ICCJ. Decizia nr. 3939/2013. Civil. Legea 10/2001. Anulare act, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3939/2013
Dosar nr. 41302/3/2006
Şedinţa publică din 24 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 5989 din 19 iunie 2006, Primarul General al Municipiului Bucureşti, a decis acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, C.V., sector 3 (teren în suprafaţă de 395 m.p. şi construcţie demolată), în favoarea notificatoarei S.A.V.I., pe considerentul imposibilităţii restituirii în natură a nemişcătorului care, este afectat în totalitate de elemente de sistematizare.
La 30 noiembrie 2006, persoana îndreptăţită a contestat această dispoziţie solicitând, în baza art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice - obligarea entităţii investite la emiterea unei noi dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în principal, sub forma compensării cu alte bunuri mobile sau imobile şi în subsidiar, acordarea despăgubirilor băneşti ori a unor „măsuri reparatorii combinate”.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 939 din 3 iunie 2010, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
A respins acţiunea introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi în consecinţă a modificat art. 1 al dispoziţiei atacate, în sensul că a acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.549.744,28 RON pentru imobilul situat în C.V., sector 3 (teren şi construcţie demolată).
A respins capătul de cerere cu privire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma compensării cu bunuri şi servicii.
A menţinut celelalte prevederi ale dispoziţiei atacate.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 24.784,01 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că prin dispoziţia atacată, se indică generic faptul că se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără a se indica concret care este forma acestora şi fără a ţine cont de opţiunea făcută de către reclamanta S.A.V.I. prin notificarea iniţială şi prin completările depuse ulterior la dosarul administrativ.
Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se arată, astfel cum a fost aceasta modificată, primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/ sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
Tot astfel, aşa cum s-a stabilit prin notele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Prefecturii Municipiului Bucureşti, sesizate de către tribunal pentru nerespectarea dispoziţiei citate de către Primarul Municipiului Bucureşti, „municipalitatea nu are posibilitatea atribuirii în compensare de bunuri potrivit art. 1 alin. (5) motivat de faptul că operaţiunea de inventariere a acestor bunuri nu a fost finalizată."
Deşi, este evident, conchide prima instanţă, că intră în competenţa Primăriei Bucureşti să procedeze la inventarierea acestor bunuri şi servicii ce ar putea fi acordate către persoanele îndreptăţite, prin acest tip de inacţiune din partea pârâtei, textul normativ din Legea nr. 10/2001 fiind „vidat” de orice conţinut efectiv.
Tribunalul a constatat că nu poate proceda el însuşi la identificarea acestor bunuri în lipsa oricăror date puse la dispoziţie de către pârâtă.
Tribunalul a subliniat că, în contextul întârzierilor deja înregistrate în aplicarea prevederilor legii reparatorii de către autorităţile române (a se vedea cauza Faimblat c. României, 13 ianuarie 2009), comportamentul pârâtei de vidare prin propria inacţiune de conţinut efectiv a uneia din măsurile reparatorii reglementate de actul normativ constituie, pe lângă evidenta încălcare a legii, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, şi o gravă încălcare a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, persoana îndreptăţită fiind titulara unui interes patrimonial.
Pe de altă parte, reclamanta a solicitat instanţei, după efectuarea unor demersuri personale pe lângă instituţia pârâtă, să dispună acordarea măsurilor reparatorii solicitate, prin compensare, cu imobilul situat în Bucureşti, B-dul U., în suprafaţă de 1382,92 mp şi a imobilului situat în B-dul U1. sector 4, în suprafaţă de 1700 mp, dar din verificarea situaţiei juridice a acestor imobile a rezultat, potrivit adresei nr. 1519 din 04 mai 2009 a Administraţiei Fondului Imobiliar că aceste bunuri alcătuiesc patrimoniul privat al statului şi nu al Municipiului Bucureşti.
Pe cale de consecinţă, având în vedere imposibilitatea acordării de bunuri şi servicii în compensare, tribunalul a respins această solicitare, dar având în vedere prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care unitatea deţinătoare este obligată să identifice măsura reparatorie prin echivalent acordată, a admis în parte acţiunea, a modificat art. 1 din Dispoziţia nr. 5989 din 19 iunie 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.549.744,28 RON pentru imobilul situat în C.V., sector 3 (teren şi construcţie demolată). În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta la 24.784,01 RON cheltuieli de judecată către reclamantă potrivit chitanţelor depuse la dosar.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 334/A din 5 octombrie 2012, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a înlăturat cuantumul despăgubirilor calculate la suma de 1.549.744,28 RON, stabilind că măsurile reparatorii se vor acorda, în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins totodată, ca nefondat, apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, de reclamanta S.A.V.I.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în varianta în vigoare la 25 octombrie 2010, şi cele statuate de instanţa supremă prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011, calitatea procesuală pasivă în cauză, nu poate aparţine decât Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Tot astfel, se arată, în mod corect a apreciat Tribunalul că terenurile identificate de contestatoare şi solicitate în compensare, nu pot fi oferite, avându-se în vedere regimul juridic al acestora.
De altfel, după ce - cu încuviinţarea instanţei - apelanta-reclamantă a întocmit lista imobilelor solicitate spre compensare, indicând alte imobile, ulterior, a precizat că solicită atribuirea în compensare doar a imobilului situat în Bucureşti, str. R., Sector 3.
Or, reţine instanţa de apel, cererea nu poate fi primită întrucât imobilul solicitat este afectat de utilităţi publice, pe teren aflându-se un centru de sănătate şi un spaţiu de parcare supraetajat, aflat în proprietatea unei persoanei juridice private care, deţine un drept de superficie.
Nu în ultimul rând, se arată, pentru imobilul solicitat în compensare este formulată o notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, care formează obiectul dosarului administrativ nr. 36940, nesoluţionată, ceea ce indică faptul că situaţia juridică a imobilului solicitat nu este clarificată.
Cât priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, instanţa de control judiciar a apreciat ca fondată critica referitoare la faptul că, prin stabilirea cuantumului despăgubirilor, prima instanţă a eludat dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum şi deciziile în interesul legii nr. 20 şi 52/2007 şi nr. 27/2011, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că obligaţia instanţei de a soluţiona pe fond notificarea (în cazul refuzului unităţii deţinătoare) nu se confundă cu obligaţia de a stabili întinderea despăgubirilor şi de a le acorda efectiv, prin hotărâre.
În cazul unei astfel de contestaţii, se arată, instanţa poate stabili numai existenţa dreptului la despăgubire iar nu şi întinderea acestuia.
Astfel, conchide instanţa de apel, procedura administrativă reglementată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prevede emiterea titlului de despăgubire, de către Comisia Centrală, iar ulterior, formularea unei opţiuni de către titularul titlului de despăgubire, conform art. 181 al actului normativ mai sus citat.
În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta S.A.V.I. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 teza a II-a din C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice este „demonstrată” de natura raportului juridic litigios, în condiţiile în care este dedusă judecăţii o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
C atare, se arată, în mod greşit instanţele au reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
- în mod greşit s-a reţinut că pentru imobilul solicitat în compensare ar exista formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluţionată, pe cale de consecinţă situaţia juridică a imobilului nefiind clarificată, în condiţiile în care probele administrate nu atestă o atare susţinere.
Or, pe terenul situat în Bucureşti, str. R., solicitat în compensare, se află o clădire nou edificată, aflată parţial în proprietatea privată exclusivă a unor persoane juridice şi parţial în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti (spaţiul de parcare şi terenul în suprafaţă de 2.543 m.p.).
- greşite sunt şi reţinerile că pe terenul solicitat în compensare s-ar afla o parcare etajată, proprietatea unei persoane juridice de drept privat, şi faptul că nemişcătorul ar fi inclus în domeniul privat al Consiliului local Sector 3 şi ar fi grevat de un drept de superficie în favoarea SC D.A. SRL.
Astfel, încheierile de carte funciară existente la dosar, atestă că proprietarul exclusiv al imobilelor cerute în compensare este Municipiul Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti, nefiind decât titularul unui drept de administrare.
- anumite elemente esenţiale aflării adevărului în prezenta cauză, reprezintă „putere de lucru judecat” şi anume: preluarea abuzivă a imobilului, calitatea recurentei de persoană îndreptăţită, omisiunea culpabilă a unităţii deţinătoare de a întocmi un inventar al imobilelor disponibile, pentru a fi acordate în compensare.
- textul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este „vidat” de orice conţinut, în condiţiile în care se reţine că operaţiunea de inventariere a bunurilor disponibile nu a fost finalizată, situaţie în care instanţa nu poate proceda, ea însăşi, la identificarea acestora.
Or, reclamanta a acoperit „omisiunea culpabilă” a Municipiului Bucureşti, făcând dovada existenţei în patrimoniul acesteia a imobilelor situate în Bucureşti, str. R., Sector 3.
- ca formă de reparaţie prin echivalent, despăgubirile băneşti ce se plătesc în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pot fi stabilite atât în cadrul procedurii administrative desfăşurată de către Comisia Centrală cât şi de către instanţele judecătoreşti chemate să soluţioneze cererile de restituire întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Ca atare, s-a reţinut în mod greşit că, prin stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa ar eluda dispoziţiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
- încheierea din 21 septembrie 2012, este rezultatul unor consemnări neconforme realităţii, ce conduc la o renunţare tacită la judecarea cererii de acordare în compensare a imobilelor identificate prin cererea precizatoare, fiind astfel rezultatul încălcării normelor de drept procesual civil.
Chiar dacă s-ar presupune că am fi în prezenţa unei precizări verbale a cererii, aceasta nu ar putea fi valabilă pentru că ar însemna o renunţare tacită la judecarea cererii de acordare în compensare, manieră nerecunoscută de practică şi doctrină care, au statuat asupra formei exprese, neechivoce a „renunţării la judecată”.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data emiterii deciziei atacate, persoana îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, va notifica persoana juridică deţinătoare care, în acord cu prevederile art. 25 alin. (1) din lege trebuie să se pronunţe în 60 de zile de la înregistrarea notificării, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire - în natură sau prin echivalent - a imobilelor preluate abuziv, sintagmă dezvoltată în art. 2 pct. 1 al legii.
Urmare formulării notificării, în condiţiile textelor mai sus arătate părţile din raportul juridic astfel creat nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptăţită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - şi entitatea investită cu soluţionarea cererii de restituire, în speţă Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General.
Cum legiuitorul, în art. 2 alin. (1), printr-o enumerare exhaustivă, stabileşte care este domeniul de reglementare al legii, dispoziţiile acestui text acoperind sfera tuturor modalităţilor de preluare, cu sau fără titlu valabil, revine entităţii investite atribuţia de a stabili dacă imobilul solicitat spre restituire intră sau nu în sfera de aplicare a legii, respectiv este sau nu un imobil preluat în mod abuziv.
Tot astfel, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor, entităţii investite îi revine libertatea de a aprecia, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte, dacă actul normativ constituie sau nu titlu valabil pentru preluarea imobilului, această apreciere precedând practic soluţionarea efectivă a cererilor formulate de către persoanele îndreptăţite.
Ca atare, într-o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptăţită nu se poate afla în raport procesual direct decât cu entitatea investită cu soluţionarea notificării respectiv cu emitentul actului prin care se soluţionează cererea de restituire în natură ori de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Nici solicitarea - în speţă, formulată în subsidiar - de acordare a unor despăgubiri băneşti, nu justifică interferarea unui terţ, în raportul juridic creat urmare depunerii notificării, în condiţiile în care, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, stabilirea şi plata unor astfel de despăgubiri aparţin unei alte etape, ulterioare emiterii deciziei sau dispoziţiei şi constituie prerogativa unui organism distinct, creat prin lege.
Cât priveşte chestiunea vizând compensarea imobilului solicitat a fi restituit în natură, pe calea notificării, cu un alt imobil identificat de contestatoare;
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în redactarea ulterioară republicării, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta, fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Textul nu instituie însă o „ierarhie” a măsurilor reparatorii prin echivalent, în niciuna din dispoziţiile legii neregăsindu-se obligaţia entităţii investite cu soluţionarea notificării de a acorda, în mod automat - în situaţia particulară a imposibilităţii restituirii în natură a suprafeţei solicitate - un alt teren în compensare, această modalitate de soluţionare a notificării neputând fi sustrasă unei evaluări a entităţii deţinătoare (desigur, supusă ulterior cenzurii instanţei) în legătură cu imobilele disponibile şi necesarul avut în vedere pentru derularea unor eventuale programe de urbanism.
Ca atare, într-o primă etapă a procedurii instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, entitatea investită cu soluţionarea notificării este cea care, hotărăşte asupra măsurilor compensatorii, fiind singura care, în mod firesc, poate face o evaluare corectă asupra posibilităţii concrete de acordare a acestora.
Desigur, această prerogativă nu poate fi exercitată în mod discreţionar şi de o manieră care să înlăture controlul judiciar, al cărui obiect trebuie să vizeze însă, în mod imperios necesar, situaţia juridică a imobilului solicitat a fi acordat în compensare.
Astfel, este vorba despre necesitatea de a stabili nu numai dacă imobilul solicitat în compensare se află realmente la dispoziţia persoanei deţinătoare, dacă este grevat sau nu de sarcini sau aflat sub efectul unor acte juridice care-l fac impropriu valorificării imediate în folosul persoanei îndreptăţite ci şi, dacă titlul în baza căruia nemişcătorul a intrat în patrimoniul persoanei deţinătoare îi poate permite acesteia să-l ofere în compensare.
Astfel, deşi prevăzută în lege, măsura oferirii în compensare a unui alt imobil, în locul celui solicitat pe calea notificării, este relativ limitată, atât doctrina cât şi practica instanţelor excluzând posibilitatea de a fi atribuite în acest fel persoanelor îndreptăţite, bunuri aflate în patrimoniul unităţii deţinătoare, dar intrate în acest patrimoniu, prin acte sau fapte juridice încadrabile în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Or, din probele administrate (a se vedea adresa nr. 1057364/1654 din 7 martie 2012 a Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei) rezultă că terenul în discuţie (situat în Bucureşti, str. R., Sector 3) nu are o situaţie juridică clarificată, scriptic aflându-se în administrarea Consiliului Local al Sectorului 3, în vederea realizării unor obiective de interes local.
Tot astfel, Direcţia Juridică a Primăriei Municipiului Bucureşti a comunicat instanţei că există înregistrată notificare pentru un teren situat în Bucureşti, str. R., Sector 3, încă nesoluţionată.
Raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în apel, învederează că terenul vizat de contestatoare (expropriat în baza decretului nr. 518/1978 al Consiliului de Stat) este situat în spatele blocurilor din str. R., pe acesta fiind edificată o construcţie (D+P+3) cu funcţiunea de centru de sănătate şi garaje la demisol.
Chiar dacă, reţinerea vizând apartenenţa nemişcătorului la domeniul privat al Consiliului local al Sectorului 3 Bucureşti, este greşită, aceasta nu schimbă celelalte date ale cauzei care, conduc la concluzia corectă la care a ajuns instanţa de control judiciar, urmare analizei pertinente a probelor administrate şi anume că, imobilul solicitat nu poate fi acordat în compensare, în condiţiile în care situaţia juridică a acestuia nu este pe deplin clarificată sub aspectul caracterului abuziv al preluării şi respectiv al încadrării în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte încheierea din 21 septembrie 2012, ce face parte integrantă din decizia atacată, criticată sub aspectul consemnărilor greşite, ce ar conduce, în opinia recurentei, la o renunţare tacită la soluţionarea cererii de compensare cu privire la celelalte imobile identificate;
Susţinerile nu pot fi primite, în contextul ultimelor precizări făcute de contestatoare şi al concluziilor scrise depuse de aceasta la 27 septembrie 2012 (a se vedea dosar apel), prin care se propun variante de compensare, doar în legătură cu imobilul din Bucureşti, str. R., Sector 3, ceea ce a determinat raportarea exclusivă a instanţei de apel, la acest imobil, sub aspectul analizării cererii vizând compensarea.
În acest context, toate aserţiunile din motivele de recurs, privind neîndeplinirea cerinţelor procedurale ale „renunţării tacite” sau chiar ale „renunţării la drept”, sunt străine cauzei şi nu vor fi analizate.
Este nefondată şi critica vizând reţinerea instanţei de control judiciar, în sensul că, stabilind cuantumul despăgubirilor, tribunalul a eludat dispoziţiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Astfel, se reţine că dispoziţia atacată a fost emisă la 19 iunie 2006, după intrarea în vigoare a actului normativ mai sus citat care, în capitolul V al Titlului VII a stabilit procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, în situaţiile în care imobilele ce au făcut obiectul notificării, nu pot fi restituite în natură, analizarea şi stabilirea cuantumului final al acestora revenind organismului nou creat prin lege, respectiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflat în subordinea Cancelariei Primului Ministru, ale cărei decizii sunt de asemenea supuse controlului judiciar, putând fi atacate în condiţiile Legii Contenciosului Administrativ, nr. 554/2004.
Or, dacă s-ar accepta soluţia propusă de recurentă, de obligare directă a entităţii investite sau a Ministerului Finanţelor Publice la plata sumelor reprezentând valoarea imobilelor ce au făcut obiectul notificărilor (imobile ce nu pot fi restituite în natură) aceasta ar echivala cu golirea de conţinut a dispoziţiilor legale mai sus invocate şi lipsirea lor de eficienţă, cu vădit impact asupra bugetului şi politicilor financiare ale Statului.
Chestiunea a fost de altfel definitiv tranşată de către instanţa supremă care, prin decizia nr. XX/2007, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a statuat că obligaţia instanţei de a soluţiona fondul notificării, nu se confundă - după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 - cu obligaţia de a stabili întinderea despăgubirilor şi acordarea acestora prin hotărâre.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.A.V.I. împotriva deciziei nr. 334 A din 05 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3936/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3940/2013. Civil → |
|---|
