ICCJ. Decizia nr. 4317/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ȘI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4317/2013

Dosar nr. 53891/3/2011

Ședinţa publică din 8 octombrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.

Prin cererea înregistrată la data de 19 iulie 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV a Civilă sub nr. 53891/3/2011, reclamanta W.G.G.N., a solicitat ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 50¹ alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, la plata de sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie şi preţul actualizat privind imobilul situat în Bucureşti şi, în subsidiar, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material pentru pierderea dreptului de proprietate, neurmată de primirea unei despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, str. Haga, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA, L.N. şi L.E.M. au dobândit în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 1, situat în Bucureşti, sectorul 1.

Prin acţiunea formulată la data de 18 ianuarie 2005, numiţii M.D.A.V.I. şi M.D.M.S., moştenitorii fostei proprietare a acestui imobil, au revendicat imobilul, arătând că titlul statului nu este valabil, acesta fiind naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Prin sentinţa civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 23267/2005 (în format nou 23648/299/2005), irevocabilă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 1018 din 09 iunie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V a Civilă, şi prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 93/R din 13 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX a Civilă şi pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, s-a admis acţiunea în revendicare.

Astfel, reclamanţii L.N. şi L.E.M. au solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a art. 3 din contractul din 29 octombrie 1996, şi totodată să dispună angajarea răspunderii pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, Statul Român şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu consecinţa obligării acestora în principal la plata valorii de circulaţie a imobilului sau în subsidiar a preţului actualizat. Această cerere a format obiectul dosarului nr. 27618/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III a Civilă.

În principal, temeiul de drept al acestei cereri l-a constituit art. 1337 C. civ., în baza cărora a solicitat obligarea pârâţilor la plata valorii de circulaţie a imobilului, iar în subsidiar cererea s-a întemeiată pe art. 50 din Legea nr. 10/2001, în baza cărora a solicitat obligarea pârâţilor la plata preţului actualizat.

Prin sentinţa civilă nr. 958 din 04 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III a Civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâţii în solidar la plata sumei de 151.127 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, constatând explicit că temeiul de drept aplicabil este art. 1337 şi următoarele C. civ. Această soluţie a fost menţinută de instanţa de apel prin decizia civilă nr. 229/A din 09 aprilie 2009, prin respingerea apelurilor formulate de pârâţi împotriva acestei sentinţe.

Prin decizia nr. 10158 din 16 decembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus casarea deciziei civile nr. 229/A din 09 aprilie 2009 şi s-a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

În cel de-al doilea ciclu procesual, faţă de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, prin care s-a instituit dreptul chiriaşilor cumpărători de a obţine valoarea de circulaţie a imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, şi faţă de efectul devolutiv al apelului, reclamanta a formulat precizări, în sensul că înţelege să-şi întemeieze cererea privind restituirea valorii de circulaţie al imobilului şi pe dispoziţiile legale ale art. 50¹.

Prin aceeaşi decizie, s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor la plata sumei de 151.127 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, reţinând-se ca ei de drept aplicabil angajării răspunderii pentru evicţiune a pârâtului, art. 50 din Legea nr. 10/2001 aşa cum este modificat prin Legea nr. 1/2009.

Prin decizia civilă nr. 5884 din 08 iulie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile formulate împotriva acestei decizii de Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice în nume propriu, cât şi ca reprezentant al Statului Român şi a modificat decizia recurată, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtului Ministerul Finanţelor Publice doar la plata preţului actualizat al imobilului.

Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 12 aprilie 2008, L.N. şi L.M., în calitate de cedenţi, au cesionat reclamantei, în calitate de cesionară, toate drepturile litigioase privind creanţa deţinută de aceştia împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi SC H.N. SA, pentru acest motiv constatându-se subrogaţia reclamantei în drepturile reclamanţilor în cursul procesului.

Reclamanta a solicitat obligarea Ministerului Finanţelor Publice, în temeiul art. 50¹alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, la plata de sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie şi preţul actualizat privind imobilul situat în Bucureşti, str. Haga, sectorul 1.

Dispoziţiile art. 50 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, în forma introdusă prin Legea nr. 1/2009, reglementează dreptul chiriaşilor cumpărători, care au dobândit imobile în baza unor contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar ulterior desfiinţate prin hotărâri irevocabile, la restituirea preţului de piaţă, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare la data de 06 februarie 2009, nefiind în vigoare la momentul formulării acţiunii în despăgubiri de autorii reclamantei la data de 09 august 2007, astfel încât, faţă de soluţia pronunţată de instanţa supremă, rezultă evident că nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei.

Dispoziţiile legale invocate stabilesc naşterea unui raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul fostului chiriaş cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 de a i se restitui preţul de piaţă al imobilului şi obligaţia legală corelativă a Ministerului Finanţelor Publice de a efectua plata respectivă.

Întrucât anterior, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, i s-a recunoscut dreptul la restituirea preţului actualizat al imobilului, iar prin noile modificări ale Legii nr. 10/2001 s-a instituit expres dreptul chiriaşilor cumpărători de a dobândi valoarea de circulaţie al imobilelor, rezultă că au dreptul la primirea diferenţei între valoarea de circulaţie şi preţul actualizat.

Interpretarea contrară ar echivala cu încălcarea gravă a dreptului la un proces echitabil, de vreme ce s-ar crea o discriminare între chiriaşii cumpărători, în funcţie de momentul introducerii cererii în despăgubiri (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2001).

Totodată, toate condiţiile pentru primirea despăgubirilor sunt îndeplinite, fiind vorba despre un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, desfiinţat printr-o hotărâre irevocabilă.

Reclamanta a solicitat a se constata neîndeplinirea de Statul Român a obligaţiei de a respecta drepturile omului, asumată prin art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să se dispună angajarea răspunderii acestuia, prin obligarea la plata sumei reprezentând valoarea actuală de circulaţie a imobilului (după deducerea preţului actualizat), care este singura modalitate de satisfacere a cerinţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului privind protecţia proprietăţii.

Prezenta acţiune constituie exercitarea dreptului la o cale efectivă de atac, garantat de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi urmăreşte epuizarea căilor interne de atac, înainte de sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru apărarea dreptului de proprietate, consacrat şi garantat de art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, violat prin ingerinţa în dreptul de proprietate, neurmată de acordarea unor despăgubiri corespunzătoare valorii de circulaţie a bunului imobil.

La data de 23 martie 2012, reclamanta W.G.G.N., a formulat cerere precizatoare a cererii introductive de instanţă arătând, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, în raport de considerentele deciziei civile nr. 5884 din 08 iulie 2011, pronunţată de Înalta Curte în dosarul nr. 2727/2/2010, că înţelege să renunţe la primul capăt de judecată, privind obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 50¹ alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, la plata de sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie şi preţul actualizat privind imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, solicitând a se lua act de această renunţare şi să se constate că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu mai are calitate procesuală pasivă.

De asemenea, a precizat al doilea capăt de judecată, privind obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material pentru pierderea dreptului de proprietate, neurmată de primirea unei despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, str. Haga, sectorul 1, precizarea capătului de cerere priveşte inaplicabilitatea deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012 şi argumentele invocate în susţinerea acestuia.

Pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerului Finanţelor Publice, iar pe fond a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 945 din 27 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă: a respins acţiunea formulată de reclamanta W.G.G.N., faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acţiunea reclamantei W.G.G.N., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum a fost formulată; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 151.127 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii din care se va scădea suma de 27.523.592 lei/rol (reactualizată până la data de 28 aprilie 2011 – data încasării sumei).

În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele.

Din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti invocate de părţi rezultă că soţii Leanga de la care reclamanta din cauză a dobândit prin cesiune dreptul la despăgubiri au pierdut imobilul prin sentinţa civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 23648/299/2005 definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 93/R din 13 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX a Civilă într-o acţiune în revendicare.

Ulterior foştii chiriaşi care au pierdut bunul ca urmare a acţiunii în revendicare au solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, constatarea nulităţii absolute a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H. SA şi angajarea răspunderii pentru evicţiune în sarcina pârâţilor cu restituirea sumei de 163.600 euro reprezentând preţul de piaţă al imobilului iar în subsidiar preţul actualizat pe care l-au plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 10158 din 16 decembrie 2009 s-au admis recursurile formulate de Primăria Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice şi ulterior s-a casat hotărârea atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 495/A din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a admis acţiunea reclamantei din prezenta cauză şi s-a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 151.127 euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând preţul de piaţă al imobilului.

Ulterior şi această hotărâre a fost modificată prin decizia nr. 5884 din 08 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a admis recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat acest pârât la plata sumei de 27.523.592 lei/rol, reprezentând preţul achitat în contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, preţ ce se va actualiza în condiţiile art. 50 pct. 3 H.G. nr. 250/1997.

Rezultă din hotărârile depuse la dosar că foştii chiriaşi deveniţi proprietari, au pierdut bunul printr-o acţiune în revendicare prin comparare de titlu astfel încât, în prezent sunt beneficiarii unui drept de creanţă, constând în contravaloarea de piaţă a imobilului, aşa cum a decis în nenumărate hotărâri pronunţate în diverse decizii de speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste hotărâri au venit în întâmpinarea legislaţiei interne, respectiv a prevederilor art. 1084 C. civ., în care se prevede că daunele interese ce sunt datorate creditorului, cuprind atât pierderea suferită cât şi beneficiul nerealizat.

În plus, în caz de evicţiune totală, cum este cazul în speţă, dacă lucrul vândut se află în epoca evicţiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii, astfel cum stipulează în mod expres art. 1344 C. civ. în vigoare la momentul introducerii acţiunii.

Sub acest aspect, în cauza Tudor Tudor contra României din 24 martie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că persoane în aceeaşi situaţie cu reclamanta, au primit cel puţin preţul actualizat şi posibil, ca despăgubire, diferenţa până la valoarea de piaţă, precum şi valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, reţinându-se că s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în condiţiile în care reclamanţilor li se acordase, în compensaţie, numai preţul e vânzare.

Cum instanţele judecătoreşti sunt obligate să aplice, cu prioritate, prevederile Convenţiei şi jurisprudenţa CEDO, în raport de dreptul intern, urmează ca prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării cererii şi aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii să fie interpretată, în funcţie de aceasta.

Tribunalul a admis acţiunea reclamantei şi a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de piaţă a imobilului, aşa cum a rezultat dintr-o expertiză efectuată într-o altă cerere de chemare în judecată formulată în faţa instanţei din care urmează să se scadă suma de 27.523.592 lei/rol reactualizată până la data de 28 aprilie 2011, data încasării sumei de către reclamantă.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că în cauză, Statului Român nu îi incumbă nici o obligaţie din raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii, Ministerul Finanţelor Publice fiind nominalizat atât prin art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cât şi prin Legea nr. 1/2009 care a modificat Legea nr. 10/2001.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel W.G.G.N. şi Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 443 A din 03 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-au respins apelurile formulate de apelanta – reclamantă W.G.G.N., precum şi de apelantul – pârât Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 945 din 27 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV a Civilă în dosarul nr. 53891/3/2011, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondate.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel a reţinut următoarele.

Referitor la apelul formulat de W.G.G.N.

Având în vedere jurisprudenţa CEDO referitor la obligarea la 600.000 lei cu titlu de despăgubiri (prejudiciul material) pentru dreptul de proprietate, se reţine că titlul chiriaşului cumpărător al imobilului (în temeiul Legii nr. 112/1995) nu a fost confirmat şi consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acţiunii fostului proprietar şi ca atare faţă de Legea nr. 1/2009 se impune acordarea numai a preţului actualizat (nu şi preţul actualizat cu rata inflaţiei), deci valoarea de circulaţie de pe piaţă.

Cu privire la apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice, în discuţie, după cicluri procesuale anterioare, a rămas numai plata sumei de 600.000 lei. Excepţia autorităţii de lucru judecat nu poate fi primită întrucât, apelanta W.G.G.N., prin precizarea depusă la data de 23 martie 2012 a renunţat la capătul de cerere (având ca temei art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu art. 50¹ din Legea nr. 10/2001).

Situaţia rezultă din decizia civilă nr. 5884 din 08 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosar nr. 2727/52010).

Totodată nu a fost încălcat nici principiul disponibilităţii, faţă de cererea precizatoare (la fond) faţă de Ministerului Finanţelor Publice, rămânând spre judecare numai pretenţiile către Statul român. Prin raportare la CEDO şi jurisprudenţa CEDO, sunt aplicabile cu prioritate art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, obiectul cererii rămas de judecat fiind plata celor 600.000 lei. Nici încălcarea principiului contradictorialităţii nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile deciziei civile nr. 5884 din 08 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acelaşi sens nici incidenţa eventuală a principiului îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi reţinută deoarece în speţă ne aflăm practic în faţa unei măsuri reparatorii (eventual asimilată unui drept de creanţă) şi în nici un caz la aplicarea legii generale, art. 998 – 999 C. civ. În consecinţă soluţia sub acest aspect a primei instanţei este legală şi temeinică.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta W.G.G.N. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

În motivarea recursului reclamanta a arătat că problema ce a făcut obiectul apelului formulat de reclamantă viza exclusiv soluţia privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, toate argumentele referindu-se expres la nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei primei instanţe sub aspectul soluţionării acestei excepţii.

Pe de o parte, anunţând că urmează să soluţioneze apelul reclamantei, instanţa arată că ”faţă de Legea nr. 1/2009 se impune acordarea numai a preţului actualizat (nu şi preţul actualizat cu rata inflaţiei), deci valoarea de circulaţie de pe piaţă (.). Ca atare corect a reţinut prima instanţă numai această valoare, iar argumentele sentinţei apelate sunt temeinice şi legale ".

Pe de altă parte însă, anunţând că urmează să soluţioneze apelul Ministerului Finanţelor Publice, instanţa arată că ”faţă de cererea precizatoare (.) rămânând spre judecare numai pretenţiile către Statul Român”.

Faţă de aceste argumente, rezultă evident că concluzia instanţei în sensul că „apelul nu poate fi primit" este nelegală, fiind pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a legii.

Reclamanta a arătat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, acesta fiind titularul obligaţiei de dezdăunare a reclamantei pentru prejudiciul produs prin neluarea măsurilor eficiente de a-i asigura dreptul la încasarea unei despăgubiri adecvate pentru prejudiciul suferit prin privarea de proprietate. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice se justifică prin existenţa unei identităţi perfecte între acesta şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii în compunerea căruia intră obligaţia Statului Român de a respecta dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului de proprietate. În acest raport juridic intră corelativ dreptul reclamantei de a fi despăgubită pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea corespunzătoare a acestei obligaţii.

Faţă de aceste aspecte, a arătat că îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în sensul că Statul Român este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.

Instanţa de apel a aplicat greşit art. 1 CEDO, cu referire la art. 1 Protocolul nr. I CEDO şi art. 41 din Constituţie, atunci când a apreciat că ar fi corect argumentul primei instanţe în sensul că "Statului Român nu-i incumbă nicio obligaţie din raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii. Potrivit art. 1 CEDO, Statul Român, prin ratificarea Convenţiei Europene, s-a obligat "să respecte drepturile omului", în sensul de a recunoaşte "oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile" garantate de Convenţie, între care "dreptul la respectarea bunurilor sale", conform art. 1 P.I CEDO.

În executarea obligaţiei de a respecta dreptul de proprietate. Statul Român a înţeles să adopte Legea nr. 10/2001, însă aceasta contravine Convenţiei Europene, Curtea Europeană reţinând explicit în numeroase hotărâri, culminând cu hotărârea pronunţată în cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii c. România, ineficacitatea mecanismului restituirii în natură şi prin echivalent.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a arătat următoarele.

I. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Decizia atacata nu cuprinde nicio motivare care a format convingerea instanţei în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă, motivarea fiind ambigua, lapidara şi contradictorie.

În considerentele sentinţei civile atacate instanţa s-a limitat la a retine ca " instanţa de fond nu a încălcat principiul disponibilităţii fata de cererea precizatoare a Ministerului Finanţelor Publice rămânând spre judecare numai pretenţiile către Statul Roman [. .]".

Or, nemotivarea constituie un motiv de modificare a hotărârii atunci când nu se arata motivele pe care se sprijină decizia judecătorului.

2. În mod greşit instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a capătului 1 de cerere în raport de decizia civila nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 2727/2/2010.

Potrivit art. 163 C. proc. civ." nimeni nu poate fi chemat în judecata pentru aceeaşi cauza, acelaşi obiect şi aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe ".

Astfel, prin acţiunea formulata în dosarul nr. 27618/3/2007 reclamanta W.G.G.N. a solicitat obligarea paraţilor Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice la plata în principal a sumei de 163.600 euro reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, iar în subsidiar, obligarea paraţilor la plata preţului actualizat în cuantum de 2752 lei, ca urmare a angajării răspunderii pentru evicţiune.

Prin decizia civila nr. 495A din 23 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti Secţia a III-a Civila, după casare, a admis apelurile formulate, a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând preţul de piaţa al imobilului reţinând cu putere de lucru judecat ca temei de drept al acţiunii art. 50 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe Ministerul Finanţelor Publice a formulat recurs iar prin decizia civila nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunţata de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 2727/2/2010 a admis recursul, a modificat în parte decizia recurată şi a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 27.523.592 rol reprezentând preţul achitat în contractul de vânzare cumpărare din 29 octombrie 1996 preţ ce urmează a se actualiza.

Având în vedere ca în prezenta cauza primul capăt de cerere a fost deja soluţionat în mod irevocabil prin decizia civila mai sus menţionata, apreciază ca în cauza este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauza, intre prezenta acţiune si cea anterioara.

Este îndeplinită condiţia identităţii de părţi între cele doua litigii întrucât reclamanta şi paratul din prezentul dosar sunt identici cu reclamanta şi paratul din dosarul mai sus menţionat şi deci le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti la care au fost parte, existând totodată identitate de obiect şi cauza.

Având în vedere cele arătate solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacata în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi respingerii acţiunii în consecinţa.

3. În mod greşit instanţa de apel a apreciat ca instanţa de fond nu a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat de art. 129 C. proc. civ.

Dreptul părţilor de a determina limitele procesului este în principiu neîngrădit. Instanţa nu poate introduce din oficiu o alta persoana în proces şi este obligată sa se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut ( art. 129 alin. (6) C. proc. civ.), neputând sa se pronunţe asupra unor lucruri care nu s-au cerut, sa dea mai mult decât s-a cerut ori sa nu se pronunţe asupra unui lucru cerut (art. 322 pct. 2 C. proc. civ.).

Prin urmare, judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât pe baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării, principiul disponibilităţii cuprinzând în conţinutul prerogativa dreptului reclamantului de a determina limitele acţiunii.

Prin cererea depusa la termenul din 23 martie 2012 reclamanta a precizat ca în raport de considerentele deciziei civile nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 2727/2/2010, înţelege sa renunţe la primul capăt de cerere privind obligarea paratului Ministerul Finanţelor Publice în temeiul art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie şi preţul actualizat privind imobilul situate în Bucureşti, sector 1 solicitând a se lua act de aceasta renunţare şi sa se constate ca paratul Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuala pasiva.

Astfel, reclamanta a stabilit în mod clar, fără echivoc, limitele judecării cauzei atât sub aspectul părţilor cat şi sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecata.

Or, va instanţa de fond prin pronunţarea sentinţei civile nr. 945 din 27 aprilie 2012 şi admiterea acţiunii astfel cum iniţial a fost formulata, a încălcat acest principiu, ignorând cererea precizatoare formulată de către reclamanta W.G.G.N., la primul termen de judecata - 23 martie 2013, cu respectarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.

4. Hotărârea instanţei este nelegala şi netemeinica întrucât instanţa, în mod greşit, a menţinut în sarcina instituţiei plata sumei de suma de 151.127 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plaţii din care se va scădea suma de 27.523.592 rol ( reactualizata la data de 28 aprilie 2011 - data încasării sumei) reprezentând despăgubiri cu privire la imobilul situat în Bucureşti.

5. În mod greşit a dispus obligarea pârâtei la plata valorii de piaţa astfel cum a rezultat dintr-un raport de expertiza efectuat în anul 2008, raport de expertiza efectuat intr-o alta cerere de chemare în judecata, raport de expertiza a cărui admisibilitate ca proba în acest dosar nu a fost pusa în discuţia pârtilor. În speţa a fost încălcat principiul contradictorialităţii, instanţa de fond omologând un raport de expertiza efectuat intr-o alta cauza.

Înalta Curte a constatat fondat recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi nefondat recursul declarat de către reclamantă pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantă, Înalta Curte a constatat că prin al doilea capăt al cererii de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea Statului Român, în temeiul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material pentru pierderea dreptului de proprietate, neurmată de primirea unei despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti.

Stabilirea calităţii procesuale pasive presupune stabilirea unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate reprezenta în sine temeiul juridic pentru susţinerea cererii de acordare de despăgubiri, temeiul de drept al unei astfel de cereri trebuind să fie determinat prin raportare la legislaţia fiecărei ţări. Doar prin raportare la un text de lege sau altul din legislaţia acelei ţări se poate susţine că prin interpretarea acestuia într-un anumit sens se ajunge la încălcarea unui drept fundamental al omului, în speţă, dreptul la respectarea bunurilor, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

În cazul de faţă, modalitatea de despăgubire a p roprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile este prevăzută de art. 50 şi 50¹ din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, fiind stabilită o valoare distinctă a despăgubirilor în funcţie de faptul dacă a fost încheiat contractul cu eludarea sau cu respectarea Legii nr. 112/1995.

În cadrul acelui proces reclamanta putea să invoce încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO prin aplicarea în cazul său a uneia sau alteia din variantele reglementate de art. 50 şi 50¹ din Legea nr. 10/2001.

De altfel, reclamanta chiar acest lucru îl şi susţine în cadrul motivării capătului al doilea de cerere, şi anume că prin modul de interpretare şi aplicare a art. 50 şi 50¹ din Legea nr. 10/2001 i s-a acordat o despăgubire mai mică decât valoarea de circulaţie a imobilului, fapt care ar fi contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Aceste texte de lege reglementează la art. 50 alin. (3) şi instituţia responsabilă cu restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) şi anume Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Cauza CEDO Maria Atanasiu împotriva României nu este relevantă în ceea ce priveşte situaţia reclamantei care invocă un drept la despăgubiri rezultat în urma pierderii imobilului ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare a fostului proprietar al cărui imobil a fost naţionalizat de către stat, în timp ce petenţii din cauza menţionată anterior sunt tocmai foştii proprietari ai unor imobile naţionalizate. De altfel, în acea cauză, CEDO face trimitere la legislaţia română pentru a determina modul de calcul al despăgubirii datorate petenţilor, fiind relevante sub aspectul viziunii CEDO asupra proporţionalităţii despăgubirii în special paragrafele 174-176 din hotărâre, care contrazic ideea susţinută de către recurenta reclamantă în sensul că în toate cazurile pierderea proprietăţii ar trebui compensată cu acordarea valorii de circulaţie a imobilului.

În speţă nu s-a pus problema dacă în cadrul prezentului litigiu statul este persoană juridică sau nu, astfel că sunt nerelevante prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, invocate de către reclamantă în recurs.

În consecinţă, nefiind Statul român cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii este legală admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea pentru acest motiv a capătului al doilea de cerere.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârât, Înalta Curte a constatat nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin acest motiv se critică decizia atacată sub aspectul analizării motivului de apel prin care se susţinea încălcarea principiului disponibilităţii. Acest motiv a fost analizat de către instanţa de apel în mod succint, aşa cum de altfel reiese chiar din formularea acestui motiv de recurs.

Faptul că instanţa de apel a interpretat soluţia primei instanţe contrar celor pretinse de către recurentul pârât reprezintă o critică încadrabilă în cazul de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ce va fi analizat în continuare.

Nu se poate reţine existenţa nulităţii parţiale a recursului invocată de către reclamantă raportat la motivele întemeiate pe punctul 9 al art. 304 C. proc. civ.

Prin aceste motive se invocă interpretarea greşită a unor dispoziţii legale în legătură cu motivele de apel considerate nefondate de către instanţa de apel astfel că nu se poate reţine susţinerea reclamantei în sensul că recursul pârâtei nu ar conţine critici la adresa deciziei atacate.

Faptul că o parte din motivele de recurs ar reprezenta reiterarea motivelor de apel nu poate duce prin sine la constatarea nulităţii acestor motive atâta timp cât instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe şi nu a adus argumente substanţial diferite faţă de cele ale primei instanţe raportat la apărările formulate de către pârâtă.

Mai mult, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Este nefondat motivul de recurs formulat de către recurentul MFP prin care se susţine că în mod greşit instanţa de apel ar fi reţinut că prima instanţă nu ar fi încălcat principiul disponibilităţii când, pe de o parte, nu a ţinut cont de renunţarea reclamantei, formulată la termenul de la data de 23 martie 2012, la capătul de cerere privind obligarea MFP, în temeiul art. 50¹din Legea nr. 10/2001 la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie şi preţul actualizat privind imobilul situate în Bucureşti, iar, pe de altă parte, că nu ar fi ţinut cont de cererea precizatoare formulată de către reclamanta W.G.G.N., la primul termen de judecata - 23 martie 2012, cu respectarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.

În apelul declarat împotriva sentinţei reclamanta nu a criticat hotărârea pentru motivul că nu ar fi ţinut cont de renunţarea la judecata primului capăt de cerere sau la o cerere precizatoare având acelaşi scop şi că prima instanţă de fond ar fi soluţionat acest capăt de cerere pe fond. Dimpotrivă în cadrul apelului său reclamanta a precizat expres că atacă hotărârea primei instanţe doar sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român care a fost chemat în judecată ca pârât în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere.

În întâmpinarea la apelul MFP, care a susţinut critica de faţă şi în apel, reclamanta a arătat că de fapt prima instanţă ar fi respectat limitele judecăţii întrucât în partea de acţiune admisă, deşi în contradictoriu cu MFP, ar fi reţinut temeiul de drept invocat în susţinerea celui de-al doilea capăt de cerere, adică art. 1 Protocolul 1 la CEDO.

Prin cererea menţionată anterior, intitulată cerere precizatoare a cererii introductive, formulată în faţa primei instanţe la data de 23 martie 2012, la punctul A, se arată că se renunţă la primul capăt de judecată privind obligarea pârâtului MFP, în temeiul art. 50¹ alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001 la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie şi preţul actualizat privind imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1 şi se solicită să se ia act de această renunţare şi să se constate în consecinţă că MFP nu mai are calitate procesuală pasivă în cauză.

Această cerere este semnată de către avocat.

În faţa primei instanţe nu s-a luat act de renunţarea la judecata primului capăt de cerere, care a fost soluţionat pe fond.

Având în vedere prevederile art. 69 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia ”recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, cum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale” şi că la dosar, nici în primă instanţă, nici în căile de atac, nu se regăseşte vreo astfel de procură specială dată avocatului de către reclamantă pentru a renunţa la judecarea primului capăt de cerere, Înalta Curte a întrebat avocatul părţii despre utilitatea acordării unui termen pentru ca reclamanta să se prezinte şi să declare dacă înţelege să renunţe la capătul de cerere menţionat.

Reprezentantul părţii a confirmat faptul că nu a avut mandat special pentru a renunţa la judecata primului capăt de cerere, dar a arătat de asemenea că nu consideră util a se acorda termen pentru ca recurenta-reclamantă să se prezinte personal în vederea clarificării cererii de renunţare la primul capăt de cerere.

În aceste condiţii nu se pune problema existenţei unei cereri de renunţare la judecată valabile, de care instanţa de judecată să fie ţinută să ia act, astfel că nu poate fi reţinută încălcarea principiului disponibilităţii de către prima instanţă prin judecarea pe fond a primului capăt de cerere.

Referirea recurentului pârât la încălcarea art. 132 C. proc. civ. raportat la aceeaşi cerere este neîntemeiată având în vedere că renunţarea la judecată reprezintă o instituţie distinctă de modificarea cererii, având o reglementare specială în codul de procedură civilă, art. 246 C. proc. civ. Faptul că reclamanta, prin reprezentant, a înţeles ca prin aceeaşi cerere, intitulată ”cerere precizatoare a cererii introductive”, să renunţe la judecarea primului capăt de cerere şi să îşi şi modifice al doilea capăt de cerere nu înseamnă că temeiul de drept al renunţării a devenit art. 132 C. proc. civ., dispoziţiile speciale fiind derogatorii de la dreptul comun şi de strictă interpretare şi aplicare.

Este fondat motivul de recurs prin care se susţine că în mod greşit instanţele de fond nu au reţinut puterea de lucru judecat faţă de primul capăt de cerere în raport de decizia civila nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 2727/2/2010.

Prin primul capăt de cerere al acţiunii care face obiectul prezentului dosar reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 50¹alin. (2) (în cerere este menţionat greşit alin. (2¹), inexistent în cadrul art. 50¹) din Legea nr. 10/2001 să se dispună obligarea pârâtului la plata de sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie şi preţul actualizat privind imobilul situat în Bucureşti.

În motivarea acestei cereri s-a arătat că au cumpărat un imobil naţionalizat în temeiul Legii nr. 112/1995 pe care au fost obligaţi să îl restituie fostului proprietar în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de către acesta.

Potrivit art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fot modificată prin Legea nr. 1/2009,

”(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.”

Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. 2727/2/2010 reclamanţii L.N. şi L.E.M., de la care reclamanta de faţă a cumpărat dreptul litigios, au solicitat instanţei să dispună angajarea răspunderii pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, Statul Român şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu consecinţa obligării acestora în principal la plata valorii de circulaţie a imobilului sau în subsidiar a preţului actualizat.

În principal, temeiul de drept al acestei cereri l-a constituit art. 1337 C. civ., în baza cărora au solicitat obligarea pârâţilor la plata valorii de circulaţie a imobilului, iar în subsidiar cererea s-a întemeiată pe art. 50 din Legea nr. 10/2001, în baza căruia au solicitat obligarea pârâţilor la plata preţului actualizat.

În cel de-al doilea ciclu procesual, după casarea deciziei date în apel de către ICCJ în soluţionarea recursului, faţă de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, prin care au fost reglementate expres condiţiile în care p roprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, reclamanţii au formulat precizări, în sensul că înţeleg să-şi întemeieze cererea privind restituirea valorii de circulaţie al imobilului şi pe dispoziţiile art. 50 alin. (2¹).

Prin decizia civilă nr. 495/A din 23 septembrie 2010, instanţa a admis apelurile formulate şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice (pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare) şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti (pe capătul de cerere privind restituirea preţului actualizat). Prin aceeaşi decizie, s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor la plata sumei de 151.127 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, reţinând-se ca temei de drept aplicabil angajării răspunderii pentru evicţiune a pârâtului, art. 50 din Legea nr. 10/2001 aşa cum este modificat prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit art. 50 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 ” Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”

Examinând cele două cereri se constată că au aceleaşi părţi Ministerul Finanţelor Publice, pârât, şi W.G.G.N., reclamantă (care a preluat această calitate în cadrul procesului anterior ca urmare a cesiunii de drepturi litigioase), acelaşi obiect, restituirea valorii de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, aceeaşi cauză juridică, dedusă din pierderea imobilului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 în favoarea fostului proprietar, justificată în drept de prevederile art. 50 alin. (2¹) şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, ambele texte de lege reglementând aceeaşi situaţie de drept şi anume condiţiile în care proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor.

Nu se poate reţine susţinerea reclamantei potrivit căreia Legea nr. 1/2009 nu era în vigoare la momentul formulării acţiunii în despăgubiri de autorii reclamantei la data de 09 august 2007, astfel încât, faţă de soluţia pronunţată de instanţa supremă, rezultă că nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei, atâta timp cât şi-a modificat acţiunea solicitând şi aplicarea Legii nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar din considerentele deciziei date în recurs reiese că au fost analizate prevederile art. 50¹ introduse prin Legea nr. 1/2009 instanţa menţionând de ce nu îi sunt aplicabile reclamantei.

Simpla nemulţumire a reclamantei faţă de soluţia dată de ICCJ prin decizia nr. 5884 din 08 iulie 2011 cererii formulată anterior nu o îndreptăţeşte pe reclamantă să formuleze o acţiune având acelaşi obiect cauză şi părţi.

În întâmpinarea la recurs reclamanta susţine că ar fi neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat întrucât ar fi renunţat la primul capăt de cerere. Această apărare nu poate fi avută în vedere pentru considerentele reţinute anterior, în cadrul analizării motivului de recurs formulat de către pârât prin care se susţinea încălcarea principiului disponibilităţii.

Dată fiind identitatea de părţi, obiect, cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. pentru a se constata existenţa în cauză, cu privire la primul capăt de cerere, putere de lucru judecat.

Având în vedere constatarea temeiniciei acestui motiv de recurs care va avea drept consecinţă respingerea primului capăt de cerere, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs referitoare la fondul pretenţiilor.

În consecinţă în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, va modifica în parte decizia atacată,în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ. va admite apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, va schimba în parte sentinţa atacată, va admite excepţia puterii de lucru judecat şi, în consecinţă, va respinge primul capăt al cererii de chemare în judecată, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 443 A din 03 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică în parte decizia atacată.

Admite apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 945 din 27 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Schimbă în parte sentinţa atacată.

Admite excepţia puterii de lucru judecat şi, în consecinţă, respinge primul capăt al cererii de chemare în judecată.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4313/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 4351/2013. Civil. Acţiune în revendicare.... →

ICCJ. Decizia nr. 4317/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4317/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs