ICCJ. Decizia nr. 3936/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3936/2013
Dosar nr. 655/1/2013
Şedinţa publică din 24 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa la 12 ianuarie 2010, reclamantul C.D.M. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata daunelor pentru prejudiciul produs prin refuzul de restituire în natură a cotei de ½ din imobilele situate în Constanţa, Str. K.Z. şi Str. C., precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că prin deciziile nr. 322/C din 15 octombrie 2007 şi nr. 57/C din 14 martie 2008, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, definitive şi irevocabile, s-a instituit obligaţia pârâţilor de a-i restitui în natură cota de ½ din imobilele menţionate, însă aceştia, deşi notificaţi în repetate rânduri, au refuzat să se conformeze, deţinând şi folosind în continuare bunurile.
Reclamantul a mai susţinut că ambele imobile sunt declarate monumente istorice de importanţă naţională, iar predarea posesiei se face în condiţiile Legii nr. 422/2001, deţinătorul având obligaţia de a preda toate obiectele inventariate Ministerului Culturii şi cultelor.
S-a solicitat ca la stabilirea lipsei de folosinţă instanţa să aibă în vedere perioada 17 februarie 2007, ca dată la care a expirat termenul de 60 de zile de la depunerea tuturor actelor solicitate de pârâţi pentru procedura administrativă şi 7 ianuarie 2010, ca dată de formulare a acţiunii.
Motivând că suportă şi deprecierea celor două bunuri, reclamantul a solicitat şi acordarea diferenţei de valoare cuvenită între data când cele două hotărâri au devenit executorii şi data constituirii dreptului de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 1966 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului C.D.M., cu consecinţa obligării pârâţilor Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa la plata în favoarea reclamantului a următoarelor sume:
- 98.104 euro, echivalent în RON la data efectivă a plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a cotei de ½ din imobilul situat în Constanţa, Str. K.Z., pentru perioada 14 aprilie 2008 - 17 martie 2010;
- 55.368 euro, echivalent în RON la data efectivă a plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a cotei de ½ din imobilul situat în Constanţa, Str. C., pentru perioada 15 noiembrie 2007 - 17 martie 2010.
S-au respins ca nefondate celelalte pretenţii şi au fost obligaţi pârâţii la 2.095 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că hotărârea prin care pârâţii au fost obligaţi, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură în favoarea reclamantului a cotei de ½ din imobilul situat în Constanţa, Str. C. a devenit definitivă la data de 15 octombrie 2007, iar hotărârea prin care aceiaşi pârâţi au fost obligaţi la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul din Constanţa, Str. K.Z., a devenit definitivă la data de 14 martie 2008.
S-a considerat că faţă de includerea celor două imobile pe lista monumentelor istorice din Constanţa, aflate în evidenţa Ministerului Culturii şi Cultelor, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pârâţii aveau obligaţia să încheie protocol de predare - primire cu reclamantul în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a celor două hotărâri judecătoreşti.
S-a apreciat că este evidentă culpa în neexecutarea obligaţiei de punere în posesie, prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosinţă fiind stabilit chiar de Legea nr. 10/2001, în art. 40.
Prima instanţă a reţinut că lipsa de folosinţă se datorează, conform art. 25 alin. (5), de la împlinirea termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a celor două hotărâri judecătoreşti, pentru fiecare dintre cele două imobile restituite, şi nu de la data cerută de reclamant.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
Prin apelul său, reclamantul a criticat hotărârea ca nelegală şi netemeinică sub aspectul soluţiei de respingere a pretenţiilor solicitate pentru perioada cuprinsă între 17 februarie 2007, data la care au expirat cele 60 de zile pentru soluţionarea notificărilor şi data la care au fost pronunţate cele două hotărâri ale Curţii de Apel Constanţa, cât şi pentru devalorizarea celor două proprietăţi între anii 2007, 2008 şi 2010.
Apelantul - reclamant a susţinut că răspunderea părţilor derivă din prevederile art. 33 din Legea nr. 10/2001, care instituie răspunderea civilă delictuală a unităţii deţinătoare, iar culpa acesteia se stabileşte din perspectiva îndeplinirii obligaţiei instituţiei de art. 25 din Legea nr. 10/2001, text care stabileşte obligaţia unităţii deţinătoare de a se pronunţa în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.
Prin apelul lor, pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar au solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii motivat de faptul că deţinerea de către reclamant a unei cote ideale de ½ din imobile, (cealaltă cotă aparţinând coindivizarului L.C.), împiedică punerea reclamantului în posesie până la eventuala partajare a imobilului, pentru că s-ar putea ajunge la lezarea drepturilor celuilalt coindivizar.
De asemenea, s-a susţinut că instanţa nu a avut în vedere situaţia imobilului din Str. C., care este ocupat de chiriaşi, şi că prin soluţia pronunţată au fost încălcate dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. S-a precizat că nu a fost dovedită paguba încercată de reclamant pentru că nu există date în legătură cu eventualele tranzacţii în materie de folosinţă.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 311 din 27 mai 20 11, a respins ca nefondat apelul reclamantului C.D.M. şi a admis apelul pârâţilor Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, schimbând în parte sentinţa, în sensul obligării pârâţilor către reclamant la plata unei cote de ½ din chiria percepută sau pe care ar fi trebuit să o perceapă pârâţii pentru imobilul situat în Constanţa, Str. C., de la chiriaşii din imobilul menţionat.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost obligat reclamantul - apelant la 372 RON cheltuieli de judecată către apelanţii - pârâţi.
Prin considerentele deciziei, instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte apelul reclamantului, că, fără a nega o culpă a pârâţilor în etapa administrativă, nu poate fi antrenată răspunderea pârâţilor pe temeiul indicat pentru lipsa de folosinţă întrucât art. 33 din Legea nr. 10/2001 instituie un cadru general pentru răspunderea în cazul încălcării dispoziţiilor sale, dar prin reglementări specifice, legea specială stabileşte care sunt sancţiunile pe care legiuitorul a dorit să le instituie în cazul încălcării fiecărei obligaţii (art. 34 - 40).
S-a constatat că, în cazul încălcării de către unitatea deţinătoare a obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5), de predare a posesiei imobilului restituit, se stabileşte sancţiunea pentru deţinător de a plăti proprietarului o sumă calculată pe zi de întârziere (art. 40); o sancţiune de tipul celei prevăzute pentru încălcarea art. 25 alin. (5) nefiind prevăzută, însă, în cazul încălcării obligaţiei stabilite în sarcina unităţii deţinătoare prin art. 25 alin. (1) din lege, de a emite decizia/dispoziţia în termen de 60 de zile, situaţie în care nu se poate antrena pe temeiul indicat, răspunderea pentru depăşirea termenului de soluţionare a notificării.
S-a considerat că până la restituirea în natură a cotei de ½ din imobile, conform deciziilor civile nr. 57/C/2008 şi nr. 332/C/2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, reclamantul nu se poate prevala de recunoaşterea în patrimoniul său a unui drept de proprietate pentru cele două imobile, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 determinând în mod expres forţa de înscris autentic doveditor al proprietăţii pentru dispoziţia/hotărârea de restituire.
S-a apreciat că soluţionarea cu întârziere a notificării, în mod cert prejudiciabilă pentru reclamant, ar putea fi luată în calcul eventual ca o componentă a unui prejudiciu moral.
De asemenea, s-a reţinut că nu se pot acorda despăgubiri nici în raport de deprecierea valorică a celor două proprietăţi în condiţiile în care reclamantul a avut un drept de dispoziţie asupra bunurilor, drept ce putea fi valorificat independent de preluarea sau nu a posesiei imobilelor.
În acelaşi timp s-a avut în vedere că din datele dosarului nu rezultă intenţia fermă a reclamantului de a vinde imobilele la un moment ulterior retrocedării dreptului de proprietate pentru a se putea aprecia că a suferit un prejudiciu din scăderea pieţei imobiliare.
Cu privire la apelul pârâţilor, s-a reţinut că obligaţia de restituire a bunurilor sau a cotelor din bunurile preluate abuziv implică nu numai recunoaşterea şi restituirea dreptului preluat, dar şi predarea efectivă a bunului, indiferent dacă dreptul restituit poartă asupra întregului bun sau numai asupra unei cote părţi indivize. În aceste condiţii, s-a apreciat că refuzul pârâţilor de a preda posesia bunurilor către reclamant, coindivizar alături de unitatea administrativ teritorială, apare ca nejustificat şi abuziv, această apărare a pârâţilor neputând înlătura răspunderea lor pentru lipsirea reclamantului de folosinţa bunurilor sale după restituirea dreptului de proprietate.
S-a admis ca fiind întemeiată critica privind întinderea despăgubirilor datorate de pârâţi pentru păstrarea nejustificată a posesiei.
În condiţiile în care imobilul din Str. C. este ocupat de chiriaşi care deţin contracte de închiriere în regimul O.U.G. nr. 90/1999 şi al Legii nr. 114/1996, s-a apreciat că pârâţii posesori nu puteau fi obligaţi la o chirie calculată pe m.p./lună, aşa cum s-a propus prin expertiza efectuată la prima instanţă (17 euro/m.p./lună, respectiv 6 euro/m.p./lună), având în vedere caracterul speculativ al sumelor astfel stabilite dar şi faptul că autoritatea locală nu le-a încasat.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul legal ambele părţi.
Prin motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia ca nelegală invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a invocat nulitatea parţială a deciziei recurate întrucât dispozitivul instituie în sarcina intimaţilor o obligaţie care nu poate fi pusă în executare şi sunt încălcate dispoziţiile art. 1169 C. civ., instanţa de apel pronunţându-se pe mai mult decât a fost investită prin cererile de apel, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi în lipsa unei cereri reconvenţionale.
De asemenea, s-a susţinut că, în lipsa unor probe concrete privind existenţa unor contracte în derulare în condiţiile O.U.G. nr. 40/1999 şi nr. 114/1996 şi cu ignorarea principiului înscris în art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a considerat nelegal că daunele (neprecizate) pot fi lăsate la voinţa exclusivă a debitorului.
O altă critică invocată prin motivele de recurs a vizat ignorarea totală de către instanţa de apel a prevederilor art. 33 din Legea nr. 10/2001, ca lege specială care derogă de la îmbogăţirea fără justă cauză prevăzută de legea generală.
S-a susţinut că, întrucât la momentul restituirii proprietăţii era în vigoare O.U.G. nr. 8/2004, termenul de protecţie a oricăror contracte aflate sub regimul O.U.G. nr. 40/1999 devenea scadent de plin drept la 8 aprilie 2009, iar prelungirea după acest termen devenea atributul exclusiv al recurentului.
De asemenea s-a învederat că nelegalitatea deciziei recurate rezultă fără echivoc din ignorarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti declarative de drepturi, care dispune de la data la care a fost introdusă cererea în justiţie, pentru că se prezumă că dreptul de proprietate a existat la data formulării acţiunii.
S-a arătat că, prin decizia recurată, Curtea de Apel Constanţa a ignorat faptul că recurentul a reclamat o daună cauzată de neîndeplinirea unor obligaţii cu termen prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 1072001, care fac trimitere în mod expres la răspunderea civilă delictuală, cu sediul în art. 998 şi 999 C. civ. Având în vedere că intimaţii nu au solicitat nici un act suplimentar în vederea completării dosarelor administrative, în raport de obligaţia instituită prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, până cel mai târziu la 17 februarie 2007 trebuia emisă dispoziţia de soluţionare a notificării.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, s-a arătat că aceasta a fost determinată cu autoritate de lucru judecat prin cele două hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, iar cu referire la prejudiciu şi legătura de cauzalitate s-a invocat decizia nr. 2655 din 29 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, îngrădirea oricăruia dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate (folosinţei sau dispoziţiei) prin aceeaşi faptă ilicită fiind de natură să atragă dezdăunări pentru fiecare din cele două.
Recurenţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa au criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, susţinând că reclamantul nu a ieşit din indiviziune cu cel de-al doilea coindivizar, L.C., în privinţa căruia hotărârea a rămas irevocabilă abia la 12 septembrie 2011 la Curtea de Apel Constanţa, astfel încât era imposibilă punerea în posesie a unuia dintre coindivizari fără lezarea drepturilor celuilalt.
Recurenţii au motivat astfel lipsa lor de culpă pentru nepunerea în posesie, criticând, totodată, hotărârea pentru motivarea lipsită de suport legal, fără a fi avute în vedere dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Recurenţii pârâţi au susţinut că în mod nereal s-a reţinut că nu ar fi criticat cuantumul despăgubirilor.
Cu privire la imobilul din Str. Z.K., fost sediu al Curţii de Apel Constanţa, s-a arătat că anterior acestei destinaţii, s-a aflat pe lista monumentelor istorice şi fiind într-o stare totală de degradare a fost nevoie de alocarea de sume foarte mari de către Ministerul Justiţiei pentru restaurare şi aducerea în stare de funcţionare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 5391 din 18 septembrie 2012 a admis recursurile declarate de reclamantul C.D.M. şi de pârâţii Municipiul Constanţa prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi a casat decizia nr. 311 din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că, obligându-i pe pârâţi la plata unei cote de ½ din chiria percepută sau pe care ar fi trebuit să o perceapă pentru imobilul din Str. C., Constanţa, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce nu poate fi pusă în executare, atâta vreme cât obligaţia de plată nu a fost determinată prin dispozitivul deciziei şi nu este nici determinabilă în sensul art. 379 alin. (4) C. proc. civ.
De asemenea, s-a constatat că întinderea daunelor a fost lăsată la voinţa exclusivă a debitorului, în condiţiile în care nu s-au administrat niciun fel de dovezi cu privire la existenţa unor contracte de închiriere în derulare, încheiate în condiţiile O.U.G. nr. 40/1999 şi 114/1996.
Înalta Curte a mai reţinut că, încălcând principiul disponibilităţii şi limitele investirii prin motivele de apel, instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui alt obiect decât cel cu care a fost investită, raportându-se la caracterele acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, deşi reclamantul a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe regimul predării imobilului restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Totodată, s-a constatat că s-a creat un regim juridic diferit celor două imobile pentru care s-au solicitat daune, raportat la aceeaşi faptă ilicită, constând în refuzul de restituire în natură a cotei de ½ din imobilele situate în Str. K.Z. şi C.
Pentru o judecată unitară s-a admis şi recursul pârâţilor Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa, vizând nelegalitatea hotărârii pentru încălcarea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nedovedirea prejudiciului pentru care reclamantul a solicitat daune.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 146 C din 17 decembrie 2012, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii C.D.M. şi Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa.
Prin considerentele acestei decizii, instanţa de apel a constatat că pârâţii autorităţi locale nu puteau invoca în mod legitim niciun impediment pentru punerea în posesie, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a celor două hotărâri (decizia nr. 322/C din 15 octombrie 2007 şi decizia nr. 57/C din 14 martie 2008 ale Curţii de Apel Constanţa). S-a arătat, totodată, că natura dreptului de proprietate nu exclude, cum susţin pârâţii, încheierea formalităţilor de punere în posesie, câtă vreme chestiunea delimitării între coproprietari a acestor cote ţine de procedura ulterioară ieşirii din indiviziune.
Cu referire la Hotărârea pronunţată la 23 iunie 2009 în cauza Paula Constantinescu contra României, prin care C.E.D.O. a reafirmat că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar emana, trebuie considerată ca făcând parte din noţiunea de „proces” în sensul art. 6 din Convenţie, instanţa de apel a reţinut că natura abuzivă a refuzului de executare a titlurilor reclamantului recunoscute în virtutea legii speciale naşte obligaţia de despăgubire consacrată de art. 40 din Legea nr. 10/2001, apărările contrarii ale apelanţilor pârâţi, în sensul lipsei culpei fiind nefondate.
În acelaşi context, s-a apreciat că existenţa unei situaţii juridice de natura celei reglementate prin art. 14 din lege nu împiedică măsura prevalentă a restituirii în natură, operând subrogarea titularului dreptului recunoscut în drepturile unităţii deţinătoare, fiind lipsit de relevanţă, sub acest aspect, faptul că imobilul din Str. C. era ocupat de chiriaşi.
Referitor la criticile apelantului reclamant, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că dreptul acestuia de a pretinde despăgubiri în virtutea art. 25 alin. (5) combinat cu art. 40 din lege s-a născut după expirarea termenului de 30 de zile calculat de la momentul pronunţării deciziei civile nr. 322/C din 15 octombrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, pentru imobilul din Str. C. şi, respectiv, a deciziei nr. 57 C din 14 martie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, pentru imobilul din Str. K.Z.
S-a constatat, astfel, că raportat la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este nefondată critica reclamantului în sensul că lipsa de folosinţă trebuia calculată de la momentul expirării termenului de 60 de zile impus pentru soluţionarea notificărilor. După obţinerea hotărârilor definitive menţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, reclamantul nu se mai putea prevala de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din lege pentru a pretinde vreun prejudiciu prin trimitere la notificările din 2006, prealabil recunoaşterii în instanţă a dreptului, ori din 2008, ulterior judecăţii.
În privinţa imposibilităţii reclamantului de a recurge la cea de a doua ipoteză reglementată prin art. 25 alin. (5), respectiv încheierea în prezenţa executorului judecătoresc a unui proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului după împlinirea termenului obligatoriu de 30 de zile necesar încheierii protocolului de predare primire, Curtea de Apel a reţinut că această motivaţie este întemeiată şi că natura specială a imobilului din Str. K.Z., de monument istoric din clasa A, de importanţă naţională, excludea procedura tipică de predare, în favoarea celei indicate prin Legea nr. 422/2001, iar pentru imobilul din Str. C., procedura preluării instituia obligaţia primăriei de a indica actele juridice încheiate cu terţi pentru spaţiile locative.
Această situaţie a fost calificată ca fiind de natură a împiedica din culpa pârâţilor repunerea în drepturi a reclamantului, în ciuda demersurilor efectuate, prejudiciul neputând fi, însă, cuantificat decât ca lipsă de folosinţă, conform art. 40.
În ce priveşte includerea în cuantumul despăgubirilor calculate conform expertizei tehnice efectuate potrivit standardelor internaţionale şi bazată pe metoda comparaţiei cererilor de închirieri de spaţii similare, a diferenţei de valoare generate de trecerea timpului, instanţa de apel a constatat că legea a permis prin art. 40 doar plata lipsei de folosinţă.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.D.M. şi pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa.
Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., pentru greşita respingere a cererii de acordare a daunelor pentru perioada 17 februarie 2007 - 20 aprilie 2008, cu o motivare străină de temeiul de drept şi argumentele invocate, hotărârea fiind, astfel, pronunţată cu încălcarea art. 33 din Legea nr. 10/2001 referitor la art. 998 - 999 C. civ.
Recurentul reclamant a precizat că acest motiv de recurs vizează în mod exclusiv acoperirea prejudiciului suferit în perioada cuprinsă între expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificărilor (17 februarie 2007) şi data rămânerii definitive a hotărârilor de restituire în natură a cotelor de ½ din fiecare imobil.
S-a susţinut că decizia recurată a ignorat faptul că reclamantul a solicitat o daună cauzată prin neîndeplinirea unei obligaţii cu termen prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte reţinerea faptei ilicite, recurentul reclamant a arătat că aceasta a fost determinată cu autoritate de lucru judecat de cele două hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Constanţa prin aceea că s-a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din imobile ca şi consecinţă a faptului că depăşirea termenului de 60 de zile atrage incidenţa deciziei civile nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, reclamantul a criticat greşita respingere a cererii de daune din devalorizarea bunului, întrucât instanţa trebuia să aibă în vedere că atâta timp cât recurentul nu a avut posesia, îi era îngrădit şi dreptul de dispoziţie, neputând realiza intabularea şi înregistrarea fiscală a proprietăţii.
Pârâţii recurenţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa au criticat decizia ca nelegală, pentru greşita respingere a probelor solicitate în apel, solicitând casarea cu trimitere, soluţie atrasă şi de faptul că nu le-a fost soluţionat apelul.
În subsidiar, invocându-se motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, s-a solicitat să se constate încălcarea art. 1201 C. civ., având în vedere că reclamantul a mai promovat o acţiune în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, unde s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă de respingere a acţiunii.
Faţă de datele speţei, s-a învederat că practica C.E.D.O. invocată este irelevantă, întrucât unul din imobile (K.Z.) este monument istoric, iar celălalt (C.) este ocupat de chiriaşi cu contracte de închiriere în vigoare.
Totodată, s-a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere starea de indiviziune şi imposibilitatea practică de punere în posesie, în condiţiile în care cei doi coproprietari nu au solicitat ieşirea din indiviziune şi nici concomitent punerea în posesie.
Ultima critică formulată prin recursul pârâţilor a vizat lipsa de temei legal a expertizei contabile efectuate în cauză, inclusiv sub aspectul calculului lipsei de folosinţă în euro.
Examinând criticile invocate de recurentul reclamant, raportat la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., Curtea va constata că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Reclamantul a pretins obligarea pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul produs prin refuzul autorităţilor locale de a-i restitui în natură cota de ½ din imobilele situate în Municipiul Constanţa, Str. K.Z. şi, respectiv, Str. C., astfel cum s-a dispus prin decizia civilă nr. 322/C din 15 octombrie 2007 şi 57/C din 14 martie 2008 ale Curţii de Apel Constanţa, definitive şi irevocabile.
Deşi temeiul de drept al cereri l-au constituit dispoziţiile art. 25, 33 şi 40 din Legea nr. 10/2001, reclamantul a invocat faptul că depăşirea termenului de 60 de zile calculat de la momentul depunerii notificărilor, combinată cu refuzul vădit al pârâţilor de a pune în executare hotărârile judecătoreşti menţionate şi cu pierderea de valoare a bunurilor, au generat o folosinţă, fără titlu, a autorităţii publice locale şi, în consecinţă, încălcarea dreptului său de proprietate, care nu poate rămâne nesancţionată din perspectiva art. 40 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a reţinut corect că prejudiciul cauzat titularului dreptului este reglementat de însăşi legea specială, dar că, faţă de prevederile art. 25 alin. (5) şi art. 40 din Legea nr. 10/2001, lipsa de folosinţă nu se poate pretinde decât de la împlinirea termenului de 30 de zile calculat de la momentul rămânerii definitive a celor două hotărâri judecătoreşti, iar nu de la cel pretins de reclamant (respectiv momentul la care au expirat cele 60 de zile pentru soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001).
Într-adevăr dispoziţiile art. 25 alin. (1) din legea specială impuneau un termen de 60 de zile înlăuntrul căruia unitatea deţinătoare urma să emită o decizie/dispoziţie motivată asupra notificării. Dispoziţiile menţionate nu sunt, însă, incidente, având în vedere că reclamantul s-a prevalat la momentul sesizării primei instanţe de două titluri executorii pentru care nu se întocmiseră în termenele prevăzute de art. 25 alin. (5) procedurile de punere în posesie.
Un eventual prejudiciu suportat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de emitere a dispoziţiei conform art. 25 alin. (1) putea fi invocat şi probat doar în litigiul care a soluţionat fondul raportului litigios, nu însă după obţinerea celor două hotărâri definitive menţionate.
Nici critica formulată de reclamant prin cel de-al doilea motiv de recurs, referitoare la neincluderea în cuantumul despăgubirilor a diferenţei de valoare a imobilelor, generată de trecerea timpului, nu poate fi primită.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, devalorizarea bunului trebuie suportată de toţi coproprietarii, potrivit cotelor-părţi, neputându-se constitui ca un beneficiu în patrimoniul coproprietarului neposesor.
În ceea ce priveşte recursul pârâţilor, Curtea va reţine caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei recurate.
Prin primul motiv s-a invocat de către recurenţii - pârâţi nelegalitatea respingerii cererii de probe formulate de Municipiul Constanţa prin Primar.
Raportat la îndrumările şi limitele deciziei de casare, instanţa de apel, la termenul din 10 decembrie 2012, a respins probele cu înscrisuri, interogatoriul apelantului - reclamant şi expertiză tehnică pentru determinarea îmbunătăţirilor făcute la imobilul în care a funcţionat Curtea de Apel Constanţa.
Referitor la adresa pentru comunicarea situaţiei locative a imobilului din Str. C., cererea de probe nu era pertinentă, în condiţiile în care ambele părţi au confirmat ocuparea de către chiriaşi.
Celelalte probe cu interogatoriul reclamantului şi expertiză tehnică au fost în mod legal respinse, nefiind solicitate conform art. 287 C. proc. civ., cu referire la art. 112 pct. 5 C. proc. civ., prin cererea de apel.
În ceea ce priveşte proba cu expertiză tehnică de evaluare a îmbunătăţirilor, aceasta nu ar fi fost nici concludentă, raportat la obiectul litigiului dedus judecăţii.
Prin cea de-a doua critică, pârâţii - recurenţi au invocat încălcarea art. 1201 C. civ., fără a preciza hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat pretind că a fost încălcată.
În aceste condiţii, reţinându-se că nu a fost depusă la dosar nicio hotărâre judecătorească care să determine analiza excepţiei reglementate de art. 1201 C. civ., urmează a se constata caracterul nefondat al celui de-al doilea motiv de recurs.
Curtea va reţine, totodată, că aprecierile recurenţilor pârâţi (formulate la punctul 2 lit. b), în legătură cu temeiurile de drept ale acţiunii nu se constituie în critici de nelegalitate ale deciziei recurate şi, de altfel, sunt invocate omisso medio, fără a fi fost obiect de critică în apel.
Mai mult, asupra temeiului de drept al pretenţiilor reclamantului s-a pronunţat Înalta Curte prin decizia de casare, instanţa de apel nefăcând altceva decât să se conformeze dispoziţiilor acesteia, conform art. 315 C. proc. civ., dispunând acordarea daunelor rezultate din refuzul abuziv şi nejustificat de a preda posesia, chiar şi în cotă parte.
Nici criticile referitoare la imposibilitatea predării posesiei imobilului, motivată de starea de indiviziune în care se află părţile nu va fi examinată, având în vedere că această chestiune a fost dezlegată irevocabil în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Critica referitoare la lipsa de temei legal a expertizei contabile efectuate în cauză nu va fi analizată, în condiţiile în care nu se indică dispoziţia legală încălcată, iar sumele la care au fost obligaţi pârâţii, au fost exprimate în echivalentul în RON la data plăţii al monedei europene.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile reclamantului şi pârâţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.D.M., precum şi de pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar şi Primarul municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 146 C din 17 decembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3900/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3939/2013. Civil. Legea 10/2001. Anulare act,... → |
|---|
