ICCJ. Decizia nr. 4196/2013. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4196/2013
Dosar nr. 3078/63/2006*
Şedinţa publică din 2 octombrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4310 din 20 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia Comercială în dosarul nr. 3078/63/2006 (număr în format vechi 4889/COM/2006) a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL, împotriva pârâţilor Primăria Muncipiului Craiova, Consiliul Local Craiova, prin Primar, Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 53, Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 12, Colegiul Naţional Ştefan Velovan şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj. De asemenea, a fost respinsă cererea de intervenţie formulată în interesul reclamantei de intervenientele SC R.J.I.B. SA şi R.J. I.R.J. AG.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul revendicat de reclamantă este situat în mun. Craiova, str. Amaradiei, jud. Dolj, în care funcţionează Grădiniţa cu program prelungit nr. 12. Prin Hotărârea nr. 96 din 30 aprilie 2001, Consiliul Local al Municipiului Craiova a aprobat trecerea în domeniul public de interes local al municipiului Craiova a clădirilor şi terenurilor în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar. În anexele hotărârii figurează Grădiniţa nr. 53 la poziţia 11514 şi Şcoala Normală „Ştefan Velovan”, în cadrul căreia funcţionează Grădiniţa nr. 12, la poziţia nr. 11570. În M. Of. al României Partea I nr. 687 bis din 18 septembrie 2002 a fost publicată anexa nr. 2 privind inventarul bunurilor din domeniul public al municipiului Craiova, în care este inclus şi imobilul din litigiu.
Astfel, tribunalul a apreciat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile şi a respins atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de intervenţie, ca nefondate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N.I. SPRL, şi intervenientele SC R.J.I.B. SA şi R.J. I.R.J. AG.
Apelantele au invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate şi au susţinut că Întreprinderea de Sere Işalniţa a construit în anul 1987, din fondurile unităţii, imobilul situat în Craiova, compus din 16 apartamente, având iniţial destinaţia de locuinţe de serviciu. Cum ulterior, s-a decis amenajarea unei grădiniţe pentru copiii angajaţilor, au fost înfiinţate Grădiniţa cu program prelungit nr. 53 şi Grădiniţa cu program prelungit nr. 12.
Au mai arătat apelantele că Întreprinderea de Sere Işalniţa a fost singurul proprietar al imobilului care, în baza H.G. nr. 103/1991, a devenit SC C. SA ALMĂJ şi că noua societate a preluat întreg patrimoniul fostei întreprinderi de sere, inclusiv imobilul revendicat. Grădiniţa cu program prelungit nr. 53 şi Colegiul Naţional “Ştefan Velovan” au predat în mod nelegal spaţiul revendicat către Primăria Craoiva, întrucât nu erau proprietarii bunului.
Apelantele - interveniente au menţionat că imobilul a fost vândut în anul 1997 către SC R.J.I.B. SA, însă urmare a demersurilor făcute de acţionarul majoritar FPS, s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare. În acest interval de timp, pârâtele deţineau imobilul în baza unui contract de închiriere. Anularea contractului a avut ca efect revenirea imobilului în patrimoniul SC C. SA ALMĂJ.
În opinia apelantelor-interveniente, Tribunalul a reţinut în mod nefondat că imobilul nu aparţine reclamantei, deoarece numărul corect este F5a, precum şi faptul că bunul a intrat în domeniul public, ignorând prevederile art. 44 din Constituţia României.
Prin Decizia nr. 90 din 09 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova-Secţia Comercială, în dosarul nr. 3078/63/2006, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL Craiova, şi de intervenientele SC R.J.I.B. SA şi R.J I.R.J. AG.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că bunul revendicat de apelanta-reclamantă a trecut în proprietatea publică de interes local a municipiului Craiova iar nelegalitatea actelor administrative de transfer al proprietăţii către domeniul public al municipiului Craiova, respectiv exproprierea fără despăgubiri şi încălcarea prevederilor art. 44 din Constituţie, sunt apărări care nu pot fi verificate decât în termenele şi cu procedura prevăzute de Legea nr. 554/2004, de către instanţele de contencios administrativ.
Prin decizia nr. 2223 din 05 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 16002/63/2008, a fost admis recursul declarat de Primarul Municipiului Craiova împotriva sentinţei nr. 75 din 15 ianuarie 2009, pronunţate de Tribunalul Dolj, şi a fost respinsă excepţia de nelegalitate parţială a hotărârii Consiliului Local Craiova nr. 96 din 30 aprilie 2011, invocată de SC C. SA ALMĂJ prin lichidator N.I. SPRL, cu motivarea că nu este admisibilă atacarea unui act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 2245 din 11 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII – de Contencios Administrativ şi Fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1382 din 09 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, a fost respinsă, ca tardiv formulată, acţiunea promovată de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL, de anulare parţială a Hotărârii Guvernului nr. 965 din 05 septembrie 2002, anexa 2, poziţia nr. 5079, referitoare la imobilul situat în Craiova.
Faţă de aceste soluţii irevocabile ale instanţelor de contencios administrativ, curtea de apel a constatat că regimul juridic al imobilului revendicat de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator, a fost corect stabilit de tribunal.
S-a reţinut că sunt lipsite de relevanţă apărările referitoare la modul de dobândire şi la titularul dreptului de proprietate anterior preluării imobilului în proprietatea publică a autorităţii administrative locale, la existenţa contractelor de închiriere încheiate cu Grădiniţa cu program prelungit nr. 53 şi Grădiniţa cu program prelungit nr. 12, la predarea nelegală a spaţiului către Primăria Craiova, respectiv la vânzarea şi anularea vânzării spaţiului către SC R.J.I.B. SA, deoarece aceste apărări se referă la acte şi fapte juridice petrecute anterior emiterii actelor administrative a căror valabilitate a fost constatată prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate de instanţele de contencios administrativ.
Totodată, instanţa de apel a constatat că nici indicarea greşită a străzii Amaradiei, ori a blocului, nu prezintă relevanţă, deoarece acţiunea în revendicare nu a fost respinsă cu motivarea că au existat nelămuriri referitoare la elementele de identificare a bunului, ci cu argumentul că reclamanta a pierdut proprietatea bunului prin trecerea acestuia în domeniul public al municipiului Craiova, iar în apel s-a constatat, în plus, că actele administrative invocate de către intimatele pârâte au fost apreciate în mod irevocabil de către instanţele de contencios administrativ ca fiind valabile.
Prin Decizia nr. 2242 din 03 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. 3078/63/2006, au fost admise recursurile declarate de reclamanta SC C. SA Almăj, prin lichidator N. SPRL Craiova, şi de intervenientele SC R.J.I.B. SA şi R.J I.R.J. AG împotriva deciziei nr. 90/2011 din 09 iunie 2011, pronunţate de Curtea de Apel Craiova - Secţia Comercială, a fost casată decizia atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte a reţinut că, prin decizia recurată, Curtea de Apel Craiova a considerat că regimul juridic al imobilului a fost corect stabilit şi că sunt lipsite de relevanţă apărările referitoare la modul de dobândire şi la titularul dreptului de proprietate anterior preluării imobilului în proprietatea publică a autorităţilor administrative locale, deoarece aceste apărări se referă la acte şi fapte juridice petrecute anterior emiterii actelor administrative a căror valabilitate a fost constatată prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 20 decembrie 1997, SC C. SA Almăj a vândut imobilul către SC R.J.I.B. SA, contractul fiind anulat prin sentinţa nr. 6178 din 12 septembrie 2001, a Tribunalului Bucureşti – Secţia Comercială.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, de obligare a pârâţilor să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Craiova, şi evacuarea pârâtelor Grădiniţa cu program prelungit nr. 53 şi Grădiniţa cu program prelungit nr. 12 din acest imobil, instanţa de recurs a reţinut că aceasta este o veritabilă acţiune în revendicare, iar soluţionarea ei presupune ca instanţa să compare titlurile pe care le deţin părţile cu privire la imobilul în litigiu; în mod greşit instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, nu a procedat la analiza titlului reclamantei şi nici a pârâtelor, astfel că nu a motivat de ce, prin compararea titlului părţilor, a ajuns la concluzia că titlul pârâtelor prevalează şi este mai bine caracterizat.
Prin decizia civilă nr. 156 din 6 noiembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă a admis apelurile declarate de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL Craiova, şi de intervenientele SC R.J.I.B. SA, şi R.J I.R.J. AG împotriva sentinţei nr. 4310 din 20 decembrie 2007 pronunţate de Tribunalul Dolj – Secţia Comercială în dosarul nr. 3078/63/2006; a schimbat sentinţa în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA Almăj prin lichidator N. SPRL Craiova împotriva pârâtelor Primăria Municipiului Craiova, Consiliul Local Craiova, prin Primar, Grădiniţa cu program prelungit nr. 53, Grădiniţa cu program prelungit nr. 1 şi Colegiul Naţional Ştefan Velovan, a obligat pe pârâţi să lase apelantei-reclamante în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Craiova, judeţul Dolj; a dispus evacuarea pârâtelor Grădiniţa cu program prelungit nr. 53 şi Grădiniţa cu program prelungit nr. 12 din imobilul mai sus menţionat şi a admis cererile de intervenţie în interesul reclamantei formulate de SC R.J.I.B. SA şi R.J. I.R.J. AG.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că reclamanta SC C. SA a prezentat înscrisurile de înfiinţare a Întreprinderii de Sere Işalniţa (respectiv Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1739 din 28 august 1969 şi Decizia Consiliului de Stat nr. 3 din 17 ianuarie 1972), precum şi înscrisuri prin care a făcut dovada că fosta Întreprindere de Sere Işalniţa a dobândit în proprietate, prin construirea din fonduri proprii, imobilul revendicat, situat în prezent pe str.Amaradia.
Această stare de fapt şi de drept a fost recunoscută implicit de pârâţi, care nu au contestat că fosta Întreprindere Sere Işalniţa a avut în proprietate imobilul revendicat, pe care l-a preluat în proprietate societatea comercială reclamantă, SC C. SA, în urma reorganizării din anul 1991.
De altfel, pârâta Grădiniţa nr. 53, pentru a folosi spaţiul unde funcţionează, a încheiat cu reclamanta, în calitate de proprietar, contractul de închiriere nr. 325 din 31 ianuarie 1994, ceea ce înseamnă că această pârâtă avea doar folosinţa spaţiului dobândit în baza contractului.
În ceea ce priveşte titlul deţinut de pârâţi, instanţa de apel a reţinut că Primăria Craiova şi Consiliul Local Craiova au precizat că înscrisurile cu care fac dovada dreptului de proprietate sunt procesul verbal de predare-primire încheiat între unităţile şcolare şi Primăria Municipiului Craiova şi Hotărârea nr. 96/2001 a Consiliului Local Craiova.
Din cuprinsul procesului-verbal din 18 septembrie 2001 încheiat între Grădiniţa nr. 53 Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, rezultă că a fost predat bunul imobil care face obiectul cererii de revendicare, respectiv blocul din str. Amaradiei, construit în anul 1987, bun pe care această unitate de învăţământ preşcolar îl deţinea, în baza unui contract de închiriere încheiat cu societatea reclamantă. Pentru acest motiv, instanţa de apel a apreciat că prin acest act nu putea fi transferat dreptul de proprietate.
Ulterior, pârâtul Consiliul Local Craiova a decis, prin Hotărârea nr. 96 din 30 aprilie 2001, trecerea acestui imobil în domeniul public de interes local, în lipsa unui titlu valabil prin care să se fi făcut transferul dreptului de proprietate de la reclamanta SC C. SA şi fără ca aceasta să fi fost despăgubită în mod corespunzător.
A mai reţinut instanţa de apel că bunurile din patrimoniul unei unităţi administrativ teritoriale pot aparţine domeniului public sau privat al acesteia, în temeiul unei hotărâri, act care stabileşte regimul juridic al bunului deja existent în proprietate, însă hotărârea nu poate constitui însuşi titlul de dobândire a dreptului de proprietate; art. 6 din Legea nr. 213/1998 reglementează situaţia în care bunurile care au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot face parte din domeniul privat sau public al statului sau al unităţii administrativ teritoriale, însă la alin. (2) prevede că bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora.
A concluzionat instanţa de apel că, dacă bunurile preluate fără titlu valabil anterior datei de 22 decembrie 1989 pot fi revendicate, cu atât mai mult preluarea unui bun fără titlu de unitatea administrativ teritorială în anul 2001 poate fi revendicat de proprietarul deposedat, acesta neputând fi expropriat decât cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, potrivit art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, indiferent dacă printr-un act administrativ s-a stabilit un anumit regim juridic al bunului.
În consecinţă, faţă de împrejurarea că, apelanta-reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate şi a faptului că nu are posesia bunului revendicat, iar pârâţii Primăria Craiova şi Consiliul Local nu au prezentat un titlu valabil pentru dobândirea în proprietate a acestui bun, deşi prin actul administrativ emis, H.C.L nr. 96/2001, au inclus imobilul în lista bunurilor din domeniul public, stabilindu-se regimul juridic cu privire la un bun aparţinând altei persoane, în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ., au fost admise apelurile şi a fost schimbată sentinţa în sensul admiterii acţiunii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâţii Consiliul Local Craiova, prin Primar, şi Primăria Municipiului Craiova, solicitând casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel iar, în subsidiar, cu reţinere spre rejudecare.
Recurenţii au făcut o expunere a etapelor procesuale parcurse în cauză şi au susţinut că, în rejudecare, instanţa de apel a făcut o judecată lapidară, fără a se conforma dispoziţiilor obligatorii date de instanţa de recurs.
Astfel, s-a arătat că motivarea instanţei de apel este imprecisă, aceasta reţinând că reclamata face dovada printr-o “serie de înscrisuri”, existente la filele 10-48 din dosarul de fond, că a dobândit în proprietate imobilul respectiv prin construirea din fonduri proprii imobilul situat în Craiova, înscrisuri cărora le-a dat preferinţă în detrimentul H.C.L. nr. 96/2001 şi H.G. nr. 965/2002 de atestare în domeniul public a imobilului respectiv.
Au susţinut recurenţii că acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-482 C. civ. de la 1864, impunea o analiză complexă de stabilire, în concret, a calităţii procesuale active, a competenţei materiale, a admisibilităţii acţiunii, a stabilirii cadrului procesual, a calităţii procesuale pasive şi că indicaţiile instanţei de casare trebuiau coroborate cu dispoziţiile art. 311 C. proc. civ., care statuează că hotărârea casată nu are nicio putere.
În opinia recurenţilor, în cauza dedusă judecăţii, Curtea de Apel Craiova nu a soluţionat litigiul în sensul dispoziţiilor instanţei de casare, impunându-se casarea hotărârii recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au expus critici cu referire la: necompetenţa materială a instanţei, calitatea procesuală activă a reclamantei, admisibilitatea acţiunii în revendicare faţă de prevederile art. 480 C. civ., determinarea cadrului procesual sub aspect pasiv, nerespectarea dispoziţiilor art. 261 şi 294 C. proc. civ., aplicarea principiului securităţii raporturilor juridice, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ., incidenţa Legii nr. 10/2001, aplicarea art. 166 din Legea nr. 84/1995 şi valorificarea de către instanţa de apel a contractului de închiriere din anul 1994.
1) Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv încălcarea, în speţă, a dispoziţiilor care reglementează competenţa materială, recurenţii au arătat că reclamantul are calitatea de comerciant, iar plenitudinea de jurisdicţie se determină funcţie de această calitate; prin urmare, indiferent dacă obiectul acţiunii îl constituie sau nu un act sau fapt de comerţ, competenţa este dată de calitatea reclamantului, conform dispoziţiilor art. 4 C. com. în vigoare la data stabilirii competenţei materiale în favoarea secţiei comerciale a Tribunalului Dolj.
Dar, faţă de obiectul material, respectiv revendicarea unui imobil cu regim de înălţime parter şi 4 etaje, a cărui destinaţie este de instituţie de învăţământ preuniversitar, care nu intră sub incidenţa art. 4 C. com., ca reprezentând act sau fapt de comerţ, recurenţii au susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 159 C. proc. civ., astfel că se impune casarea deciziei recurate.
Motivul de recurs, prin care se invocă de fapt necompetenţa funcţională a fostelor secţii comerciale nu este fondat.
Astfel, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, la data de 15 decembrie 2005, sub nr. 19034/C/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 2610 din 04 aprilie 2006, Judecătoria Craiova a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Dolj, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reţinând că din studiul de evaluare depus la dosar a rezultat că valoarea bunului revendicat este mai mare de 5 miliarde ROL, respectiv 17.273.834.765 lei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – Secţia Civilă la data de 18 aprilie 2006 sub nr. 2049/2006.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 22 mai 2006, Tribunalului Dolj – Secţia Civilă a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia Secţiei comerciale a aceleiaşi instanţe, în considerarea calităţii de comerciant a reclamantei şi a naturii comerciale a litigiului.
Faţă de dispoziţiile cuprinse în sus-menţionată încheiere, care nu a fost contestată de niciuna dintre părţi, dosarul a fost înregistrat pe rolul Secţiei Comerciale a Tribunalului Dolj la data de 20 decembrie 2007, sub nr. 3078/63/2006.
Înalta Curte reţine, pe de o parte, că excepţia necompetenţei funcţionale nu este invocată pentru prima oară în recurs ci a fost examinată la judecata în primă instanţă de Secţia Civilă a Tribunalului Dolj, soluţia dată acestei excepţii nefiind criticată în apel. Deşi soluţia dată de prima instanţă a fost favorabilă recurenţilor din prezenta fază procesuală, în măsura în care doreau să supună controlului de legalitate modalitatea de determinare, în cauză, a secţiei tribunalului, competente să soluţioneze cauza, aceştia aveau obligaţia de a uza de dispoziţiile art. 293 C. proc. civ.
Pe de altă parte, soluţionarea în primă instanţă a cauzei s-a făcut de secţia comercială în considerarea calităţii de comerciant a reclamantei.
Faţă de modificările aduse prin art. 51 din Legea nr. 76/2012, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în sensul instituirii unei competenţe comune în soluţionarea cauzelor civile, indiferent de obiectul acestora şi calitatea părţilor, Înalta Curte apreciază că această critică este şi lipsită de interes întrucât decizia recurată a fost pronunţată de o secţie civilă a Curţii de Apel Craiova.
2) Cu referire la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat calitatea procesuală activă a reclamantului, şi aceasta deoarece reclamanţii şi intervenienţii nu au depus la dosar, în materialitatea lor, înscrisurile doveditoare, Înalta Curte reţine că se contestă că în cauză s-a făcut dovada că intimata-reclamantă SC C. SA ALMĂJ, cu această titulatură, este continuatoarea în drepturi a fostei Întreprinderi de sere işalniţa. De asemenea, se susţine că nu s-a analizat dacă cu privire la imobilul în litigiu a operat transferul dreptului de proprietate, având în vedere sentinţa nr. 6178 din 12 septembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia Comercială, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 583R din 16 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a V-a Comercială.
În ceea ce priveşte primul aspect contestat, Înalta Curte reţine că potrivit art. 1 alin. (1) din Hotărârea de Guvern nr. 103 din 12 februarie 1991, privind înfiinţarea unor societăţi comerciale de sere, emisă în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, au fost înfiinţate societăţile comerciale de sere ca persoane juridice, avînd denumirea, obiectul de activitate, capitalul social iniţial şi sediul prevăzute în anexa nr. 1, prin preluarea activului şi pasivului unităţilor economice de sere care se desfiinţează.
La poziţia nr. 4 din anexa menţionată se regăseşte Întreprinderea de Sere Işalniţa, reorganizată ca SC C.C. SA, cu sediul în comuna Almăj, judeţul Dolj.
Conform relaţiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerţui cu adresa nr. 34804/2013, de la data înfiinţării, reclamanta poartă denumirea de SC C. SA cu sediul în satul Almăj, comuna Almăj, judeţul Dolj.
Susţinerile recurenţilor în sensul că nu există identitate între succesoarea fostei Întreprinderi de Sere Işalniţa şi reclamanta din prezenta cauză nu pot fi primite având în vedere înscrisurile mai sus-menţionate şi împrejurarea că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta este SC C. SA. Adăugarea de către lichidatorul judiciar a localităţii Almăj în care reclamanta are sediul social nu constituie o modificare a denumirii ci un element suplimentar de identificare prin indicarea sediului.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a făcut dovada calităţii procesuale active iar instanţa de apel nu avea a se pronunţa în mod distinct de fondul cauzei asupra calităţii procesuale active.
Cu referire la cel de-al doilea aspect contestat de recurenţi, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 6178 din 12 septembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia comercială, devenită definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 583R din 16 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a V-a comercială, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele R.J.I.B. SA şi SC C. SA la data de 20 decembrie 1997 şi a actului adiţional la acest contract, încheiat la 30 aprilie 1998.
În consecinţă, a fost desfiinţat cu efect retroactiv actul translativ de proprietate, dreptul revenind în patrimoniul SC C. SA.
Înalta Curte reţine că faţă de hotărârile judecătoreşti sus-menţionate, la care înşişi recurenţii au făcut referire şi în lipsa încheierii unui alt contract cu referire la bunul revendicat, în mod corect instanţa de apel a reţinut calitatea de proprietar a reclamantei, neimpunându-se o analiză a obiectului contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, care a fost constatat nul.
3) Cu referire la critica întemeiată, de asemenea, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1865 nu este admisibilă, Înalta Curte reţine că este nefondată.
Astfel, aşa cum au arătat şi recurenţii, acţiunea în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate implică îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv ca reclamantul să dovedească că este proprietarul bunului revendicat şi, în acelaşi timp, să facă dovada că bunul este deţinut în mod nelegitim de către pârât.
În speţă, instanţa de apel a examinat îndeplinirea acestor două condiţii şi a constat în mod corect că imobilul revendicat (construcţia) a fost construit din fondurile fostei Întreprinderi de Sere Işalniţa, a cărei succesoare în drepturi este reclamanta în vreme ce recurenţii-pârâţi nu au făcut dovada dobândirii legale a acestui bun.
Instanţa de apel a menţionat în decizia recurată care au fost înscrisurile pe baza cărora a concluzionat că antecesoarea în drepturi a reclamantei a dobândit, prin construire, imobilul situat în prezent pe strada Amaradia, prin indicarea filelor din dosarele componente, a H.C.M. nr. 1739/1969 şi a Decizie Consiliului de Stat nr. 3/1972.
În plus, la dosar s-a depus certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1550 din 15 decembrie 1995, care face dovada dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, în favoarea reclamantei.
În conformitate cu dezlegările date de instanţa de casare în ciclul procesual anterior, în mod corect Curtea de Apel Craiova a procedat la compararea titlurilor şi a reţinut că Primăria Craiova şi Consiliul Local Craiova care au susţinut că fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat cu procesul verbal de predare-primire încheiat între unităţile şcolare şi Primăria Municipiului Craiova şi Hotărârea nr. 96/2001, nu deţin un titlu valabil asupra construcţiei.
Astfel, având în vedere procesul-verbal din 18 septembrie 2001 încheiat între Grădiniţa nr. 53 Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, din care rezultă că a fost predat bunul imobil care face obiectul cererii de revendicare, respectiv blocul din str. Amaradiei, construit în anul 1987, bun pe care această unitate de învăţământ preşcolar îl deţinea, în baza contractului de închiriere nr. 325 din 31 ianuarie 1994 încheiat cu societatea reclamantă, şi împrejurarea că trecerea acestui imobil în domeniul public de interes local a avut la bază un act încheiat cu un detentor precar, faţă de dispoziţile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în mod corect s-a constatat că recurenţii-pârâţi nu deţin un titlu valabil pe care să îl opună intimatei-reclamante.
Sunt, de asemenea, corecte concluziile instanţei de apel în sensul că, în speţă, hotărârea consiliului local nu poate constitui prin ea înseşi titlul de dobândire a dreptului de proprietate şi că, dacă potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate fără titlu valabil anterior datei de 22 decembrie 1989 pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, cu atât mai mult poate fi revendicat de proprietarul deposedat, un bun preluat fără titlu de unitatea administrativ teritorială, ulterior acestei date, respectiv în anul 2001.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că excepţia de nelegalitate parţială a Hotărârii nr. 96/2001 a Consiliului Local Craiova a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 2223 din 05 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, reţinându-se că priveşte un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004; prin urmare, instanţa civilă în mod corect a examinat înscrisurile indicate de părţi ca făcând proba dreptului lor de proprietate, conform criteriilor de preferabilitate specifice acţiunii în revendicare.
4) Cu referire la criticile privitoare la calitatea procesuală pasivă şi la susţinerea că Municipiul Craiova poate avea legitimare procesuală pasivă, care se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Deşi formal argumentele recurenţilor privitoare la capacitatea procesuală, şi la atribuţiile organelor reprezentative ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt pertinente, având în vedere data introducerii acţiunii (15 decembrie 2005), dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (din perspectiva termenului rezonabil de soluţionare a cauzei) dar şi împrejurarea că reprezentantul municipiului este primarul care a participat la judecată inclusiv prin semnarea cererii de recurs pendinte, Înalta Curte apreciază că recurenţii-pârâţi au legitimare procesuală pasivă, ei fiind chemaţi în judecată ca reprezentanţi ai unităţii administrativ-teritoriale.
5) Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care recurenţii-pârâţi au susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a omis să le analizeze apărările nu este fondat.
Aşa cum s-a arătat la examinarea criticilor subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, împrejurarea că instanţa de apel nu a nominalizat fiecare înscris depus de reclamantă în dovedirea calităţii de proprietar asupra imobilului revendicat a antecesoarei sale menţionând doar înscrisurile considerate relevante şi făcând trimitere la filele din dosar la care se găsesc înscrisurile depuse de reclamantă (în condiţiile în care recurenţii nu au contestat faptul construirii imobilului de către fosta Întreprindere de Sere Işalniţa), nu poate fi considerată ca nefiind în concordanţă cu exigenţele art. 261 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că decizia ce face obiectul controlului judiciar cuprinde atât argumentele părţilor cât şi motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel, aceasta fiind obligată să examineze în mod efectiv pretenţiile deduse judecăţii, iar nu să răspundă fiecărui argument adus de părţi.
Criticile prin care recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a înscrisurilor administrate, cu consecinţa greşitei stabiliri a situaţiei de fapt exced controlului de legalitate.
6) Critica prin care s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la cererile prin care intervenientul accesoriu a solicitat introducerea în cauză a uneia din părţile ce are calitate de autoritate publică, nu este fondată.
Sub un prim aspect, recurenţii nu au menţionat în concret în ce modalitate a procedat instanţa de apel la încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ce parte a fost introdusă în proces direct în faza procesuală a apelului.
Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că în faza procesuală anterioară nu s-a modificat cadrul procesual, judecata desfăşurându-se cu participarea reclamantei, a pârâţilor indicaţi în cererea de chemare în judecată şi a intervenientelor a căror cerere a fost încuviinţată în principiu în primul ciclu procesual.
7) Printr-o altă critică, recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel, dând câştig de cauză reclamantei şi intervenienţilor, a ignorat principiul securităţii raporturilor juridice şi aceasta deoarece H.G. nr. 965/2002 are ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorului Municipiul Craiova.
Au susţinut pârâţii că, originea dreptului municipiului rezultă din Legea nr. 21/1978 a Educaţiei şi învăţământului, care reglementează fără echivoc că baza didactică materială necesară unităţilor de învăţământ are dublă subordonare, atât fată de Ministerul Educaţiei şi învăţământului cat şi faţă de unităţile de învăţământ (175 lit. h) şi 183 din Legea nr. 21/1978). În plus, conform art. 645 C. civ., unul din modurile de dobândire a proprietăţii îl reprezintă legea.
În opinia recurenţilor, bunul imobil în litigiu face parte din baza materială a unităţii de învăţământ şi este în proprietatea autorităţii locale ca efect al unuia dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate menţionate de art. 645 C. civ., respectiv legea.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondată.
Astfel, principiul securităţii raporturilor juridice nu poate prevala în condiţiile în care înscrisurile invocate de recurenţi nu au caracter constitutiv de drepturi.
De altfel, prin chiar criticile formulate, recurenţii precizează că „H.G. nr. 965/2002 are ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorului Municipiul Craiova”, ceea ce, în mod indirect echivalează cu o recunoaştere a precarităţii titlului lor asupra imobilului revendicat.
În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra bazei materiale didactice a unităţilor de învăţământ, Înalta Curte reţine că deşi legea poate constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate, în speţă, pe baza situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, dreptul de proprietate asupra construcţiei revendicate aparţine autoarei reclamantei, care a construit-o din fonduri proprii.
Un argument suplimentar în combaterea acestui motiv de recurs îl constituie existenţa raporturilor locative dintre Grădiniţa nr. 53 şi reclamantă.
8) Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că prevederile art. 480-481 C. civ. de la 1864 reglementează doar conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, nu şi mijloacele de protecţie ale acestuia, nu este fondată.
Astfel, deşi acţiunea în revendicare (care este principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate) nu s-a bucurat de o reglementare expresă în Codul civil de la 1865, această instituţie a fost construită pe baze jurisprudenţiale şi doctrinare, pornind de la dispoziţiile art. 480-481 din acest act normativ.
Caracteristicile dreptului de proprietate publică, astfel cum sunt menţionate în Constituţie, în Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001, respectiv insesizabilitate, inalienabilitate şi imprescriptibilitate, invocate de recurenţi nu sunt de natură să paralizeze, în speţă, acţiunea în revendicare, întrucât, aşa cum s-a arătat, nu a existat un titlu valabil de preluare a bunului revendicat în proprietatea unităţii administrativ teritoriale.
9) Al nouălea motiv de recurs, circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că, în speţă, admisibilitatea acţiunii în revendicare trebuie examinată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 publicată în M.Of. nr. 108/2009, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, nu este fondat, întrucât data preluării imobilului nu se situează în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001(6 martie 1945 – 22 decembrie 1989).
Prin urmare, în mod corect acţiunea în revendicare a fost soluţionată în temeiul dispoziţiilor art. 480 – 481 C. civ.
10) Prin cea de-a zecea critică, de greşită aplicare a legii, s-a susţinut că potrivit art. 166 din Legea nr. 84/1995, baza materială a învăţământului de stat constă în întregul activ patrimonial al Ministerului Educaţiei Naţionale, al instituţiilor de învăţământ, precum şi în activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior.
Au arătat recurenţii că alin. (3) al art. 166 conţine prevederea potrivit căreia, baza materială aferentă procesului de instruire şi educaţie, realizată din fondurile statului sau din fondurile instituţiilor şi întreprinderilor de stat, înainte de anul 1989, se reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educaţiei Naţionale. Din aceste prevederi, rezultă dobândirea de drept de către Municipiul Craiova a dreptului de proprietate asupra imobilului în temeiul dispoziţiilor legale evocate, în concordanţă cu prevederile art. 645 C. civ., care enumeră legea printre modurile de dobândire a proprietăţii,
Critica nu este fondată având în vedere că la data adoptării actului normativ invocat, dreptul de proprietate asupra construcţiei în litigiu fusese transferat prin efectul reorganizării fostei întreprinderi de stat către reclamantă.
Art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, în prezent abrogată, prevedea în forma modificată că: ”Baza materială aferentă procesului de instruire şi de educaţie, prevăzută la alin. (2) şi realizată din fondurile statului sau din fondul instituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică universitară şi, după caz, în domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti, al consiliilor judeţene şi al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu excepţia bunurilor care au intrat în proprietatea agenţilor economici privaţi. Predarea-preluarea se face pe bază de protocol. În aceleaşi condiţii se reintegrează fără plată şi imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, au trecut în patrimoniul unor societăţi comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe bază de protocol de predare-preluare. Justa despăgubire se acordă, pentru fiecare caz, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi a Ministerului Finanţelor Publice, în termen de 60 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare. Cuantumul despăgubirii se stabileşte în termen de 30 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare, de către o comisie de evaluare formată din reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi ai Ministerului Finanţelor Publice, constituită prin ordin comun.”
Prin urmare, prin efectul Legii nr. 84/1995 nu putea opera, în absenţa unei juste despăgubiri, constituirea dreptului de proprietate al unităţii administrativ teritoriale.
11) Prin cel de-al unsprezecelea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că în mod greşit s-a dat eficienţă actului de închiriere încheiat în anul 1994, întrucât la momentul perfectării acelui înscris, pe lângă aspectele care ţin de reprezentarea locatorului şi respectiv a locatarului, trebuie probată calitatea de titular al dreptului real.
În opinia recurenţilor, opozabilitatea acestui contract putea fi invocată în cursul litigiului numai sub aspectul prestaţiei tabulare; nu poate fi opus autorităţii locale actul perfectat de către reprezentantul unităţii şcolare în lipsa unui mandat special sau a unei prerogative izvorâte din norma legală. Nici din punct de vedere al obligaţiilor fiscale reclamanta nu a făcut dovada publicităţii şi îndeplinirii obligaţiei fiscale.
Critica nu este fondată; în acest sens Înalta Curte reţine că din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut în mod corect existenţa raporturilor locative între Grădiniţa nr. 53 şi reclamantă.
Natura juridică şi înţelesul clauzelor nu au făcut obiect de interpretare sau calificare.
Cu referire la incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este corectă susţinerea că locator poate fi şi un alt subiect de drept decât proprietarul, dar în speţă, dovada dreptului de proprietate s-a făcut cu înscrisurile care atestă construirea imobilului şi transferul activului fostei întreprinderi de sere din Işalniţa, către reclamantă.
Prin urmare, contractul de închiriere a fost valorificat de instanţa de apel nu în dovedirea calităţii de proprietar a reclamantei, ci în justificarea precarităţii titlului pârâţilor care s-au folosit la includerea bunului în domeniul public al Municipiului Craiova de un proces verbal încheiat cu un detentor precar.
Din perspectiva drepturilor şi obligaţiilor la care dă naştere, contractul nu este opozabil decât părţilor contractante dar, în măsura în care înşişi recurenţii susţin că la baza includerii bunului în domeniul public stă un proces verbal încheiat cu Grădiniţa nr. 53 (grădiniţă care ocupa imobilul în baza unui contract de închiriere), acestora le revenea sarcina de a dovedi existenţa unui alt titlu locativ al acestei unităţi de învăţământ preşcolar şi lipsa sau depăşirea limitelor mandatului reprezentantului acesteia la încheierea contractului de închiriere.
Cum asemenea dovezi nu au fost făcute, existenţa contractului de închiriere este o realitate juridică pe care instanţa de apel a avut-o în vedere la compararea titlurilor exhibate de părţi.
Nu prezintă relevanţă, sub aspectul dovedirii calităţii de proprietar, modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor fiscale, în caz de nerespectare a acestora fiind aplicabile sancţiunile specifice dreptului fiscal.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanţa de apel a soluţionat apelurile în limitele dispuse prin decizia de casare anterioară şi cu respectarea îndrumărilor date, a stabilit situaţia de fapt şi a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local Craiova, prin Primar, şi Primăria Municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 156 din 6 noiembrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4113/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4313/2013. Civil → |
|---|
