ICCJ. Decizia nr. 3900/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3900/2013

Dosar nr. 6821/1/2011

Şedinţa publică din 23 septembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1060/D din 3 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia civilă, în rejudecare, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr. 1631 din 14 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă contestaţia formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului M..

A fost anulată dispoziţia nr. 1216 din 28 aprilie 2004 emisă de Primarul Municipiului M. şi s-a dispus restituirea în natură a suprafeţelor de teren situate în str. Z. şi respectiv, str. G.N.Ş., potrivit dispozitivului sentinţei; s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafeţele de teren de 985 mp şi, respectiv 1.424 mp.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Contestatoarea P.A. este moştenitoarea legală a defuncţilor C.G. şi C.A.

Prin decretul nr. A. autorii contestatoarei au fost expropriaţi de construcţia în suprafaţă de 52,80 mp şi terenul în suprafaţă de 67,62 mp, situate în M., str. M.S., în prezent, strada G.N.Ş., iar prin decretul de expropriere, aceiaşi proprietari au fost deposedaţi de construcţia în suprafaţă de 66,5 mp şi terenul în suprafaţă de 150 mp, situate pe strada F.S., în prezent, str. Z.

În actele de preluare abuzivă, nu au fost menţionate suprafeţele de teren aferente până la diferenţa de 3.200 mp pe strada M.S., respectiv, până la 2.400 mp pe strada Z., însă, din adresa Consiliului Local al oraşului Moineşti din 09 martie 1995 a rezultat că defunctul C.G. a figurat în registrul agricol din anii 1959-1963 cu o suprafaţa de 0,32 ha pe strada M.S. şi cu suprafaţa de 0,24 ha pe strada F.S., înscris coroborat şi cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Atât H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data soluţionării contestaţiei, cât şi H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd expres la art. 23 lit. d) că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate, se înţelege inclusiv extrasul de rol agricol.

Prima instanţă a apreciat că în mod nejustificat pârâtul a reţinut că nu s-a făcut dovada proprietăţii autorilor contestatoarei, astfel că s-a concluzionat că diferenţele de teren menţionate au fost preluate de stat fără temei legal, fiind aplicabile prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 (pentru construcţiile şi suprafeţele de teren menţionate în actele de expropriere) şi, respectiv art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 pentru diferenţele de teren.

Din expertiza efectuată în cauză a reieşit că în prezent construcţiile au fost demolate, iar terenurile sunt libere parţial, restul suprafeţelor fiind ocupate de un bloc de locuinţe, o parcare publică şi de drumuri de acces.

În aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a apreciat că se impune restituirea în natură suprafeţelor de teren rămase libere şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent conform procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru restul suprafeţelor de teren, astfel cum acestea au fost identificate de către expert în cele două schiţe anexă la raportul de expertiză.

S-a reţinut totodată, că în cauză îşi găsesc aplicarea şi prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât acelaşi raport de expertiză a stabilit că pe suprafaţa de 140 mp de pe str. G.N.Ş. există câteva garaje particulare, acestea fiind construcţii uşoare, în sensul legii, ce nu împiedică restituirea în natură.

S-a înlăturat ca nefondată apărarea pârâtului în sensul că suprafaţa de 1.250 mp din strada Z. nu poate fi restituită în natură deoarece aparţine domeniului public, întrucât instanţa a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea în natură de apartenenţa imobilelor la domeniul privat al statului, art. 6 alin. (1) din lege care defineşte noţiunea de imobile, nefăcând această distincţie.

S-a considerat a fi lipsit de relevanţă şi faptul că suprafaţa de 1.140 mp de pe Str. G.N.Ş. este în administrarea Ministerului de Interne (situaţie revelată doar cu ocazia efectuării raportului de expertiză), întrucât nici în caest caz nu este incident vreun impediment la restituirea în natură, iar pe de altă parte, pârâtul nu a făcut vreo dovadă în sensul că această suprafaţă este afectată exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, pentru a se analiza incidenţa art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pentru construcţiile demolate nu s-a dispus acordarea de despăgubiri, întrucât acestea nu au fost solicitate de către contestatoare.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe pârâtul Primarul Municipiului Moineşti, a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar prin decizia civilă nr. 168 din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, apelul a fost admis, sentinţa atacată a fost schimbată în tot, astfel că, s-a admis în parte contestaţia formulată, numai cu privire la suprafaţa de 2.400 mp teren situat în str. Z. (fostă F.S.), pentru care s-a admis notificarea şi s-a dispus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; totodată, s-a admis şi cererea de intervenţie în interesul apelantului, formulată de C.G.N.

Pe parcursul soluţionării cauzei în apel, au formulat cereri de intervenţie în interes propriu numiţii F.L. şi C.G.N., cereri respinse ca inadmisibile, în baza dispoziţiilor art. 50 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 28 mai 2008.

La termenul din 07 mai 2008, a formulat cerere de intervenţie în interesul apelantului, C.G.N. - solicitând admiterea apelului, cel puţin pentru suprafaţa din str. Z., deoarece o porţiune din teren se află în proprietatea sa, conform documentaţiei cadastrale pe care a depus-o la dosar.

A justificat intervenţia sa prin aceea că terenul de la adresa menţionată, nefiind în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, nu poate face obiectul obligaţiei de restituire către intimată; cererea de intervenţie accesorie a fost încuviinţată în principiu potrivit art. 51 C. proc. civ., prin încheierea din 28 mai 2008.

În apel, s-a dispus efectuarea unei noi expertize topo-cadastrale, cu obiectivele stabilite prin încheierea din 23 ianuarie 2008.

La ultimul termen de judecată în apel, pârâtul apelant a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie, excepţie care, în baza prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a fost analizată cu prioritate de instanţa de apel, fiind respinsă ca neîntemeiată.

S-a reţinut din acest punct de vedere, că, deşi pricina are ca obiect o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, intervenţia în interes alăturat, este o cerere incidentală, prin intermediul căreia o terţă persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părţile principale şi întrucât nicio dispoziţie procedurală nu o limitează în mod expres, cererea este admisibilă şi în cauza de faţă, intervenientul precizând că prin cerere sprijină apărarea apelantei, privitoare la situaţia terenurilor ce se solicită a fi restituite.

Şi excepţia invocată de intervenient, a lipsei capacităţii de folosinţă a apelantei (Primăria Municipiului Moineşti) a fost respinsă ca nefondată, deoarece în cauză a fost citat Primarul municipiului Moineşti, ca reprezentant al localităţii (şi emitent al dispoziţiei contestate), iar nu în nume propriu; pe de altă parte, s-a constatat că intervenientul invocă excepţia în contradictoriu chiar cu partea în interesul căreia a intervenit, astfel încât, nici interesul său procesual nu ar putea fi reţinut din acest punct de vedere.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că potrivit actelor dosarului, autorii reclamantei au deţinut pe raza municipiului Moineşti un teren în suprafaţă de 0,24 ha, situat în Str. F.S., actuală Str. Z., teren expropriat prin decret nr. A..

Chiar dacă din anexa la decret rezultă că s-a expropriat o suprafaţă mai mică de teren, instanţa de apel, la rândul său, prin coroborarea acestei menţiuni cu istoricul de rol fiscal şi extrasul de registru agricol, în aplicarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, a apreciat că reclamanta a făcut dovada suprafeţei de teren de la această adresă (2.400 m.p.), pentru care s-a solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Din lucrările expertizei efectuate în apel, s-a reţinut că, pe o parte, pe acest teren sunt edificate blocurile de locatari nr. 1, 10, 9 şi 8, drum de acces şi spaţii necesare utilizării blocurilor, parcări betonate, iar pe de altă parte, o altă suprafaţă este deţinută de o persoană fizică - C.N., astfel încât, terenul nu este liber, situaţie în care, Curtea de Apel a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în condiţiile legii speciale.

În ceea ce priveşte cealaltă suprafaţă de teren de 0,32 ha, instanţa a constatat că potrivit evidenţelor Primăriei, aceasta s-ar fi aflat pe str. M.S., însă, reclamanta a indicat un alt amplasament - respectiv, str. G.N.Ş. (fostă E. şi nu M.S., cum greşit a reţinut prima instanţă).

S-a apreciat că instanţa de fond a avut în vedere doar cele susţinute de contestatoare şi au fost evidenţiate ca atare pe un alt amplasament, nefăcându-se dovezi cu privire la existenţa terenului pe str. M.S.. S-a mai reţinut că, de altfel, la această adresă în listele anexă ale decretului de expropriere, era în evidenţiată numai construcţia.

Prin urmare, identificarea s-a făcut doar pe baza susţinerilor contestatoarei, situaţie reflectată în mod detaliat şi în expertiza efectuată în apel, instanţa a menţinut soluţia dispusă de pârât prin dispoziţia contestată, în sensul respingerii notificării reclamantei pentru terenul şi construcţia ce erau situate la adresa din Str. M.S.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, iar prin decizia civilă nr. 3859 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a casat în parte decizia civilă nr. 168 din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe doar în ce priveşte suprafaţa de teren de 3.200 m.p. din M., Str. M.S., fiind incidente celelalte dispoziţii ale deciziei recurate cu privire la terenul situat în M., Str. Z.

S-a reţinut în decizia de casare că deşi reclamanta a administrat aceleaşi probe pentru ambele terenuri, solicitate prin notificare, totuşi instanţa a ajuns la concluzii contradictorii întrucât pentru terenul din Str. Z. a reţinut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită dând şi rezolvare pozitivă raportului de restituire, prin echivalent, pe când pentru terenul din str. M.S. a infirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii, respingând cererea de acordare a măsurilor reparatorii.

Din adeverinţa nr. 710 din 9 martie 1995 emisă de pârât, instanţele de fond au reţinut că autorii reclamantei au figurat evidenţiaţi în registrul agricol al unităţii administrativ teritoriale cu cele două proprietăţi: pe str. Z. - 0,24 ha, iar pe str. M.S. - 0,32 ha.

Şi proprietatea din str. M.S. a autorilor recurentei a fost preluată abuziv de stat, deşi în decretul de expropriere a figurat numai construcţia ce se găsea la această adresă; atare constatare permite stabilirea aceleiaşi concluzii a preluării abuzive a construcţiei de la această adresă (pentru care însă reclamanta nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, aşa cum a reţinut prima instanţă), şi a preluării tară titlu, a întregului teren situat la această adresă.

Pentru stabilirea celor anterioare, Înalta Curte, în calea de atac a reclamantei (regula non reformatio in peius) nici poate face evaluări proprii, dată fiind identitatea de raţionament ce trebuie să se verifice pentru cele două situaţii ce au acelaşi premise, astfel încât, stabilirea aceleiaşi concluzii este obligatorie, dată fiind puterea de lucru judecat pentru situaţia paralelă (respectiv, a terenului din str. Z.), regula procesului echitabil înscrisă în art. 6 parag. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind de asemenea, în acest sens.

Instanţa de apel trebuia să facă aplicarea aceloraşi texte (deja menţionate pentru imobilul din str. Z.) şi să recunoască reclamantei calitatea de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii şi pentru acest imobil.

Însă individualizarea tipului de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent, sub forma despăgubirilor în condiţiile legii speciale, alte măsuri prin echivalent, nefăcând obiectul dezbaterilor) nu poate avea loc decât după individualizarea exactă a amplasamentului acestui teren din fosta şi actuala stradă M.S., întrucât, în recurs, s-a confirmat de către pârât, potrivit adreselor înaintate la solicitarea Curţii că str. M.S. nu şi-a schimbat denumirea niciodată între momentul 1963 (data evidenţelor agricole) - 1987 (anul preluării în proprietatea statului, conform menţiunilor din anexa la Decret) şi nici în prezent, deci, la data soluţionării raportului de restituire.

Aşa fiind, reiese fără echivoc, că cele două expertize efectuate de instanţele de fond au avut în vedere, referitor la această a doua proprietate, un alt imobil, situat la o altă adresă poştală, fără nicio legătură cu litigiul, respectiv, un teren situat actuala str. G.N.Ş., fostă E., iar nu terenul din str. M.S. (fostă şi actuală).

Această eroare de cercetare judecătorească a fost permisă de instanţele de fond, care, în exercitarea obligaţiilor prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuiau să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei greşeli privind aflarea adevărului în cauză.

Or, se constată că ambii experţi (diferiţi, în fond şi apel), în îndeplinirea mandatului încredinţat de instanţe, pentru această proprietate din str. M.S., au avut în vedere imobilul de pe str. G.N.Ş. (fostă str. E.) numai pentru că a fost „indicat de reclamantă” ca fiind amplasamentul fostei proprietăţi din Str. M.S., fără niciun corespondent în actele dosarului.

Instanţele, potrivit principiului rolului activ, erau ţinute să cenzureze îndeplinirea mandatului de către expert şi să constate că s-a identificat un alt imobil decât cel care interesa cauza, având la dispoziţie măsurile prevăzute de art. 211 şi art. 212 alin. (1) C. proc. civ., aplicaţii ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

S-a reţinut astfel că în rejudecare, instanţa de apel va dispune administrarea probelor pertinente, concludente şi utile pentru identificarea terenului din str. M.S., potrivit amplasamentului neschimbat al acestuia, sens în care se impune prioritar efectuarea unei noi expertize topo cu obiectivele clare, dar şi avându-se în vedere verificările ce se impun instanţei pentru determinarea măsurilor reparatorii, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din legea specială, cum s-a arătat; se vor administra orice alte probe a căror necesitate va reieşi din dezbateri pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, pentru terenul din str. M.S.: situaţia juridică şi posesorul sau deţinătorul actual, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Astfel în rejudecare, prin decizia civilă nr. 61 din 27 iunie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului Primarul Municipiului Moineşti., s-a schimbat sentinţa civilă nr. 1060 din 13 iunie 2007 a Tribunalului Bacău în sensul respingerii contestaţiei formulată de reclamantă în ce priveşte suprafaţa de teren de 3200 m.p. din M., str. M.S.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel în rejudecare a reţinut că este adevărat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. însă instanţa a constatat că reclamantul a beneficiat de serviciile unui apărător ales şi ca atare în cele 11 termene de judecată putea face demersurile necesare pentru suplimentarea probatoriului şi că depunerea planului de situaţie din 24 iunie 2011 s-a făcut după închiderea dezbaterilor, motiv pentru care acesta nu va fi avut în vedere la soluţionarea cauzei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P.A. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului declarat de Primarul Municipiului M. şi pe cale de consecinţă menţinerea hotărârii instanţei de fond.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel se susţine că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. motivarea ei fiind una superficială şi bazată exclusiv pe o presupusă culpă a reclamantei.

În aceeaşi idee se invocă faptul că au fost încălcate chestiunile juridice dezlegate, principiul rolului activ al instanţei şi al dreptului la un proces echitabil.

Ca atare, susţine recurenta, instanţa de apel avea obligaţia să solicite pârâtului să precizeze dacă amplasamentul străzii M.S. s-a schimbat, întrucât din schiţele depuse la dosar rezultă că zona în care se află terenul revendicat a suferit transformări majore, inclusiv cu privire la amplasamentul străzilor.

Recurenta mai invocă şi faptul că instanţa de apel a preluat argumentaţia Curţii de Apel Bacău din al doilea ciclu procesual, deşi aceasta fusese înlăturată şi cenzurată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3859 din 18 iunie 2010.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul Primarul Municipiului Moineşti s-a opus admiterii recursului.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia civilă nr. 3859 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a casat decizia civilă nr. 168 din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe reţinându-se următoarele aspecte:

Obiectul notificării reclamantei a purtat asupra a două imobile ce au aparţinut autorilor ei C.G. şi A., situate în Municipiul M., unul pe str. Z. (fostă F.S.), în suprafaţă de 2.400 mp, iar celălalt în suprafaţă de 3.200 mp, situat în aceeaşi unitate administrativ teritorială, pe str. M.S., atât la data realizării evidenţelor în registrul agricol (1963), cât şi ulterior, în anul 1987, data decretului de expropriere, când autorii reclamantei au fost deposedaţi de proprietatea de la această adresă.

Referitor la imobilul de pe str. Z., instanţele de fond au constatat dovedit dreptul de proprietate al autorilor reclamantei la data preluării abuzive a acestei proprietăţi prin decretul A., calitatea reclamantei de succesoare în drepturi a acestora, prin urmare, calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În ce priveşte întinderea acestui drept, deşi în anexa actului de preluare autorii săi figurează expropriaţi cu imobil compus din teren în suprafaţă de 150 mp teren şi construcţie de 66,50 mp, instanţa de apel în mod legal a reţinut că întinderea reală a dreptului de proprietate cu privire la teren este de 2.400 mp, reţinând ca relevantă din acest punct de vedere adeverinţa din 9 martie 1995 emisă de pârât, anume extras din registrul agricol, evidenţă corespunzătoare perioade 1959-1963 care confirma această suprafaţă.

Aceeaşi adeverinţă la care (recurenta a făcut referire, atesta că în aceeaşi perioadă, aceiaşi autori ai reclamatei au figurat în evidenţele agricole şi cu suprafaţa de teren de 0,32 ha în M., Str. M.S.

Precizarea anterioară este utilă în justificarea soluţiei adoptate de Înalta Curte cu privire la terenul de la această ultimă adresă, astfel cum se va arăta.

Probele pe care instanţa de apel, ca şi prima instanţă, s-a întemeiat pentru a retine suprafaţa de teren reală ce a fost preluată autorilor recurentei din M., str. Z., sunt cele enumerate de art. 23 lit. b), c), d), f) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, dovezi luate în considerare în contextul în care art. 24 alin. (1) din lege permite probe contrare prezumţiei referitoare la întinderea dreptului pretins (că ea ar fi cea menţionată în actul de preluare), or, evidenţa din registrul agricol este o atare probă contrară.

Raţionamentul anterior şi prezumţiile legale, relative (juris tantum) instituite prin art. 24 alin. (1) şi (2) ca facilităţi de probaţiune în contextul legii reparatorii, sunt aplicabile pentru situaţia în care persoana îndreptăţită nu deţine acte originare de proprietate, constitutive sau translative de drept real, aşa cum este cazul recurentei, cu referire la ambele imobile.

Prin urmare, instanţa de apel a confirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a procedat la identificarea tipului de măsuri reparatorii prevăzute de lege, cercetând legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe şi sub acest aspect.

Astfel, în cauză este reţinut ca pentru suprafaţa de teren ce a fost menţionată în decretul A. din str. Z., preluarea este una abuzivă, prin expropriere, în timp ce, pentru diferenţa de până la 2.400 mp teren de la aceeaşi adresă, preluarea este una fără temei legal, în aplicarea art. 2 lit. h) din legea specială (constatările primei instanţe).

Ca atare, pentru verificarea cererii de restituire era necesară aplicarea combinată a dispoziţiilor art. 11 (în limitele exproprierii) şi art. 10 din lege (pentru preluarea fără titlu).

Deşi instanţa de apel nu face referire expresă la dispoziţiile anterior menţionate, Înalta Curte a constatat că s-a făcut o corectă aplicarea a lor, analizându-se prioritar restituirea în natură, potrivit principiilor legii reparatorii (art. 1 alin. (1)), constatându-se că acest teren din str. Z. nu este liber în sensul legii speciale, astfel că, s-a dispus în mod legal obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent anume, despăgubiri în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Caracterul sau însuşirea unui teren de a fi liber în sensul Legii nr. 10/2001, are două componente: una materială, în sensul ca fizic acel teren să nu fie ocupat de construcţii aparţinând unor terţe persoane (în condiţiile reglementate de lege ca antrenând o anumită protecţie, de ex. art. 10 alin. (2)), dar şi o componentă juridică, în sensul ca acel teren a cărui restituire se solicită (şi ar urma a se acorda) să fie la dispoziţia unităţii deţinătoare notificate, evidenţiat cu orice titlu în patrimoniul acesteia, astfel cum definesc Normele Metodologice noţiunea de unitate deţinătoare în H.G. nr. 250/2007, Cap. 2, prima ipoteză.

În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel a avut în vedere ambele valenţe ale noţiunii şi a constatat că pe terenul în suprafaţă de 2.400 mp din Str. Z. se află edificate blocuri de locuinţe (obiectivul exproprierii) pe o suprafaţă de 1.188,30 mp, iar altă parte, în suprafaţă de 900 mp este ocupată de intervcnientul accesoriu al cauzei C.N., care deţine hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în acest sens, altă porţiune fiind ocupată de parcări şi alei betonate.

Toate aceste constatări, în mod corect au condus la respingerea cererii privind restituirea în natură, constituind impedimente legale, conform art. 10 alin. (2) şi (11) alin. (3) şi (4) din lege, astfel că, legal sentinţa primei instanţe a fost schimbată pentru terenul din str. Z., în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din lege (propuneri de despăgubiri în condiţiile legii speciale).

În consecinţă, se vor respinge ca nefondatc criticile recurentei privind respingerea cererii de restituire în natură (fie şi parţială) a imobilului din M., Str. Z.

Asupra celorlalte critici din motivele de recurs aici analizate, se va reveni în conţinutul prezentelor considerente.

4. În ce priveşte criticile susţinute de recurentă referitoare la intervenţia în proces a numitului C.N., Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale ce reglementează acesta intervenţie voluntară în favoarea uneia dintre părţile cauzei.

Cererea, din punct de vedere procedural, este admisibilă şi în recurs, nu numai în apel, fără acordul părţilor preexistente, conform art. 51 C. proc. civ.; în plus, legea specială nu conţine dispoziţii de procedură derogatorii, care ar fi trebuit aplicate prioritar, conform principiului specialia generalibus derogant, şi cu atât mai puţin condiţionarea sau subordonarea admisibilităţii ei de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 de către cel ce intervine în proces.

Pe de altă parte, este posibil ca o persoană să fie în poziţia de a avea interesul (şi dreptul) de a formula o cerere de intervenţie principală (supusă condiţiilor de termen şi formă prevăzute de Cod), caz în care are o poziţie procesuală ofensivă (întrucât urmăreşte apărarea unui drept propriu), dar, aceasta nu înseamnă că ea nu poate alege să pretindă mai puţin în proces, respectiv, să opteze pentru formularea unei intervenţii accesorii susţinând partea care se află în poziţia procesuală apropiată intereselor sale, opţiune ce nu reprezintă decât un aspect de exercitare a disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Ceea ce diferenţiază intervenţia voluntară principală (în interes propriu) de cea accesorie (în interesul uneia dintre părţi), nu este interesul, ci dreptul pe care intervenientul îl apără, în oricare dintre ipostaze, acesta având întotdeauna un interes propriu, personal, întrucât interesul procesual este una dintre condiţiile de exerciţiu a acţiunii civile (intervenţia fiind o cerere de chemare în judecată sau cererea de chemare în judecată într-o altă formă de procedură).

Drept urmare, Înalta Curte în decizia de casare a constatat că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor legale incidente, nefiind necesar a da o altă calificare juridică cererii de intervenţie în interesul pârâtului formulată de numitul C.N., pentru că s-ar fi încălcat principiul disponibilităţii, cu atât mai mult cu cât acelaşi intervenient formulase anterior în proces o intervenţie în interes propriu pe care instanţa de apel a respins-o ca inadmisibilă, conform art. 50 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la terenul din Moineşti, Str. M.S., Înalta Curte constată însă că soluţia instanţei de apel este nelegală.

Se mai reţine în decizia de casare că, deşi reclamanta a administrat aceleaşi probe pentru ambele terenuri, solicitate prin aceeaşi notificare, instanţa de apel a ajuns la concluzii contradictorii, întrucât, pentru terenul din Str. Z. a reţinut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, dând o rezolvare pozitivă raportului de restituire, prin echivalent, pe când pentru terenul din str. M.S. a infirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii, respingând cererea de acordare a măsurilor reparatorii.

Şi proprietatea din str. M.S. a autorilor recurentei a fost preluată abuziv de stat, deşi în Decretul de expropriere nr. A. a figurat numai construcţia ce se găsea la această adresă; atare constatare permite stabilirea aceleiaşi concluzii a preluării abuzive a construcţiei de la această adresă (pentru care însă reclamanta nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, aşa cum a reţinut prima instanţă), şi a preluării fără titlu, a întregului teren situat la această adresă.

Pentru stabilirea celor anterioare, Înalta Curte în calea de atac a reclamantei (regula non reformatio in peius) nu poate face evaluări proprii, dată fiind identitatea de raţionament ce trebuie să se verifice pentru cele doua situaţii ce au acelaşi premise, astfel încât, stabilirea aceleiaşi concluzii este obligatorie, dată fiind puterea de lucru judecat pentru situaţia paralelă (respectiv, a terenului din str. Z.), regula procesului echitabil înscrisă în art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind de asemenea, în acest sens.

Însă individualizarea tipului de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent, sub forma despăgubirilor în condiţiile legii speciale, alte măsuri prin echivalent, nefăcând obiectul dezbaterilor) nu poate avea loc decât după individualizarea exactă a amplasamentului acestui teren din fosta şi actuala stradă M.S., întrucât, în recurs, s-a confirmat de către pârât, potrivit adreselor înaintate la solicitarea Curţii că str. M.S. nu şi-a schimbat denumirea niciodată între momentul 1963 (data evidenţelor agricole) - 1987 (anul preluării în proprietatea statului, conform menţiunilor din anexa la decret) şi nici în prezent, deci, la data soluţionării raportului de restituire.

Aşa fiind, reiese fără echivoc, că cele două expertize efectuate de instanţele de fond au avut în vedere, referitor la această a doua proprietate, un alt imobil, situat la o altă adresă poştală, fără nicio legătură cu litigiul, respectiv, un teren situat pe actuala str. G.N.Ş., fostă E., iar nu terenul din str. M.S. (fostă şi actuală).

În rejudecare, instanţa de apel va dispune administrarea probelor pertinente, concludente şi utile pentru identificarea terenului din str. M.S., potrivit amplasamentului neschimbat al acestuia, sens în care se impune prioritar efectuarea unei noi expertize topo cu obiectivele clare, dar şi avându-se în vedere verificările ce se impun instanţei pentru determinarea măsurilor reparatorii, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din legea specială, cum s-a arătat; se vor administra orice alte probe a căror necesitate va reieşi din dezbateri pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, pentru terenul din str. M.S.: situaţia juridică şi posesorul sau deţinătorul actual, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Or, din perspectiva problemelor de drept dezlegate, a recomandărilor şi statuărilor din decizia de casare, este de reţinut că acestea nu se regăsesc în examinarea instanţei de apel în rejudecare, motiv pentru care este fondat motivul de recurs ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Este real că reclamanta avea obligaţia de a depune toate înscrisurile şi planurile de situaţie ce vizează terenul din str. M.S. pentru clarificarea situaţiei juridice a acestuia, dar în aceeaşi idee, este de reţinut că deşi s-a solicitat la 27 iunie 2011 acordarea unui teren tocmai pentru depunerea schiţei şi planului de situaţie ce vizează terenul din litigiu, instanţa respinge cererea motivat de faptul că au mai fost acordate amânări pe acest considerent.

Cum, la 27 iunie 2011, a fost depus planul de situaţie ce vizează amplasamentul imobilului de pe str. M.S., util şi pertinent cauzei, raportat şi la recomandările din decizia de casare, este de reţinut că se impune efectuarea expertizei pentru imobilul din Str. M.S. în raport de acest plan de situaţie din 24 iunie 2011 emis de Consiliul judeţean.

Astfel din perspectiva celor expuse, urmează a se admite recursul, a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanţa de apel va avea în vedere recomandările şi statuările din decizia de casare nr. 3859/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv administrarea tuturor probelor utile şi concludente cauzei, pentru identificarea terenului din str. M.S. potrivit amplasamentului neschimbat al acestuia, natura juridică şi posesorul/deţinătorul actual prin efectuarea unei noi expertize topo cu obiectivele clare, precum şi determinarea măsurilor reparatorii ce se impun în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva deciziei civile nr. 61 pronunţată la 27 iunie 2011 de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3861/2013. Civil. Actiune in raspundere...		ICCJ. Decizia nr. 3936/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 3900/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3900/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs