ICCJ. Decizia nr. 4351/2013. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4351/2013
Dosar nr. 2161/1/2013
Şedinţa publică din 9 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la data de 27 mai 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş a solicitat în contradictoriu cu pârâta reclamantă SC U. SA să fie obligată aceasta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie spaţiul (încăperea 6) în suprafaţă de aproximativ 73,08 mp, situat în imobilul din Timişoara, Piaţa Victoriei, judeţ Timiş înscris în cartea funciară nr. 400893 - CI- U8 (provenită din conversia pe hârtie a CF ind. nr. 118939 Timişoara).
În motivarea cererii a arătat că, prin Dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara nr. 424 din 12 februarie 2009, i s-au restituit în natură spaţiile cu altă destinaţie nr. 1, 2, 3, 4 şi 26 precum şi apartamentele nr. 12, 14, 14D şi 23, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001. În procesul - verbal de restituire din data de 12 aprilie 2010 se menţionează de către Primăria Municipiului Timişoara faptul că încăperea 6 este folosită de către SC U. SA, însă nu face parte din contractul de vânzare - cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de pârâtă cu Primăria Municipiului Timişoara. Spaţiul ce îl revendică, inclus în SAD 3, este posedat de pârâtă fără nici un drept.
A mai arătat că imobilul situat în Timişoara, Piaţa Victoriei, a fost construit de către Camera de Comerţ şi Industrie Timiş în baza autorizaţiei Primăriei Timişoara nr. 23767/1924 şi s-a intabulat în Cartea Funciară nr. 226 Timişoara nr. top.203. În această clădire C.C.I. Timişoara şi-a avut sediul, birourile, curtea arbitrală până în anul 1949 când, prin Decretul nr. 74 au fost desfiinţate toate camerele de comerţ cu excepţia Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti şi a Camerelor de Comerţ Mixte. Patrimoniile lor au trecut „asupra Statului”. Apoi, în baza Deciziei Primăriei Judeţului Timiş nr. 278 din 15 august 1990, se intabulează atât radierea dreptului de folosinţă gratuită fără termen în favoarea fostului Comitet Regional PCR cât şi dreptul de administrare operativă directă în favoarea ICRAL Timişoara, pentru ca între anii 1991 şi 1993 să se afle în administrarea directă a Prefecturii Judeţului Timiş, iar ulterior în baza Deciziei 860/1993 se notează în CF dreptul de administrare operativă al Consiliului Judeţean Timiş. Mai apoi, în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 914/1996, dreptul de administrare operativă asupra imobilului s-a transmis în favoarea Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş din administrarea Consiliului Judeţean Timiş. Deci, întregul imobil situat în Timişoara, P-ţa Victoriei, se afla în proprietate publică încă din anul 1996. Conform art. 2 din actul normativ mai sus menţionat, în data de 29 noiembrie 1999 s-a încheiat protocolul de predare-primire şi procesul-verbal de predare-primire între Consiliul Judeţean Timiş, Primăria Municipiului Timişoara, R.A. U. şi Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş a imobilului şi terenului aferent din Timişoara, Piaţa Victoriei. Pârâta însă folosea şi foloseşte fără just titlu o suprafaţă de 73,08 mp din imobil prin intermediul unei spărturi în zidul de rezistenţă al acestuia, încercând să acrediteze ideea conform căreia acest spaţiu i-ar fi fost vândut (după ce ulterior îi fusese închiriat) de către Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin Primar prin intermediul contractului (fapt ce nu poate subzista întrucât prin contractul respectiv au fost vândute suprafeţe aferente exclusiv imobilului situat în Timişoara, Piaţa Victoriei).
În litigiile anterioare promovate împotriva pârâtei, s-a apreciat că prin intermediul unei acţiuni în evacuare nu se poate proceda la o comparare a titlurilor de proprietate, iar pe de altă parte că spaţiul în litigiu nu ar fi făcut obiectul predării cu ocazia dobândirii administrării imobilului de către reclamantă. Acest din urmă fapt este infirmat de către Primăria Municipiului Timişoara cu ocazia întocmirii procesului verbal de predare - primire a imobilului, urmare a dobândirii de către apelantă în proprietate a imobilului prin dispoziţia nr. 424 din 12 februarie 2009.
Susţine că imobilul (Piaţa Victoriei) nu se afla în circuitul civil la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, întrucât se afla în proprietatea publică a statului (art. 1 din H.G. 914/1996), neputând face, deci, obiectul vreunui contract de vânzare - cumpărare. Astfel, în mod dolosiv, pârâta a reuşit, să ocupe un spaţiu cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, situat în imobilul din Piaţa Victoriei.
Menţionează raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuată în data de 22 octombrie 1998 de către expert S.I. care concluzionează că suprafaţa de 73,08 mp, în folosinţa SC U. SA Timişoara, face parte din imobilul din Piaţa Victoriei construit în anul 1925 de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, ce a fost atribuită prin contractul de închiriere nr. 1212 din 18 mai 1995, pârâtei SC U. SA, pentru care a plătit chirie la R.A. U. Timişoara.
Invocă hotărâri pronunţate în litigii anterioare pronunţate între părţi, respectiv sentinţa nr. 3089 din 07 aprilie 2004 unde se stipulează că SC U. SA Timişoara nu are intabulat vreun drept de proprietate asupra vreunui spaţiu situat în imobilul din Timişoara, Piaţa Victoriei, că obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 l-a constituit transmiterea dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial/prestări servicii situat în incinta imobilului din Timişoara, Piaţa Victoriei. În decizia nr. 3019 din 16 decembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara se arată sunt inopozabile reclamantei contractul de închiriere şi hotărârea judecătorească prin care Consiliul Local a fost obligat să vândă spaţiul comercial din Timişoara, Piaţa Victoriei, evidenţiat în C.F. nr. 474 Timişoara. A învederat că decizia nr. 2684/2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul cu nr. 1855/2002, a avut ca obiect „recurs în anulare” referitoare doar la preţul de vânzare al imobilului din Piaţa Victoriei. SC U. SA nu avea cum să cumpere această suprafaţă şi nici nu putea să se intabuleze ca proprietar pe această suprafaţă.
Susţine că, prin Ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara din data de 15 decembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 80/P/2008, se arată că, prin contractul de vânzare - cumpărare, reprezentanţii Primăriei Timişoara nu au înstrăinat vreo suprafaţă de teren aferentă imobilului din Piaţa Victoriei, Timişoara.
A apreciat că, actualmente, Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş a devenit proprietara de jure a imobilului întrucât prin decizia Primarului Municipiului Timişoara nr. 424 din 12 februarie 2009 şi procesul - verbal de predare - primire aferent, emise în baza Legii nr. 10/2001, i-a fost restituit reclamantei imobilul situat în Timişoara, Piaţa Victoriei, iar Cartea Funciară a acestui imobil atestă, în mod indubitabil, că proprietatea asupra spaţiului în cauză îi aparţine şi, mai mult decât atât, nu a fost niciodată în proprietatea pârâtei.Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat efectele puterii de lucru judecat a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 2590 din 12 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia Comerciala în dosarul nr. 3368/30/2006 asupra cauzei pendinte, în care a fost respinsă acţiunea în evacuarea societăţii pârâte din spaţiul in litigiu in suprafaţă de 73 m.p., intentată de către reclamantă, reţinându-se ca acest spaţiu intra in compunerea suprafeţei de 880,58 m.p., aspect tranşat irevocabil inclusiv prin decizia nr. 2648/2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
A mai arătat că, prin efectul dispoziţiilor H.G. nr. 916/1996, reclamantei i-a fost atribuit dreptul de administrare asupra imobilului situat în Timişoara, P-ţa Victoriei înscris în CF nr. 226 Timişoara, nr. top. 203, cu excepţia suprafeţei de 73,08 mp încorporată imobilului situat în Timişoara, P-ţa Victoriei, deţinut de societatea pârâtă, anterior încheierii contractului de închiriere nr. 1212/1995.
Configuraţia actuală a acestui spaţiu, care se înfăţişează ca un corp funciar unic, datează dinainte de anul 1990, fiindu-i transmis pârâtei, cu această structură, redată prin anexa nr. 2 la contractul de închiriere, pe care l-a încheiat cu fosta RA U. Timişoara, încât nu se poate pretinde, corespunzător susţinerilor reclamantei, că pârâta i-a adus modificări.
Cum reclamanta a avut drept de administrare asupra imobilului situat in Timişoara, P-ţa Victoriei, dar cu excluderea suprafeţei în litigiu, încorporată spaţiului comercial deţinut de societatea pârâtă, ea nu poate pretinde vreun drept asupra acesteia.
Reclamanta a iniţiat mai multe demersuri judiciare în decurs de peste 10 ani, finalizate prin respingerea acestora, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care pârâtei i s-a legitimat dreptul pe care îl exercită cu privire la suprafaţa de 73,08 mp încorporată spaţiului comercial cumpărat, conform art. 42 din Legea nr. 7/1996 republicată, operaţiune realizată anterior de titularul acestuia, Statul român.
Având în vedere că prin aceste hotărâri judecătoreşti s-a tranşat, în mod definitiv şi irevocabil, situaţia juridică a suprafeţei de 73,08 mp, prin stabilirea inexistenţei unui drept al reclamantei asupra acesteia şi demersului pendinte i se opune excepţia puterii de lucru judecat.
Achiziţionarea spaţiului s-a făcut în temeiul H.G. nr. 505/1998, contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acesta fiind încheiat în baza dispoziţiilor deciziei civile nr. 2416/A din 17 septembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Timiş şi sentinţa civilă nr. 16890 din 23 noiembrie 2000, pronunţată de Judecătoria Timişoara.
Urmare a contestării acestui contract de vânzare-cumpărare in litigiul declanşat de reclamantă în dosarul civil nr. 19416/2002 al Judecătoriei Timişoara, demersul acesteia a fost respins prin sentinţa civilă 3089 din 07 aprilie 2004, rămasă definitivă şi irevocabilă, cu motivaţia respectării condiţiilor de validitate la momentul încheierii, impuse de lege.
Or, suprafaţa în litigiu este situată la parterul imobilului şi înscrierea spaţiului cumpărat de societatea pârâtă, care o încorporează s-a făcut numai în baza deciziei civile nr. 2416/A din 14 septembrie 1999 a Tribunalului Timiş prin care Consiliul Local Timişoara a fost obligat să încheie cu pârâta contract de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de 880,58 mp. Actul normativ de care s-a prevalat reclamanta la înscrierea dreptului său de administrare operativă a avut ca anexă, în care sunt prevăzute nominal la lit. b) spaţiile cu altă destinaţie de la 7, între care nu figurează şi suprafaţa în litigiu.
Dispoziţia nr. 424/2009 si procesul verbal de predare primire a suprafeţei in litigiu fac obiectul contestaţiei formulata de societatea pârâtă, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, şi nu este de natură să afecteze dreptul său de proprietate.
Prin cererea conexă, formulată la data de 22 iunie 2010, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş Secţia I civilă, sub numărul 5015/30/2010, reclamanta SC U. SA a formulat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 424 din 12 februarie 2009 emisa de Primarul Municipiul Timişoara si procesului verbal de restituire înregistrat la 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timişoara – Direcţia de patrimoniu, solicitând să se constate nulitatea Dispoziţiei nr. 424 din 12 februarie 2009 emisa de Primarul Municipiului Timişoara si a procesului verbal de restituire înregistrat la 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timişoara – Direcţia de patrimoniu, in partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3, situat la parter cu 5,40% parţi comune si 50/930 mp (conform releveu parter, intocmit de catre A.B.-C.A.D. SRL), cu cheltuieli de judecata.
În fapt, a arătat că, urmare a notificării formulată de pârâta C.C.I.A. Timişoara, prin Dispoziţia nr. 242 din 12 februarie 2009 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, acesteia i-au fost restituite spaţii cu destinaţie comercială înscrise în CF nr. 226 Timişoara, nr. top. 203, care au format obiectul dreptului sau de administrare operativă acordat prin disp. H.G. nr. 914/1996. Prin aceeaşi dispoziţie însă, în mod nelegal, s-a dispus şi restituirea SAD nr. 3 situat la parter cu 5,40% parti comune şi 50/930 mp (conform releveu parter, întocmit de către A.B.-C.A.D. SRL), cu motivarea că „este folosită de către SC U. SA, încăpere care nu face parte din obiectul contractului de vânzare cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat între Primăria mun. Timişoara şi SC U. SA”.
Prin precizarea cererii conexe, reclamanta a solicitat a se dispune rectificarea CF 400893-C1-U8 Timişoara, nr. top. 203/III, în sensul restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş şi sistarea acestei cărţi funciare, menţinându-şi celelalte petite formulate prin acţiunea introductivă.
Pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, raportat la temeiul de drept invocat de aceasta, respectiv disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi la conţinutul actului contestat care face referire la un alt imobil decât cel pe care reclamanta are un titlu de proprietate şi pe baza căruia se consideră îndreptăţită să conteste dispoziţia. A apreciat că motivaţiile reclamantei se circumscriu mai degrabă unei acţiuni în revendicare, raportat la tendinţa acesteia de a recurge la compararea titlurilor de proprietate.
Prin încheierea de şedinţă din data de 22 martie 2011, Tribunalul Timiş, văzând că dispoziţia de restituire a cărei nulitate se solicită a fost emisă în baza Legii nr. 10/2001 şi faţă de împrejurarea că reclamanta este terţă persoană faţă de această dispoziţie, a apreciat cauza ca fiind acţiune în revendicare ce poate fi valorificată pe calea dreptului comun.
La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2010, Tribunalul Timiş a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor, conform disp. art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetentei materiale a Tribunalului Timiş, excepţie pe care a admis-o cu consecinţa declinării cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Prin încheierea de şedinţă din 14 iunie 2012, judecătoria a înaintat dosarul la această instanţă, în vederea discutării excepţiei de litispendenţă, calificată de tribunal ca excepţie de conexitate şi admisă în şedinţa publică din 20 iunie 2012, dosarul nr. 688/325/2012 (care conţine şi dosarul iniţial nr. 5015/30/2010), fiind conexat la dosarul pendente.
Prin sentinţa civilă nr. 134 din 27 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4253/30/2010*, a fost respinsă cererea principală formulată de reclamanta pârâtă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş în contradictoriu cu pârâta SC U. SA Timişoara şi pârâţii Municipiul Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, ca neîntemeiată;
S-a admis cererea conexă formulată de reclamanta SC U. SA Timişoara în contradictoriu cu pârâţii Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, Municipiul Timiş şi Primarul Municipiului Timişoara;
S-a constatat nulitatea parţială a Dispoziţiei nr. 424 din 12 februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Timişoara şi a procesului verbal de restituire înregistrat sub nr. DP2009-10874 din 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timişoara – Direcţia de Patrimoniu în partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3, situat la parter cu 5,40% părţi comune şi 50/930 m.p.;
S-a dispus rectificarea CF nr. 400893-C1-U8 Timişoara, nr. top. 203/III în sensul radierii dreptului de proprietate al Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş şi sistarea acestei cărţi funciare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că tema centrală a cauzei pendinte este dată de dreptul de proprietate asupra spaţiului (încăperea 6) în suprafaţă de aproximativ 73,08 mp, situat în imobilul din Timişoara, Piaţa Victoriei, instanţa fiind chemată a analiza în patrimoniul cărei entităţii aparţine, reclamantei pârâte Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş sau pârâtei reclamante SC U. SA.
Instanţa a constatat că acest drept de proprietate aparţine pârâtei reclamante SC U. SA, în cauză fiind incident principiul puterii de lucru judecat care împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată într-un alt proces.
Ca efect negativ al puterii de lucru judecat, sentinţa civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006, a Tribunalului Timiş Secţia Comerciala pronunţată în dosarul nr. 3368/30/2006, rămasa definitiva prin decizia civilă nr. 207 din 09 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara Secţia Comercială si irevocabilă prin decizia nr. 252 din 03 februarie 2009 a Înaltei Curţii de Casaţie si Justiţie, se opune demersului reclamantei pârâte.
Reţine instanţa de fond că, în cuprinsul acestui act jurisdicţional se afirmă fără echivoc că „suprafaţa de 73,08 m.p. calculată în urma măsurătorii şi aflată în litigiu a fost atribuită prin contractul de închiriere din 18 mai 1995 pârâtei SC U. SA pentru chirie la R.A. U. Timişoara. Termenul de închiriere a suprafeţei totale de 880,58 m.p. a expirat la 28 februarie 1998. Prin urmare, suprafaţa de 73,08 m.p. se include în ceea care a format obiectul contractului de vânzare cumpărare si asupra căreia este proprietara pârâta”.
S-a apreciat că, indiferent care este obiectul cauzei, prin care o instanţă judecătorească stabileşte cu putere de lucru judecat o stare de drept şi indiferent care este evoluţia actelor cu caracter civil sau administrativ asupra dreptului de proprietate, ulterior primei judecăţii, este oprită o eventuală infirmare a primei constatări jurisdicţionale.
În acest context juridic, acţiunea în revendicare iniţiată de reclamanta pârâtă este neîntemeiată, iar Dispoziţia nr. 424 din 12 februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Timişoara şi procesul verbal de restituire înregistrat la 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timişoara – Direcţia de Patrimoniu, sunt nule absolut în partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3, situat la parter cu 5,40% părţi comune şi 50/930 m.p. emise pe denumirea Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara.
La data emiterii acestei dispoziţii, exista o hotărâre judecătorească irevocabilă care afirma că dreptul de proprietate asupra acestei părţi din imobil aparţine unui terţ, respectiv pârâtei SC U. SA, fiind încălcate prin emiterea dispoziţiei contestate, normele legale enunţate şi de pârâta reclamantă respectiv, art. 44 alin. (1) din Constituţia României, care prevede că dreptul de proprietate este garantat, art. 1 alin. (1) din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, care prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur, cât şi prin asociere cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş şi pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar.
Prin apelul declarat, reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş solicită admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii pe fond a acţiunii sale şi respingerea cererii conexă formulată de către intimata 1, inclusiv menţinerea ca valabilă în totalitate a Dispoziţiei Primarului Municipiului Timişoara nr. 424 din 12 februarie 2009 precum şi anularea menţiunii privind rectificarea CF nr. 400893 ca inadmisibilă.
Critică soluţia instanţei de fond care şi-a motivat sentinţa exclusiv pe pretinsele efecte de putere de lucru judecat a motivaţiilor din cuprinsul diferitelor hotărâri judecătoreşti invocate de pârâtă (sentinţa civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006 pronunţată în dosarul nr. 3368/30/2006) şi care aveau ca obiect evacuarea, respectivele hotărâri neconstituind un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Se mai arată că este proprietara de jure a imobilului, fapt atestat de titlul de proprietate emis de Primăria Municipiului Timişoara, menţionat şi în cartea funciară a imobilului.
Se mai susţine că acţiunea intimatei, deşi a fost recalificată de către acelaşi Tribunal Timiş ca acţiune în revendicare, instanţa de fond a omis acest aspect; că instanţa de fond a tergiversat soluţionarea cauzei, admiţând în mod nelegal suspendarea şi ulterior prin motivarea sentinţei într-un termen de 90 de zile, ceea ce înfrânge garanţiile instituite de art. 6 din CEDO.
Prin apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar solicită admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate în sensul respingerii cererii conexe formulate de reclamanta SC U. SA Timişoara şi menţinerea Dispoziţiei nr. 424 din 12 februarie 2009 a Primarului Municipiului Timişoara.
Pârâţii apelanţi arată că încăperea 6 a SAD 3 este folosită de către SC U. SA însă nu face parte din contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de această societate comercială cu Primăria.
Prin decizia civilă nr. 9/A din 28 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timişoara-Secţia a II a civilă a respins ca neîntemeiate apelurile, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat apelantele, ca părţi căzute în pretenţii, la 2500 lei cheltuieli de judecată către intimata SC U.P.C. SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a constatat că tribunalul a pronunţat hotărârea apelată fără a analiza fondul cauzei, reţinând că în speţă operează puterea lucrului judecat, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3368/30/2006, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 207 din 09 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin decizia nr. 252 din 03 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că imobilul în litigiu, în suprafaţa de 73,08 mp, situat în Timişoara, Piaţa Victoriei, jud. Timiş aparţine pârâtei intimate SC U. SA, în prezent SC U.P.C. SA.
Ambele apelante, prin motivele de apel, au criticat hotărârea Tribunalului Timiş cu argumente ce ţin de soluţionarea fondului cauzei, solicitând să se constate că demersul juridic al fiecăreia dintre ele este întemeiat şi că spaţiul în litigiu nu aparţine pârâtei SC U. SA – în prezent SC U.P.C. SA, ci reclamantei apelante Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş.
Cu toate acestea, motivele de apel invocate nu vizează incidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat pe baza căreia s-a pronunţat hotărârea instanţei de fond, căci instanţa de fond nu a trecut la analizarea temeiniciei şi legalităţii susţinerilor părţilor cu privire la persoana îndreptăţită să deţină în proprietate sau în posesie spaţiul în discuţie, constatând că, în legătură cu acelaşi spaţiu, părţile s-au mai judecat anterior, astfel că nu se mai poate pronunţa o hotărâre cu privire la acelaşi imobil datorită prezumţiei puterii de lucru judecat.
Este adevărat că tangenţial, apelanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş invocă faptul că pârâta SC U.P.C. SA nu are un titlu valabil, deoarece acesta nu poate fi reprezentat de nişte „simple hotărâri judecătoreşti”, ceea ce ar putea îndreptăţi Curtea să constate că prin acest argument apelanta intenţionează că critice reţinerea în cauză a puterii de lucru judecat.
Curtea a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod temeinic şi legal că în speţă operează autoritatea de lucru judecat, deoarece hotărârile judecătoreşti arătate mai sus au făcut să opereze în speţă prezumţia puterii de lucru judecat în acest litigiu.
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv obiect, părţi şi cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, respectiv demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspect litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Operarea acestei prezumţii este mai mult decât evidentă în speţa de faţă, unde părţile se judecă pentru acelaşi imobil de circa 13 ani, deşi demersul lor juridic îmbracă de fiecare dată forma unui alt tip de acţiune şi se invocă temeiuri de drept diferite.
Împotriva acestei decizi au declarat recurs Primarul Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara prin Primar şi Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş.
În motivarea recursului lor, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Primarul Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar consideră nelegală reţinerea de către instanţele de fond a puterii de lucru judecat pentru următoarele argumente:
Instanţa de fond, în pronunţarea puterii de lucru judecat, se bazează pe o afirmaţie făcută în considerentele hotărârii pronunţate în dosar nr. 3368/30/2006 prin care se arată că în contractul de închiriere nr. 1212/1995 suprafaţa închiriată către SC U. SA este de 880,58 mp, însă această suprafaţă a fost modificată de instituţia recurentă. Instanţa trebuia să observe acest aspect din adresa din 30 mai 2000 prin care informa SC U. SA de faptul că suprafaţa de 72,40 mp., situată la parterul imobilului, a trecut prin Hotărârea de Guvern nr. 914/1996 în administrarea Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara.
La data de 12 aprilie 2010 cu ocazia încheierii procesului-verbal de restituire s-a menţionat faptul că încăperea 6 a SAD 3 este folosită de către SC U. SA însă nu face parte din contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de această societate comercială cu instituţia recurentă.
Reclamanta C.C.I.A. Timişoara, prin cererea de chemare în judecată, a invocat sentinţa nr. 3089 din 07 aprilie 2004 a Judecătoriei Timişoara pronunţată în dosarul nr. 19416/2002, în care se arată că SC U. SA Timişoara nu are intabulat vreun drept de proprietate asupra spaţiului situat la parterul imobilului din Timişoara, că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 s-a transmis pârâtei spaţiul comercial situat în incinta imobilului din Timişoara, P-ţa Victoriei înscris în CF nr. 132929 nr. top. 202/LXXXIX în suprafaţă de 993,87 mp şi a terenului aferent în suprafaţă de 270 mp.
Consideră că Dispoziţia Primarului cu nr. 424 din 12 februarie 2009 şi procesul-verbal de restituire din 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timişoara - Direcţia Patrimoniu în partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3 situat la parter cu 5,40% părţi comune şi 50/930 mp sunt temeinice şi legale. Ca urmare a notificării formulate de reclamanta C.C.I.A. Timişoara recurenţii au procedat la restituirea unor spaţii cu destinaţie comercială înscrise în CF nr. 226 Timişoara, nr. top. 203 care au format obiectul dreptului de administrare operativa acordat prin H.C. nr. 914/1996.
Spaţiul folosit de către SC U. SA Timişoara nu a făcut parte din contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat între Primăria Municipiului Timişoara şi această societate comercială.
Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş solicită, prin recursul declarat, în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7, 8 şi 9, casarea sentinţei ca fiind netemeinică şi nelegală cu consecinţa rejudecării şi admiterii pe fond a acţiunii principale şi respingerea cererii conexe, inclusiv menţinerea ca valabilă în totalitate a Dispoziţiei Primarului Municipiului Timişoara nr. 424 din 12 februarie 2009 precum şi anularea menţiunii privind rectificarea CF nr. 400893 ca inadmisibilă.
Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii fapt care echivalează cu o nemotivare a hotărârii, (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Contradictorialitatea din cuprinsul motivării survine între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat. Autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului judecat se exprimă în planuri diferite: autoritatea lucrului judecat exprimă ideea de găsire şi consacrare a adevărului; puterea lucrului judecat exprimă ideea de impunere a acestui adevăr în câmpul relaţiilor juridice.
Recurenta susţine existenţa unei distincţii între „autoritatea provizorie” sau „relativă” echivalentă autorităţii lucrului judecat şi „autoritatea absolută” echivalentă puterii lucrului judecat. Pe de o parte se tinde la achiesarea efectelor unei excepţii dar se foloseşte în argumentare efectele unei premise.
Nu s-a reuşit a se statua care este titlul de proprietate pe care îl opune intimata ca valabil în susţinerea cererii, p entru că dacă este contractul, atunci nu se mai poate opune lucrul judecat, iar dacă s-a îmbrăţişat ideea hotărârilor judecătoreşti, nu se vede motivaţia pentru care nu s-a luat in considerare faptul că acestea nu sunt translative de drepturi.
Al doilea motiv de recurs vizează faptul că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii (art. 304 pct. 8).
Instanţa a apreciat în mod eronat, având la bază documente neclare, că se poate ocupa un spaţiu fără a deţine un titlu de proprietate incontestabil, prin acreditarea ideii conform căreia, chiar dacă unele modificări structurale ale unui imobil suferite de acesta în timp nu sunt menţionate expres în cartea funciară sau titlul de proprietate, se prezumă că acest fapt nu are importanţă câtă vreme cel ce posedă spaţiul induce impresia generală că omisiunile din cuprinsul documentelor îi conferă dreptul de a stăpâni respectivul spaţiu. Mai concret, e suficient ca s-a stipulat o anumită suprafaţă într-un contract de vânzare-cumpărare şi care, chiar daca excede dimensiunilor imobilului respectiv, pentru a se complini astfel suprafaţa lipsă din contractul respectiv, se poate ocupa o suprafaţă în imobilul alăturat întrucât nu s-a făcut menţiune despre acea suprafaţa la momentul respectiv în actele deţinute de vecini.
Prin decizia Primarului Municipiului Timişoara nr. 424 din 12 februarie 2009 şi procesul - verbal de predare - primire aferent emise în baza Legii nr. 10/2001 le-a fost restituit imobilul situat în Timişoara, Piaţa Victoriei, precum şi Cartea Funciară aferentă acestui imobil care atestă că proprietatea asupra spaţiului în cauză le aparţine şi mai mult decât atât nu a fost niciodată în proprietatea pârâtei.
Aminteşte Cauza Brumărescu împotriva României, susţinând ineficacitatea prezumtivului titlu de proprietate al pârâtei de care aceasta s-a prevalat la momentul introducerii acţiunii conexe, în condiţiile în care contractul are ca obiect spaţii situate în imobilul din Piaţa Victoriei, iar cel din Piaţa Victoriei, nu se afla în circuitul civil la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, întrucât se afla în proprietatea publică a statului (art. 1 din H.G. nr. 914/1996) neputând face, deci, obiectul vreunui contract de vânzare - cumpărare. Invocă şi prevederile art. 42 şi 43 din Legea nr. 7/1996 privind cadastru şi publicitatea imobiliară.
Menţionează decizia (rămasă definită şi irevocabilă) nr. 3019 din 16 decembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara şi decizia nr. 2684/2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul cu nr. 1855/2002, ce a avut ca obiect „recurs în anulare,, referitoare doar la preţul de vânzare al imobilului din Piaţa Victoriei, precum şi Ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara din data de 15 decembrie 2008 utilizate ca argumente şi în fazele procesuale anterioare.
Critică şi faptul că acţiunea intimatei deşi a fost recalificată de către acelaşi Tribunal Timiş din contestaţie în acţiune în revendicare, instanţa de fond şi cea de apel omit acest aspect şi constată nulitatea parţială a Dispoziţiei nr. 424 din 12 februarie 2009, pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut.
Al treilea motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304, pct. 9).
Argumentarea acestui motiv de recurs se întemeiază pe eroarea de statuare a motivaţiilor pe care se sprijină dispozitivul hotărârii. Recurenta susţine că autoritatea de lucru judecat este un mijloc de dovadă, iar excepţia puterii lucrului judecat este un mijloc procesual. S-a apreciat că autoritatea de lucru judecat are două manifestări distincte, atât excepţie, cât şi prezumţie adică dovadă/probă deşi, în mod evident, autoritatea lucrului judecat este eminamente pozitivă.
Aplicarea greşită a legii mai este reliefată şi de modalitatea de soluţionare a cauzei. Astfel, dacă în urma examinării excepţiei ce ar presupune tripla identitate (părţi, obiect, cauză), se constată că aceasta este întemeiată, instanţa va da o hotărâre de respingere a acţiunii pe temeiul excepţiei puterii lucrului judecat. Dacă excepţia este considerată neîntemeiată, instanţa o va respinge printr-o încheiere interlocutorie continuând apoi judecata. Or, pe de o parte se tinde la achiesarea efectelor unei excepţii, dar se folosesc în argumentare efectele unei prezumţii.
Recurenta apreciază că instanţa de fond a tergiversat soluţionarea acestei cauze într-un termen rezonabil - admiţând în mod nelegal suspendarea cauzei (cum a demonstrat prin admiterea recursului împotriva încheierii de suspendare pentru o perioadă de 12 luni) şi ulterior prin motivarea sentinţei într-un termen de 90 de zile în loc de 30 fapt ce înfrânge garanţiile instituite de art. 6 din CEDO. Toate acestea coroborate şi cu faptul că procedura ulterioară a conexării dosarului a condus din nou la nesoluţionarea cauzei pentru încă 6 luni, apreciază că dosarul de la momentul înregistrării - 27 mai 2010 - a rămas în nelucrare timp de aproximativ 75% din intervalul afectat soluţionării lui (sentinţa fiind adoptată în data de 27 iunie 2012). Toate acestea, în condiţiile în care primele 3 termene de judecată s-au întins pe durata a 5 luni acordându-se pentru chestiuni premergătoare legate de cererea de suspendare.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Atât în recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin primar, cât şi în cel al reclamantei Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş este apreciată ca fiind contradictorie motivaţia instanţei de apel referitoare la autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, şi totodată nelegală reţinerea de către instanţele de fond a puterii de lucru judecat, critici încadrate în cazurile prevăzute de disp. art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinut ca fiind incident niciunul dintre motivele de recurs menţionate, întrucât instanţa de apel a reţinut corect puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare care au statuat asupra existenţei unui drept de proprietate al pârâtei asupra spaţiului ce constituie obiect al litigiului.
Astfel, cum corect au apreciat instanţele de fond, autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă, să nu fie contrazis de o alta, ulterior. Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., acte normative aplicabile la momentul învestirii instanţelor) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă, de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a se mai introduce o nouă acţiune, în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat anterior pe cale judecătorească.
Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
Instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe referitor la puterea de lucru judecat, ca prezumţie absolută, şi nu a reţinut autoritatea de lucru judecat ca excepţie procesuală, astfel încât nu există contrarietate în considerentele sale.
În prezenta cauză au fost opuse efectele unei hotărâri judecătoreşti ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv acţiunea în evacuarea pârâtei, promovată de reclamantă). Chiar dacă, la acea vreme, reclamanta nu avea decât un drept de administrare, pe care îl considera preferabil ocupării fără nici un drept a spaţiului de către pârâtă, în acel litigiu instanţele au constatat, în mod neechivoc, faptul că pârâta este cea care deţine un titlu de proprietate valabil asupra acestui spaţiu.
Astfel prin sentinţa nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comerciala în dosarul nr. 3368/30/2006, irevocabilă prin decizia civila nr. 252 din 03 februarie 2009 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie s-a stabilit că iniţial, spaţiul a fost deţinut de către pârâtă, în baza unui contract de închiriere din 18 mai 1995. Cu privire la acest spaţiu, prin hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila (Decizia civilă nr. 2416 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului Timiş) Consiliul local Timişoara a fost obligat să încheie contract de vânzare-cumpărare in condiţiile H.G. nr. 505/1998. Prin urmare pârâta a dobândit un titlu de proprietate reprezentat de contractul din 23 iunie 2003, încheiat în executarea unei hotărâri judecătoreşti, dreptul de proprietate al pârâtei fiind intabulat în Cartea Funciară. De altfel, acest contract de vânzare cumpărare a fost supus controlului de legalitate, în cadrul unui litigiu prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii sale absolute, acţiunea fiind respinsă, astfel că titlul pârâtei îşi produce efecte depline în continuare, nefiind infirmat jurisdicţional.
S-a mai reţinut, în acel litigiu, că, potrivit unor hotărâri anterioare, spaţiul respectiv ce a fost inclus în contractul de vânzare cumpărare al pârâtei, nu a făcut obiectul dreptului de administrare conferit reclamantei în anul 1996 conform H.G. nr. 914/1996 şi nici al procesului - verbal de predare, anexă la H.G., astfel încât reclamanta nu poate dovedi existenţa unui drept asupra spaţiului comercial înstrăinat prin contract de vânzare cumpărare pârâtei.
În prezenta cauză, instanţa de apel nu a respins acţiunea pe temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat (pentru care nu se regăseşte tripla identitate de elemente), ci, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea dreptului de proprietate al pârâtei asupra spaţiului în litigiu.
Astfel, instanţa a constatat că, prin introducerea unei noi cereri, având ca obiect contestarea dreptului de proprietate al pârâtei, reclamanta tinde să lipsească de efectele lucrului judecat o hotărâre anterioară, prin care s-a stabilit irevocabil că pârâta deţine un titlu de proprietate asupra spaţiului, provenind de la chiar unitatea deţinătoare.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în vigoare la data producerii faptului juridic care face obiectul probaţiunii, în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că reclamanta nu poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului (respectiv, faptul că are un titlu de proprietate ce prevalează faţă de cel al pârâtei). În consecinţă, sprijinindu-şi judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranşat aspectul legat de existenţa unui titlu de proprietate anterior al pârâtei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia autorităţii de lucru judecat, argumentele care sprijină soluţia neavând caracter contradictoriu, pentru a fi incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Prin urmare, faţă de această concluzie, nu mai pot fi analizate criticile de fond ale recurenţilor Primarul Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin primar, prin care se susţine că încăperea 6 a SAD 3, folosită de către SC U. SA, nu face parte din contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de această societate comercială sau împrejurarea că SC U. SA Timişoara nu are intabulat vreun drept de proprietate asupra spaţiului situat la parterul imobilului din Timişoara, P-ţa Victoriei.
De asemenea, tot pentru argumentul reţinerii puterii de lucru judecat va fi înlăturată şi critica recurentei reclamante referitoare la faptul că instanţele nu ar fi statuat care este titlul de proprietate pe care îl opune intimata, contractul de vânzare-cumpărare sau hotărârile judecătoreşti, întrucât titlul reclamantei a fost reţinut prin hotărârile anterior menţionate ca fiind tocmai contractul de vânzare cumpărare.
Se mai susţine de către recurenta reclamantă, în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanţa ar fi interpretat greşit documente neclare, cu omisiuni care nu pot prezuma societăţii pârâte dreptul de a stăpâni respectivul spaţiu, chiar dacă s-a stipulat o anumită suprafaţă într-un contract de vânzare-cumpărare însă în cauză nu se pune problema unei prezumţii relative ci a uneia absolute, stipulată în considerentele unor hotărâri judecătoreşti. Ca efect al aplicării acestei prezumţii, în procedura specială de restituire în natură a imobilelor, reglementată de Legea nr. 10/2001, Primarul Mun. Timişoara nu putea să îi restituie reclamantei în natură acest spaţiu, întrucât nu îl mai deţinea, constituind obiectul unei înstrăinări anterioare. Prin urmare, reclamanta nu se mai poate prevala, la rândul său, de un transfer ulterior al dreptului asupra aceluiaşi spaţiu, dat fiind că acest drept nu mai era în patrimoniul Municipiului, la data întocmirii dispoziţiei de retrocedare.
Primarul nu putea modifica obiectul contractului de închiriere sau al celui de vânzare cumpărare invocând H.G. nr. 914/1996, prin adresa din 30 mai 2000, menţionată ca mijloc de apărare, în condiţiile în care, anterior se pronunţase decizia civilă nr. 2416/1999, care îl obliga să vândă spaţiul aşa cum a fost închiriat.
Se mai susţine şi faptul că, deşi acţiunea SC U.P.C. SRL a fost calificată de către tribunal ca acţiune în revendicare, instanţa de fond şi cea de apel constată nulitatea parţială a Dispoziţiei nr. 424 din 12 februarie 2009, pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut.
Această critică nu este întemeiată întrucât calificarea acţiunii a fost făcută de către o instanţă, Tribunalul Timiş, care s-a considerat necompetentă material să soluţioneze cauza şi şi-a declinat competenţa în favoarea judecătoriei.
Ulterior, dosarul a revenit pe rolul tribunalului, competenţa acestuia nefiind însă stabilită de o instanţă de control judiciar în urma unui conflict negativ, cum ar fi fost în situaţia în care judecătoria se considera, la rândul său necompetentă în soluţionarea cauzei, ci prin prorogarea judiciară a competenţei, fiind admisă excepţia de conexitate între cele două cauze.
Această împrejurare nu validează actele procesuale cu caracter interlocutoriu, cum este calificarea juridică a acţiunii, efectuate anterior declinării, de către o instanţă ce s-a considerat necompetentă, şi care rămân lipsite de efecte juridice, astfel că instanţa reînvestită prin prorogarea de competenţă, a trecut la soluţionarea acţiunii conexe, astfel cum a fost încadrată juridic de partea care a promovat-o.
Critica referitoare la faptul că instanţa de fond a tergiversat soluţionarea acestei cauze, cu depăşirea unui un termen rezonabil, excede cadrului procesual de judecată în recurs, neregăsindu-se printre motivele limitative de recurs reglementate de legiuitor prin dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, reţinând legalitatea hotărârii instanţei de apel, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenţii-pârâţi şi pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 3921 lei, reprezentând onorariu apărător şi cheltuieli de deplasare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin primar, şi de reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, împotriva deciziei nr. 9/A din 28 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara-Secţia a II a civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi şi pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 3921 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4317/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4580/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
