ICCJ. Decizia nr. 4313/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4313/2013
Dosar nr. 1405/44/2008**
Şedinţa publică din 8 octombrie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 607 din 25 septembrie 2008, Tribunalul Vrancea, Secţia civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele S.M. şi T.V. în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului Adjud, SC A. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. A dispus restituirea în natură către reclamante a suprafeţei de 501,5 m.p. compusă din S A = 492 mp, S 2 = 4,5 mp şi S 4 = 5 mp, precum şi a suprafeţei S 1 = 11 mp, teren situat în intravilanul oraşului Adjud, B-dul Gării, suprafeţe identificate prin raportul de expertiză M.M. şi schiţa anexă. A stabilit pentru reclamante măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 497,5 mp teren, ce nu poate fi restituit în natură. A respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC A. SA şi A.V.A.S., excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.M., excepţia de nelegalitate şi nulitate absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 29 august 1994 emis de Ministerul Transporturilor pentru SC A. SA. A obligat pe pârâtele SC A. SA şi A.V.A.S. să plătească reclamantelor 1550 lei cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 76/A din 24 februarie 2009, Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante şi de pârâtele SC A. SA şi A.V.A.S. împotriva sentinţei susmenţionate.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamantele şi pârâtele SC A. SA şi A.V.A.S.
Prin decizia nr. 2041 din 24 martie 2010, ÎCCJ a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că aceasta nu a examinat toate criticile aduse de părţi hotărârii apelate.
În rejudecare, Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă a pronunţat decizia civilă nr. 142/A din 23 iunie 2011, dispunând respingerea apelurilor declarate de reclamante şi de pârâte, ca nefondate.
Această din urmă decizie a curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante şi pârâtele SC A. SA şi A.V.A.S.
Prin decizia civilă nr. 4494 din 15 iunie 2012 a ÎCCJ s-au admis recursurile declarate de reclamante, de pârâta A.V.A.S. şi de pârâta SC A. SA, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a se pronunţa această decizie, s-au reţinut, în esenţă, următoarele.
Recursul declarat de pârâta SC A. SA este fondat, potrivit celor ce succed.
Critica privind neanalizarea, prin decizia recurată, a motivului de apel vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei-recurente este fondată.
Într-adevăr, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii din apelul pârâtei SC A. SA vizând lipsa calităţii procesuale pasive, în dezvoltarea căreia se invocase faptul că unitatea deţinătoare a imobilului litigios, SC A. SA, a fost integral privatizată şi că în această situaţie măsurile reparatorii se propun de instituţia publică implicată în privatizare, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Procedând în acest mod, instanţa de apel nu şi-a respectat limitele învestirii, nesocotind, în acelaşi timp, şi decizia de casare pronunţată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei - decizia nr. 2041 din 24 martie 2010 a ICCJ, prin care s-au admis recursurile tuturor părţilor şi s-a dispus casarea în tot a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în vederea examinării tuturor criticilor formulate de părţi.
Pentru a stabili dacă pârâta SC A. SA are sau nu calitate procesuală pasivă în cauză, instanţa de trimitere va trebui să verifice dacă această pârâtă era integral privatizată la acel moment, calitatea sa procesuală pasivă justificându-se în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată; în schimb, dacă pârâta era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de trimitere va trebui să verifice validitatea titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios, faţă de declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, invocate de recurentă în justificarea lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În ceea ce priveşte criticile de fond din recursul pârâtei SC A. SA, prin care se contestă soluţia de restituire în natură dispusă la fond şi menţinută în apel, acestea urmează să fie analizate de instanţa de trimitere, în măsura în care va ajunge la concluzia că pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind entitatea care are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii pentru imobilul litigios.
Recursul declarat de pârâta A.V.A.S. este fondat, potrivit celor ce succed.
Critica vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantei S.M., argumentată pe faptul că această reclamantă nu a formulat notificare de restituire a imobilului litigios, nu este fondată. Instanţa de apel a reţinut, în urma analizei probelor administrate în cauză, că reclamanta T.V. a fost mandatată de reclamanta S.M. să formuleze notificarea de restituire a imobilului litigios.
Criticile prin care recurenta încearcă să demonstreze, cu trimitere la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, că este încă în termenul de soluţionare a notificării, întrucât nu au fost depuse toate actele doveditoare în susţinerea notificării, iar notificatoarea nu a făcut precizarea că nu mai deţine alte acte, nu sunt fondate. Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile legale invocate nu condiţionează emiterea dispoziţiei de răspuns la notificare de completarea, în orice circumstanţe, a dosarului administrativ sau de precizarea persoanei îndreptăţite că nu mai deţine alte probe în afara celor anexate la notificate.
Teza pe care aceasta încearcă să o acrediteze, aceea că precizarea persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe condiţionează unitatea deţinătoare/entitatea învestită în a se pronunţa asupra notificării, nu poate fi primită, pentru că astfel s-ar putea ajunge la situaţia în care unitatea deţinătoare/entitatea învestită n-ar fi ţinută niciodată de obligaţia de a răspunde la notificare, ceea ce ar conduce, în fapt, la o neaplicare a legii.
Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare/entităţii învestite la notificare, în termenul legal, echivalează cu un răspuns nejustificat de restituire, fiind astfel calificată în decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Critica vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. pune în discuţie aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Întrucât această chestiune a fost antamată prin recursul pârâtei SC A. SA şi analizată deja în acel recurs, toate considerentele reţinute în analiza recursului precedent cu referire la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi la decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 vor fi avute în vedere şi în dezlegarea problemei calităţii procesuale pasive în cauză a pârâtei A.V.A.S.
Raportat la acele considerente, pentru a se stabili dacă în cauză are calitate procesuală pasivă unitatea deţinătoare a imobilului litigios, SC A. SA, sau A.V.A.S. ar fi trebuit clarificată situaţia privatizării SC A. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a modalităţii de preluare de către stat a imobilului litigios - cu titlu sau fără titlu valabil, sens în care curtea de apel nu a procedat.
Or, în absenţa unei complete stabiliri a situaţiei de fapt pe aspectele menţionate, instanţa de control judiciar nu poate verifica legitimarea procesuală pasivă în cauză a pârâtei A.V.A.S. în funcţie de dispoziţiile legale incidente.
În măsura în care va ajunge la concluzia că pârâta A.V.A.S. are calitate procesuală pasivă în cauză, instanţa de trimitere se va pronunţa în continuare asupra formei de reparaţie pe care această entitate o poate propune în favoarea persoanelor îndreptăţite potrivit dispoziţiilor legale incidente, sens în care va avea în vedere şi criticile pe acest aspect din recursul pârâtei A.V.A.S.
Recursul declarat de reclamante a fost admis, potrivit celor ce succed.
Recurentele-reclamante au criticat hotărârea recurată sub aspectul nerestituirii în natură a întregii suprafeţe de teren în litigiu, susţinând că pârâta SC A. SA trebuia obligată la restituirea în natură a întregului teren preluat abuziv de stat, în baza Decretului de expropriere nr. 182/1980, deoarece pârâta nu justifică un titlu de proprietate valabil asupra terenului litigios. În acest sens, au invocat că instanţa de apel trebuia să constate nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate deţinut de pârâtă,- precum şi neîntrunirea în cauză a condiţiilor uzucapiunii scurte.
Având în vedere că problema formei de reparaţie cuvenite reclamantelor pentru imobilul litigios este subsecventă identificării entităţii chemate să răspundă în raportul juridic dedus judecăţii, chestiune asupra căreia instanţa de recurs nu se poate pronunţa în absenţa completei stabiliri a situaţiei de fapt ce interesează pe acest aspect, fiind motivul pentru care au fost admise recursurile pârâtelor şi casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, se impune ca şi recursul reclamantelor să fie admis.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis şi recursul reclamantelor, urmând ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra formei măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor, prin raportare la dispoziţiile în materie ale Legii nr. 10/2001, după ce va stabili mai întâi care dintre pârâte – SC A. SA sau A.V.A.S. - are calitate procesuală pasivă în cauză. În rejudecarea apelului reclamantelor, instanţa de trimitere va avea în vedere şi criticile din prezentul recurs, urmând a verifica, totodată, interesul reclamantelor de a cere constatarea nulitătii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului litigios, deţinut de pârâta SC A. SA, faţă de condiţiile în care se dispune acordarea măsurilor reparatorii în temeiul legii nr. 10/2001, respectiv indiferent de titlul cu care unitatea deţinătoare deţine imobilul preluat abuziv de stat, ceea ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din lege.
În rejudecare, instanţa de apel a solicitat relaţii de la ORC pentru a vedea structura acţionariatului SC A. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit datelor furnizate de ORC Vrancea (filele 40-60 dosar apel) apelanta SC A. SA era integral privatizată la această dată, Statul Român nemaideţinând acţiuni la această societate încă din 28 iunie 1999.
Prin decizia civilă nr. 6/A din 25 ianuarie 2013, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele S.M. şi T.V. împotriva sentinţei civile nr. 607 din 25 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 1024/91/2006. A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 607 din 25 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 1024/91/2006. A admis apelul declarat de pârâta SC A. SA Adjud, judeţul Vrancea împotriva aceleiaşi sentinţe civile. A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 607 din 25 septembrie 2008 a Tribunalului Vrancea în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a SC A. SA Adjud, judeţul Vrancea, precum şi în ceea ce priveşte solicitarea de restituire în natură a terenului şi, în consecinţă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A. SA Adjud, judeţul Vrancea. A respins cererea de restituire în natură a terenului. A constatat că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, măsuri ce vor viza întreaga suprafaţă de 1010 m.p. Măsurile reparatorii se vor acorda de pârâta A.V.A.S. (întreprinderea demersurilor necesare pentru a beneficia de aceste măsuri cad în sarcina acestei pârâte).
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Potrivit actelor din prezentul apel, intimata SC A. SA era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aşa cum a reţinut şi ÎCCJ, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, „pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate", caz în care aceste măsuri reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.
Prin decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
Faţă de decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, în sensul suprimării distincţiei dintre imobilele preluate cu titlu şi fără titlu valabil, au devenit inaplicabile, urmând a se aplica în continuare dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială.
Acest din urmă text reglementează exclusiv situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, stabilind în alin. (1) că pentru această categorie de imobile, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin. (2) cine este entitatea competentă în soluţionarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în condiţiile alin. (1), respectiv instituţia publică implicată în privatizare.
Din interpretarea per a contrario a art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, asupra măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 - restituire în natură sau prin echivalent - se va pronunţa unitatea deţinătoare a imobilului.
Aceste dezlegări date de ÎCCJ prin decizia civilă nr. 4494/2012 conduc spre a doua problemă de drept din speţă şi anume: preluarea cu titlu valabil sau nu a imobilului din cauză.
Imobilul a fost preluat de Statul Român în 1980 prin Decretul Consiliului de Stat 182/1980. Din analiza considerentelor emiterii acestui decret rezultă că s-a dispus exproprierea în vederea construirii unui număr de 440 apartamente şi a dotărilor comerciale şi tehnico-edilitare aferente.
Conform expertizei dispuse în cauză, terenul, în prezent, face parte din proprietatea apelantei-pârâte SC A. SA care este succesoarea Întreprinderii de Transporturi Auto Galaţi. Obiectul de activitate al acestei întreprinderi era de transportare a cetăţenilor.
Ca atare, se constată că scopul exproprierii (construirea dotărilor tehnico-edilitare aferente blocurilor din zonă) a fost împlinit şi implicit preluarea imobilului a avut loc cu titlu valabil.
Susţinerile apărătorului precum Decretul nr. 182/1980 nu reprezintă un titlu valabil de preluare pentru că nu a fost publicat în M. Of. şi prin raportare la prevederile constituţionale în vigoare la data emiterii sale nu pot fi primite, în primul rând, pentru că au fost făcute pentru prima oară cu ocazia judecării (dezbaterilor) prezentului apel, fapt nepermis de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Apoi, faptul că, în speţă, decretul de expropriere nu a fost publicat în Buletinul Oficial nu poate lipsi de efecte juridice măsura luată astfel, Constituţia din 1965, cu modificările ulterioare, prevăzând obligativitatea publicării numai pentru decretele cu putere de lege (art. 68 alin. (2)), ceea ce, evident, aici, nu este cazul.
A doua apărare a apelantelor-reclamante precum Consiliului de Stat nu îi intra în atribuţii emiterea unui decret de expropriere este contrazisă de dispoziţiile art. 69 din Constituţia din 1965 potrivit cărora „Consiliul de Stat emite decrete şi adoptă hotărâri” în coroborare cu dispoziţiile art. 62 potrivit cărora: „Consiliul de Stat este organ suprem al puterii de Stat”.
Concluzionând că preluarea dispusă în cauză a avut loc în baza unui titlu valabil urmează a constata că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 din redactarea iniţială potrivit cărora persoanele îndreptăţite au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent iar entitatea competentă să soluţioneze notificarea este instituţia publică implicată în privatizare şi anume intimata A.V.A.S.
Pe cale de consecinţă, s-a admis apelul pârâtei SC A. SA şi s-a constatat că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, ci pârâta A.V.A.S., pârâtă ce are obligaţia legală de a întreprinde toate demersurile necesare pentru ca reclamantele să beneficieze de măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Totodată, s-a respins şi solicitarea din apelul reclamantelor de restituire în natură a terenului drept consecinţă a faptului că în speţă nu se regăseşte niciuna din ipotezele ce permit această formă de reparaţie.
În ceea ce priveşte critica pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului litigios nu poate fi primită pentru că formularea acestui capăt de cerere este lipsită de interes atâta vreme cât singura formă de reparaţie ce se poate acorda reclamantelor în cauză în baza Legii nr. 10/2001 este prin echivalent.
Asupra celorlalte critici din apelul părţilor (pe lipsă calitate procesuală pasivă a pârâtei A.V.A.S., pe lipsă calitate a reclamantei Stegaru) a statuat în mod irevocabil Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 4494/2012.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii S.M. şi T.V. şi pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.
În motivarea recursului reclamanţii au arătat următoarele.
Pe linia deciziei de casare a ICCJ nr. 4494 din 15 iunie 2012 se impune a se constata că imobilul în litigiu a fost preluat de stat printr-un titlu nevalabil, prin Decretul nr. 1182 din 9 iunie 1980 emis de Consiliul de stat al RSR, întrucât nu intra în atribuţiile consiliului de stat, potrivit art. 63 şi 64 din Constituţia de la 1974 luarea de măsuri privind exproprierea imobilelor şi acest decret nu a fost publicat în Buletinul oficial. În consecinţă, calitate procesuală pasivă are pârâta SC A. SA Adjud, iar această pârâtă este obligată să restituie în natură întreaga suprafaţă de teren pe care o deţine şi care a fost identificată ca aparţinând autorului reclamantelor, conform art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii (în prezent art. 29). Faţă de aceste împrejurări A.V.A.S. nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Modul în care, ulterior adoptării sale, Decretul nr. 182/1980 a fost pus în aplicare confirmă neregularitatea acestui act de expropriere, caracterul său de titlu nevalabil în sensul art. 29 (fost art. 27 în redactarea iniţială a Legii nr. 10/2001) aşa cum a fost interpretat de ICCJ în decizia de casare nr. 4494/2012 din prezenta cauză.
Motivarea instanţei cu privire la incidenţa art. 294 C. proc. civ. este nelegală. Dezbaterile cu privire la caracterul valabil sau nevalabil al titlului de expropriere, al Decretului nr. 182/1990 a fost impusă prin decizia de casare nr. 4494/2012 a ICCJ, obligatorie pentru instanţa de rejudecare. Punerea în discuţie a valabilităţii Decretului nr. 182/1980 sub toate aspectele sale nu constituie o schimbare de obiect, nici de cauză şi nici o cerere nouă în sensul prevederilor art. 294 C. proc. civ.
Nerestituirea în natură a întregii proprietăţi identificate contravine principiilor CEDO. Convenţia ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 are în vedere în preambul Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de ONU în 1948 care la art. 17 stipulează protecţia proprietăţii, principiu care se regăseşte şi în art. 1 din Primul protocol la CEDO.
Potrivit acestui principiu înlocuirea măsurii restituirii în natură a proprietăţii cu măsura despăgubirilor nu se poate face decât în cazuri excepţionale şi temeinic justificate.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, admiterea apelului reclamanţilor, schimbarea în parte a sentinţei în sensul obligării pârâtei SC A. SA Adjud la restituirea în natură a suprafeţei de 999 mp teren şi a pârâtei Primăria municipiului Adjud la restituirea în natură a suprafeţei de 11 mp.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta a arătat următoarele.
1. Primul motiv de recurs se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât au fost interpretate şi aplicate eronat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007 prin stabilirea în sarcina A.A.A.S. a obligaţiei de a acorda masuri reparatorii.
Obligaţia acordării efective a despăgubirilor solicitate în condiţiile Legii nr. 10/2001, revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Obligaţiile A.A.A.S. conform Legii nr. 10/2001, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (obligaţie de a face) şi în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În acelaşi sens, aceasta obligaţie de acordare efectiva a masurilor reparatorii de către A.A.A.S. este nelegala, deoarece şi prin O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007 se reglementează procedura şi modalităţile de despăgubire efectiva pentru imobilele preluate în mod abuziv. În conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor emise de către Comisia Centrala şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor va emite un titlu de conversie si/sau un titlu de plata, conform legii.
2. Al doilea motiv de recurs a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 şi pct. 4 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel a interpretat abuziv şi nelegal Legea nr. 10/2001. Instanţele au încălcat norme imperative, care nu pot fi extinse la situaţii neprevăzute ca atare, adăugând la lege cu nesocotirea legiuitorului. Fără nici un temei legal, A.A.A.S. a fost obligata sa acorde masuri reparatorii. Aşa cum se poate constata din toate actele normative legale invocate, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007, nu exista nici o dispoziţie legala, prin care A.A.A.S. fie obligata sa acorde masuri reparatorii, către persoanele îndreptăţite, pentru imobilele revendicate, în temeiul Legii nr. 10/2001
3. prin al treilea motiv de recurs se susţine că hotărârea este nelegală, fiind data cu aplicarea greşita a legii potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la inadmisibilitatea acţiunii fata de prevederile Legii nr. 10/2001,republicată, deoarece nu s-a finalizat procedura administrativa.
În raport de caracterul imperativ şi prioritar al normelor ce reglementează procedura administrativa prevăzuta de Legea nr. 10/2001/R pentru emiterea deciziei cu propunerea de acordarea de masuri reparatorii, nu s-a dovedit ca reclamanţii au urmat procedura administrativa. Aşa cum se poate constata prin Legea nr. 10/2001 sunt instituite 2 etape succesive, din care prima procedura administrativa care este obligatorie (art. 1, art. 21 alin. (1) şi (5), art. 47 alin. (2) şi art. 48) iar a doua facultativa, întrucât priveşte controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi speciale.
În condiţiile Legii nr. 10/2001 republicata, prin prevederile art. 29 şi urm., se reglementează regimul juridic al reparaţiilor pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate integral de A.A.A.S.. Astfel, conform art. 29 şi urm. din Legea nr. 10/2001, republicata, " pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate,. corespunzătoare valorii de piaţa a imobilelor solicitate". În acest sens, notificarea se comunica instituţiei publice implicata în privatizare, numai conform art. 29 din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Aşadar este obligatoriu ca notificarea sa se comunice instituţiei publice implicate în privatizare, numai conform art. 29 alin. (3) din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În raport de prevederile ce reglementează şi instituie procedura administrativa obligatorie, în procesul de soluţionare a notificării depusa, A.A.A.S. apreciază ca fata de dispoziţiile art. 23 din lege, nu a fost dovedita calitatea de persoana îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001/R. Astfel, dosarul administrativ aferent notificării privind despăgubirile pentru acest imobil, nu a fost completat cu toate actele doveditoare în condiţiile art. 23 şi urm. din Legea nr. 10/2001/R.
A.A.A.S. a fost notificata în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001/R şi din actele şi probele dosarului nu s-a dovedit, în raport de caracterul imperativ şi prioritar al normelor ce reglementează procedura prevăzuta de art. 29 din lege pentru acordarea de masuri reparatorii, ca a fost urmata aceasta procedura şi reclamanţii au făcut dovada drepturilor lor legale. Din analiza dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicata, se poate constata ca "Actele doveditoare, pot fi depuse pana la data soluţionării notificării". Reclamanţii nu au depus la dosarul de notificare toate actele doveditoare în vederea soluţionării şi se afla în curs de soluţionare procedura administrativa în temeiul Legii nr. 10/2001.
Astfel, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor, pe baza actelor doveditoare depuse de petenţi în dosarul administrativ, A.A.A.S. apreciază ca este încă în termenul legal de analiza a notificării şi este necesara efectuarea demersurilor necesare de către reclamanţi pentru completarea dosarului administrativ şi probarea pretenţiilor sale, conform Legii nr. 10/2001/R.
Fata de cele arătate, competenta instanţei poate interveni numai în măsura în care se emitea aceasta decizie sau dispoziţie motivata de către A.A.A.S., prin finalizarea procedurii administrative şi aceasta decizie sa poată face obiectul analizei instanţei judecătoreşti pentru legalitate, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/200/R.
În raport de considerentele expuse şi prevederile ce reglementează şi instituie procedura administrativa obligatorie, A.A.A.S. apreciază că stabilirea calităţii de persoana îndreptăţită privind masurile reparatorii în echivalent/despăgubiri, în mod direct de către instanţa de judecata, fără finalizarea acestei proceduri administrative de către A.A.A.S. este nelegală.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de reclamanţi şi fondat recursul declarat de pârâtă, în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce priveşte recursul formulat de către reclamanţi, în cadrul primului motiv aceştia susţin preluarea imobilului fără titlu pentru a justifica faptul că în cauză ar avea calitate procesuală pasivă SC A. SA Adjud, societate în proprietatea căreia se afla imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi că aceasta ar fi obligată să restituie în natură imobilul, situaţie care ar reieşi din dispoziţiile art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii.
Astfel, în speţă se pune problema determinării dacă SC A. SA Adjud, societate integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate încadra în noţiunea de unitate deţinătoare în sensul acestei legi.
Prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 (fostul art. 20), instituie, pe de o parte, obligativitatea de a restitui în natură imobilele – terenuri şi construcţii care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, condiţionează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acţionar sau asociat majoritar al unităţii ce deţine imobilul respectiv sau, potrivit art. 21 alin. (2) din lege, în cazul când statul este asociat sau acţionar minoritar, valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului.
Prin art. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2003, legiuitorul a clarificat sintagma „orice altă persoană juridică“, arătând că aceasta se referă la persoanele juridice de drept public.
Prevederile fostului art. 20, în prezent art. 21 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 în sensul menţionării expres în primul alineat a sintagmei ”orice altă persoană juridică de drept public” în loc de ”orice altă persoană juridică” modificare ce a fost considerată constituţională prin d ecizia nr. 638 din 14 iunie 2012 a Curţii constituţionale cu motivarea că şi în redactarea iniţială legiuitorul s-a referit tot la orice altă persoană juridică de drept public.
În această decizie se reţine că ”Prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ce formează obiect al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în prezenta cauză, au în vedere situaţia în care imobilul a cărui restituire se solicită se află în patrimoniul unei persoane juridice de drept public sau al unei regii autonome, al unei societăţi ori companii naţionale sau al unei societăţi comerciale la care statul ori o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar.
În această situaţie, legiuitorul condiţionează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acţionar sau asociat majoritar al unităţii ce deţine imobilul respectiv sau cel puţin valoarea acţiunilor ori părţilor sociale deţinute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, în cazul când este asociat sau acţionar minoritar. Aşadar, numai în această ipoteză legea impune obligativitatea restituirii în natură, iar în caz contrar, respectiv când valoarea acţiunilor sau părţilor sociale este mai mică decât valoarea bunului solicitat a fi restituit în natură, măsurile reparatorii se vor stabili prin echivalent.
Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu vizează situaţia la care se referă autorii excepţiei, şi anume restituirea imobilelor ce fac obiect de reglementare a actului normativ criticat deţinute de o persoană juridică de drept privat, ci se referă exclusiv la persoane juridice de drept public.”
În ceea ce priveşte interpretarea art. 27 alin. (1), forma iniţială, din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 29 alin. (1)), potrivit căruia ”Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.”, se poate constata că acest articol introduce pe de o parte, o instituţie publică suplimentară în procedura de restituire prin echivalent a bunurilor care nu se mai regăseau la data intrării în vigoare a legii în proprietatea statului sau a unei societăţi comerciale la care statul era acţionar în condiţiile prevăzute la art. 21 alin. (1), (2), dar şi obligativitatea aplicării în acest caz a altor modalităţi de restituire prin echivalent, decât cea a despăgubirilor băneşti.
Această ultimă distincţie a dispărut prin modificarea art. 27 alin. (1) prin art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 unde se reglementează dreptul şi în cazul acestor persoane la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Prin decizia Curţii constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietăţii si justiţiei, precum si unele masuri adiacente s-a reţinut că art. 29 alin. (1) este neconstituţional doar raportat la abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil", existentă anterior în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru cazul în care prin interpretarea acestei abrogări s-ar fi putut ajunge la respingerea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu, care anterior acestei modificări ar fi fost posibilă, iar nu în integralitatea sa.
Prin aplicarea acestei decizii, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a avea următorul conţinut, ” Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.”
Aceasta nu înseamnă că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită ar putea obţine restituirea în natură, în orice condiţii, atâta timp cât potrivit art. 21 societăţile comerciale integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu fac parte dintre unităţile deţinătoare în sensul legii, cărora să li se poată adresa notificări. Or, unităţile deţinătoare în sensul art. 21 nu puteau restitui bunuri pe care nu le aveau în proprietate la data intrării în vigoare a legii, fiind la acel moment proprietatea unei persoane de drept privat.
Persoana îndreptăţită ar fi putut obţine restituirea în natură a acestor bunuri doar în condiţiile întoarcerii lor în proprietatea statului ca urmare a admiterii unei acţiuni în nulitate formulată în condiţiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001, care se referă expres şi la actele juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, un astfel de act fiind şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată, emis ca urmare a aplicării Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
Această situaţie este valabilă, de altfel, şi în cazul imobilelor preluate cu titlu, premisa aplicării art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001 fiind aceea ca imobilul să fie evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, deci să nu se fi admis o acţiune în nulitate formulată în condiţiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001.
Chiar şi în acest caz calitate procesuală pasivă nu ar avea societatea comercială privatizată ci instituţia statului în patrimoniul căruia s-a întors bunul ca urmare a eventualei admiteri a cererii de constatare a nulităţii.
În speţă nu se pune această problemă întrucât, pe de o parte, reclamanţii au invocat în faţa primei instanţe excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţie care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentinţa nr. 44 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 321 din 29 ianuarie 2008 a ÎCCJ.
În motivarea acestei hotărâri s-a reţinut că art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu se aplică, ţinând cont de principiul neretroactivităţii legii, raportat la faptul că certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA a fost emis la data de 29 august 1994. Excepţia a fost considerată inadmisibilă şi pentru că aşa cum rezultă din interpretarea sistematică şi teleologică a prevederilor art. 4 alin. (1) şi art. 27, 28 şi 31 din Legea nr. 554/2004 pentru respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, consacrat şi de jurisprudenţa CEDO care impune stabilirea unei limite temporale în interiorul căreia să poată fi examinată legalitatea unui act administrativ individual pentru protejarea unor drepturi câştigate.
Pe de altă parte, instanţa de apel a considerat lipsită de interes excepţia de constatare a nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA emis la data de 29 august 1994, iar recurenţii reclamanţi nu au formulat motive de recurs prin care să critice soluţionarea acestei probleme de drept pe cale de excepţie, ci au invocat doar motive legate de fondul nulităţii acestui certificat.
Or, atâta timp cât această problemă de drept nu a fost analizată pe fond de către instanţa de apel, fiind considerată lipsită de interes, instanţa de recurs nu poate trece direct la analiza fondului acesteia, în condiţiile în care nu a fost învestită cu analiza faptului dacă soluţia privind constatarea lipsei de interes a fost legală.
În recursul său A.V.A.S. nu a susţinut că imobilul ar fi fost preluat fără titlu de către stat şi că astfel nu ar avea calitate procesuală pasivă. Conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ”în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.”
Este nefondat motivul de recurs referitor la nelegala interpretare a art. 294 C. proc. civ. prin raportare la motivele de nelegalitate/nulitate a decretului de expropriere a terenului în cauză.
Motivele de nelegalitate a Decretului nr. 182/1980 la care fac referire recurenţii reclamanţi au fost invocate în cadrul rejudecării apelului după casare, prin concluziile scrise formulate cu prilejul dezbaterilor pe fond.
Cu acest prilej reclamantele au invocat mai multe motive în susţinerea nevalabilităţii titlului de preluare al statului şi anume faptul că nu ar fi intrat în atribuţiile consiliului de stat, potrivit art. 63 şi 64 din Constituţia de la 1974 luarea de măsuri privind exproprierea imobilelor şi că acest decret nu ar fi fost publicat în Buletinul oficial.
Reclamantele au mai invocat faptul că o confirmare a caracterului de titlu nevalabil de preluare l-ar constitui şi modul de aplicare ulterioară a acestui decret, în condiţiile în care terenul a fost expropriat pentru construirea de apartamente, a ajuns în administrarea operativă a oraşului Adjud iar ulterior, fără a exista vreun document legal, a intrat în administrarea operativă a Întreprinderii de Transporturi Auto Galaţi, subunitatea Adjud (antecesoarea pârâtei SC A. SA Adjud).
Prin hotărârea de casare s-a dispus ca instanţa de apel să analizeze dacă preluarea imobilului în cauză s-a făcut cu titlu sau fără titlu pentru a se verifica existenţa ipotezei prevăzute de art. 27 din Legea nr. 10/2001, forma anterioară modificării acestui articol prin Legea nr. 247/2005, care ar fi lămurit problema dacă instituţia implicată în privatizarea SC A. SA Adjud are calitate procesuală pasivă.
Această verificare impusă de către instanţa de recurs nu putea avea loc decât în limita celor invocate prin acţiune, şi criticate prin apel, raportat la prevederile art. 295 coroborate cu art. 294, dar şi cu art. 292 C. proc. civ., art. 315 alin. (1) C. proc. civ. neputând fi interpretat în sensul extinderii cadrului procesual dincolo de limitele legale expres reglementate.
Astfel, analiza valabilităţii titlului statului nu putea avea loc decât în limitele motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, şi criticilor formulate prin motivele de apel, ţinând cont şi de prevederile art. 294 C. proc. civ.
Prin cererea de chemare în judecată s-a susţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv prin Decretul de expropriere nr. 182/1980 şi că pârâta SC A. SA Adjud nu ar avea titlu să deţină imobilul întrucât antecesoarei sale i s-ar fi transmis un alt teren în administrare operativă.Sintagma ”în mod abuziv” este folosită de către Legea nr. 10/2001 pentru toate imobilele care fac obiectul său, atât pentru cele care au intrat în proprietatea statului cu titlu cât şi pentru cele care au intrat fără titlu, fiind definită în art. 2 prin exemplificarea mai multor modalităţi de preluare.
Determinarea dacă imobilul a intrat cu titlu sau fără titlu în proprietatea statului se face în raport cu momentul preluării imobilului, iar nu în raport cu momentul ulterior al transferării imobilului în posesia antecesoarei SC A. SA. Aceste ultime susţineri ţin de valabilitatea titlului pârâtei SC A. SA, iar nu de valabilitatea titlului de preluare al statului. Aceste aspecte nu pot fi analizate în recurs, întrucât pe de o parte reclamanţii nu au formulat un capăt de cerere prin care să solicite constatarea nulităţii titlului de proprietate al acestei pârâte, iar pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut anterior, instanţa de apel a constatat lipsită de interes excepţia nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA emis la data de 29 august 1994, soluţie care nu a fost criticată în recurs.
Instanţa de apel a reţinut corect că motivele de nelegalitate a titlului statului, invocate prin concluziile susţinute cu prilejul dezbaterilor pe fond a apelului încalcă prevederile art. 294 C. proc. civ. (trecând peste faptul că se punea problema şi a încălcării art. 292 C. proc. civ.) prin modificarea cauzei cererii de chemare în judecată, fundamentul pretenţiei formulate, dat de împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze. Astfel, noile motive de nelegalitate a titlului statului menţionate anterior nu pot fi încadrate în categoria simplelor argumente în susţinerea motivelor iniţiale, acelaşi regim având şi motivele suplimentare de nelegalitate a aceluiaşi decret invocate direct prin motivele de recurs (încălcarea art. 12 din Constituţia de la 1965).
În consecinţă, în mod legal a constatat instanţa de apel că imobilul în cauză a fost preluat cu titlu, reprezentat de Decretul de expropriere nr. 182/1980, emis în vederea construirii unui număr de 440 apartamente şi a dotărilor comerciale şi tehnico-edilitare aferente.
Nu este fondat motivul de recurs prin care se susţine că nerestituirea în natură a întregii proprietăţi identificate contravine art. 1 din Primul protocol la CEDO, înlocuirea măsurii restituirii în natură a proprietăţii cu măsura despăgubirilor putându-se face doar în cazuri excepţionale şi temeinic justificate.
Aşa cum rezultă din Hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010 dată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, para.140-145, atâta timp cât reclamantele nu se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus restituirea terenului, nu se poate constata că acestea ar avea un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care s-ar putea prevala.
CEDO a constatat că ”de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.”
În prezenta cauză tocmai prin aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 s-a ajuns la concluzia că reclamanţilor nu le poate fi restituit în natură imobilului şi că aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru întreaga suprafaţă de 1010 m.p.
În ceea ce priveşte recursul formulat de către pârâtă, Înalta Curte a constatat că primele două motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 şi pct. 4 C. proc. civ. se formulează în fapt aceeaşi critică şi anume că în mod nelegal a fost stabilită în sarcina A.A.A.S. obligaţia de a acorda masuri reparatorii, obligaţiile A.A.A.S. conform Legii nr. 10/2001, limitându-se numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri.
Această critică va fi analizată din perspectiva art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, prin motivarea în fapt invocându-se interpretarea greşită a unor prevederi legale.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit căruia modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti ar putea fi analizat potrivit doctrinei în cazul în care s-ar invoca săvârşirea unui exces de putere de către instanţa de apel prin săvârşirea unui act pe care numai puterea legislativă sau puterea executivă l-ar putea face, ar atribui valoare legală unui text abrogat, ar refuza aplicarea unui text de lege în vigoare, încălcarea prevederilor art. 4 C. civ., etc.
În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat şi pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurentul a invocat interpretarea nelegală a unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, încălcarea unor norme imperative de strictă interpretare prin extinderea aplicării lor, situaţii care intră în domeniul de reglementare al punctului 9 iar nu al punctului 4 al art. 304 aşa cum a fost menţionat anterior.
Înalta Curte a constatat fondate aceste motive de recurs având în vedere că prin decizia atacată s-a ”constatat că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, măsuri ce vor viza întreaga suprafaţă de 1010 m.p” şi s-a menţionat că ”măsurile reparatorii se vor acorda de pârâta A.V.A.S. (întreprinderea demersurilor necesare pentru a beneficia de aceste măsuri cad în sarcina acestei pârâte).”
În motivarea acestei dispoziţii instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, faptul că pârâta A.V.A.S. este entitatea obligată să răspundă la notificare fiind justificat de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare anterior modificării acestui articol prin Legea nr. 247/2005, raportat la decizia Curţii constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietăţii si justiţiei, precum si unele masuri adiacente
Prin această decizie s-a reţinut că art. 29 alin. (1) este neconstituţional prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil", existentă anterior în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar nu în integralitatea sa.
Prin aplicarea acestei decizii art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a avea următorul conţinut, ” Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.”
Potrivit art. 29 alin. (3), neafectat de decizia de neconstituţionalitate menţionată anterior, ” În situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.”
Potrivit art. 26 alin. (1) ” Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.”
Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege, pornind de la premisa că prin decizia pronunţată în apel s-a ”constatat că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005”, reiese că entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu să acorde aceste măsuri reparatorii.
Art. 26 alin. (1) face distincţia între acordarea persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii şi propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită, prevederi care sunt concordante cu cele ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 29 alin. (1) teza finală, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv astfel că instituţia publică nu poate fi obligată decât să propună acordarea de despăgubiri, iar nu să le acorde efectiv.
În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs prin care se susţine inadmisibilitatea acţiunii deoarece nu s-a finalizat procedura administrativa, se poate constata că reprezintă reluarea susţinerilor din cadrul motivului 3 al recursului formulat împotriva deciziei nr. 142/2011, pronunţată în apel într-un ciclu procesual anterior, motiv de recurs constatat nefondat prin decizia de casare nr. 4494 din 15 iunie 2012, pentru considerentele ce se regăsesc în acea hotărâre, decizie obligatorie potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, soluţia neputând fi decât aceeaşi, nu se impune o analiză suplimentară a argumentelor subsumate acestui motiv de recurs.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi, va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că măsurile reparatorii se vor propune de către pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.), va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.M. şi T.V. împotriva deciziei nr. 6/A din 25 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia I civilă.
Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia atacată, în sensul că măsurile reparatorii se vor propune de către pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.).
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4196/2013. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 4317/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
