 din Protocolul nr. 1 care poate fi invocat în aceste procese interne.
Argumentele aduse de instanţa de apel referitoare la faptul ca statele au libertatea de a alege condiţiile in care accepta sa restituie bunurile, mecanismul intern fiind reprezentat de Legile nr. 10/2001 si 247/2005 sunt neconvingătoare fată de realitatea care rezultă din probele administrate in această cauză privind ineficacitatea acestor legi recunoscută oficial de Statul Roman si confirmată de C.E.D.O.
Nu are importanţă pentru stabilirea adevărului dacă statul are bani să plătească sau se destabilizează financiar. Apreciază că dacă judecătorul naţional ar fi admis de mai mult timp aceste acţiuni şi ar fi adus statul intr-o situaţie dificilă financiar aşa cum pana la urma făcut-o C.E.D.O. Statul Roman s-ar fi responsabilizat si in acest moment ar fi beneficiat de masuri legislative, administrative si scale cu adevărat coerente si care sa poată fi opuse cu justeţe.
Acest lucru este posibil prin raportare la disp. art. 13 din Convenţie, conform cărora orice persoana ale cărui drepturi si libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul sa se dreseze efectiv unei instanţe naţionale, fiind necesar, pentru chiar eficacitatea si raţiunea necesitaţii recursului intern, ca acesta sa soluţioneze efectiv problema prin sancţionarea celui vinovat pentru imposibilitatea aplicării legii interne.
Mai precizează recurentul că toate aceste argumente susţin calitatea procesual pasiva a Ministerului Finanţelor Publice, deoarece el este chemat in judecata ca reprezentant al statului roman, in baza art. 2 lit. c) şi art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009. Prin aceasta se sancţionează si statul roman, asigurându-se însă cerinţa din Recomandarea 2004(6) a Consiliului de Miniştri, in sensul de a se asigura un recurs intern prin care sa se ajungă la o decizie pe fondul plângerii si la un remediu adecvat pentru fiecare inculcare constatată. Este evident însa faptul ca o asemenea cerere nu se poate soluţiona decât in contradictoriu cu partea vinovată, respectiv statul, care este din punct de vedere legal reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
În plus, Legea nr. 10/2001 la fel ca si Legea nr. 247/2005 nu iau in calcul prejudiciul suferit datorită lipsei îndelungate a compensaţiei.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi reţinut, câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum şi pe acelea pentru care a respins apărările reclamantului, iar motivarea susţine dispozitivul deciziei, cu care este în deplină concordanţă.
Nu se poate aprecia că argumentele dezvoltate în susţinerea soluţiei, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, ţin de admisibilitatea acţiunii, dat fiind faptul că raportul juridic dedus judecăţii a fost verificat exclusiv prin prisma persoanei indicată ca debitor al obligaţiei de plată, nefiind antamate aspecte referitoare la lipsa unui temei substanţial al acţiunii, ce ar tinde spre un fine de neprimire, în ceea ce priveşte cererea dedusă judecăţii.
Nici criticile recurentului întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, întrucât instanţa de fond a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, atunci când a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a intimatului pârât în litigiul dedus prezentei judecăţi.
În ceea ce priveşte critica referitoare la necesitatea suspendării cauzei pendinte, până ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului va verifica efectivitatea măsurilor legislative, bugetare şi administrative adoptate de Statul Român, până la data de 12 aprilie 2013, pentru eradicarea problemelor identificate în cauza pilot Atanasiu contra României, din octombrie 2010, aceasta este lipsită de fundament legal.
Astfel, corect s-a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., întrucât dreptul ce face obiectul judecăţii nu poate fi influenţat de judecata Curţii Europene, care nu este învestită şi nu analizează aspecte concrete de drept substanţial sau procedural, de care ar depinde direct soluţionarea prezentei cauze.
Un argument suplimentar pentru respingerea acestei critici îl constituie și principiul subsidiarității, astfel cum rezultă acesta din ansamblul Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 1, 13 și 35), instanțele naționale fiind primele chemate să soluționeze cauzele cu care sunt învestite.
În ceea ce priveşte raportul juridic dedus judecăţii, s-a reţinut că Statul român nu poate fi considerat, în condiţiile concrete ale prezentei acţiuni, debitor al unei obligaţii de plata a despăgubirilor pretinse de reclamant, acesta tinzând practic, prin acţiunea formulată, la schimbarea debitorului obligaţiei de plată şi a mecanismului de achitare a despăgubirilor dispuse prin acte normative speciale de reparaţie.
Sub acest aspect, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor şi plata acestora urmând a se face în procedura administrativă reglementată de aceste legi speciale de reparaţie, care stabilesc, fără echivoc, instituţiile care au calitate de debitor, în raportul juridic dedus judecăţii.
Pornind de la faptul că plata despăgubirilor se stabileşte în cadrul acestei proceduri, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu stabileşte nici o obligaţie privind plata despăgubirilor către persoanele îndreptăţite să beneficieze de acestea, în temeiul prevederilor legii speciale, fiind străin de cauză.
Astfel, Înalta Curte reţine că, în cadrul procedurii judiciare care aplică normele de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, nu se poate dispune asupra unor măsuri reparatorii decât în contradictoriu cu persoana juridică notificată, iar nu cu o terţă entitate, pretins responsabilă de nefuncţionarea anumitor instituţii ale statului. Pe de altă parte, în planul punerii în executare a unei eventuale decizii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, intervine Legea nr. 247/2005, care stabileşte procedura administrativă şi instituţiile cu atribuţii în ceea ce priveşte plata efectivă.
În speţă, s-a stabilit, în prima decizie de casare, pronunţată de Înalta Curte, că recurentul nu a atacat sentinţa primei instanţe, care a omis a menţiona, în dispozitiv, dezlegările date în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la calitatea sa de persoană îndreptăţită şi dreptul la despăgubiri, analizate în contradictoriu cu entitatea notificată, Municipiul Bucureşti.
În plus, recurentul a susţinut, în recurs, că nici nu mai era nevoie de o nouă decizie, calitatea de persoană îndreptăţită fiind recunoscută, încă de la momentul emiterii deciziei de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 112/1995, art. 20 din Legea nr. 10/2001 fiind aplicabil numai în măsura în care dispune asupra actualizării acestor despăgubiri, deja recunoscute în favoarea autorilor săi.
Nu poate fi reţinută o astfel de interpretare, întrucât, chiar dacă reclamantul se poate prevala de decizia de acordare a despăgubirilor emisă în baza Legii nr. 112/1995, ca mijloc de probă, în susţinerea pretenţiilor sale din notificarea făcută în conformitate cu Legea nr. 10/2001, această împrejurare nu echivalează cu soluţionarea notificării, în condiţiile în care unitatea nu a formulat răspuns care să conţină o propunere de acordare a despăgubirilor reactualizate, astfel cum s-a pretins în cauză de către reclamant.
Întrucât sentinţa nu a fost atacată şi din perspectiva modului de soluţionare a notificării, în raport cu Municipiul Bucureşti, recurentul nu poate invoca neaplicarea deciziei XX/2007 a Î.C.C.J., care obligă instanţa să judece pe fond notificarea, în cazul nesoluţionării acesteia în termen rezonabil, întrucât nu există un cadru procesual în care să figureze, în calitate de pârât, Municipiul Bucureşti, iar, în calea de atac, acest cadru nu poate fi modificat, și în care instanţele de control judiciar să se poată pronunţa asupra acestei critici, în condiții de contradictorialitate și cu consecința opozabilității.
Ceea ce a fost supus dezbaterii în calea de atac a fost exclusiv aspectul referitor la plata despăgubirilor de către Ministerul Finanţelor ca reprezentant al Statului Român, aflat în culpă, potrivit susţinerilor recurentului, pentru nesoluţionarea în termen rezonabil a notificării şi pentru disfuncţionalităţile din procedura administrativă, împrejurări prin care, arată acesta, se încalcă principiile reglementate de Convenţia Europeană a drepturilor omului, invocându-se în acest sens art. 6 şi 13 din Convenţie, respectiv art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la convenţie.
Nu pot fi reţinute aceste argumente ce ţin, în esenţă, de o posibilă răspundere civilă delictuală, în justificarea calităţii procesuale pasive a Statului Român, indicat ca debitor al obligaţiei de plată a despăgubirilor, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, în speţă sunt incidente norme speciale, de strictă aplicare, care impun această obligaţie altor instituţii, cu atribuţii expres reglementate în acest sens şi care nu stipulează, în legătură cu această situaţie, vreo obligaţie în sarcina statului.
Astfel instanţa de apel a arătat în mod judicios care este procedura administrativă reglementată de legile speciale şi care sunt instituţiile cu atribuţii în derularea procedurii.
De asemenea, faptul că Fondul Proprietatea, instituţie cu atribuţii în executarea unei decizii, întemeiate pe dispoziţiile din Legea nr. 10/2001, nu funcţionează într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă şi cu celeritate a unei despăgubiri, deşi, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european (cauza Matieş împotriva României din 08 iunie 2010), s-a consemnat că s-au înregistrat evoluţii în ce priveşte funcţionalitatea şi plata sumelor datorate - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cum este cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei o alta procedura, creată pe cale judecătorească.
Trimiterea la dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă, în niciun caz, o încălcare a dispoziţiilor art. 6, art. 13 sau a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci chiar aplicarea normelor legale incidente litigiului dedus judecații. Din această perspectivă, soluţia instanţei de apel, este corectă.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.R.G.R. împotriva deciziei nr. 124/ A din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3898/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3902/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
