ICCJ. Decizia nr. 4283/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4283/2013
Dosar nr. 4234/111/2008
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2552/ C din 21 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor s-au respins excepţiile invocate de pârâţi, şi anume, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC S.M.O. SRL, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia inadmisibilităţii.
S-a respins cererea formulată şi precizată de către reclamanţii G.G. în nume propriu şi în calitate de asociat unic şi administrator special al SC S.M.O. SRL, dom. în Oradea, B-dul. Decebal, judeţul Bihor şi SC S.M.O. SRL prin Lichidator Cabinet de Insolventa A.M. cu sediul în Oradea, str. Nufărului, judeţul Bihor, în contradictoriu cu pârâţii Garda Financiară Cluj, cu sediul în Cluj Napoca, P-ţa Iancului, judeţul Cluj, B.M., Cluj Napoca, P-ţa. Avram Iancu - Sediul Gărzii Financiare Cluj, judeţul Cluj, C.M., Cluj Napoca, P-ţa. Avram Iancu - Sediul Gărzii Financiare Cluj, judeţul Cluj, P.S., Cluj Napoca, P-ŢA. Avram Iancu - Sediul Gărzii Financiare Cluj, judeţul Cluj, Inspectoratul de Poliţie Cluj, cu sediul în Cluj Napoca, str. Traian, judeţul Cluj, R.D., dom. în Bucureşti, B-dul Mircea Vodă, P.S., dom. în Cluj Napoca, str. Ştefan cel Mare, judeţul Cluj, Garda Financiară Bihor, cu sediul în Oradea, str. Griviţei, judeţul Bihor, Z.D.V., Oradea, str. Sovata, judeţul Bihor, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor, cu sediul în Oradea, Parcul Traian, judeţul Bihor, Ş.V., dom. în Oradea, str. Henrik Ibsen, judeţul Bihor, B.M., dom. în Oradea, str. Vagonului, judeţul Bihor Oradea, str. Vaporului, judeţul Bihor, D.G.F.P. Bihor, cu sediul în Oradea, str. D. Cantemir, judeţul Bihor, F.E., dom. în Oradea, str. Sovata, judeţul Bihor, T.M., dom. în Oradea, str. Sovata, judeţul Bihor. T.M., dom. în Oradea, str. Piteştilor, judeţul Bihor, C.V., dom. în Oradea, str. A.L., judeţul Bihor, D.D. dom. în Cluj Napoca, str. Gen. Traian Moşoiu, judeţul Cluj Napoca, str. Someşului, judeţul Cluj.
S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată faţă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia de netimbrare a acţiunii instanţa a respins-o, întrucât acţiunea s-a timbrat conform încheierii dată în camera de consiliu din 22 iunie 2010 (f. 86, vol. II), (f. 134, vol. II).
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a respins-o, întrucât acţiunea a fost întemeiată pe răspundere civilă delictuală şi în consecinţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în vigoare la data la data introducerii acţiunii. Potrivit acestui text de lege prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. În speţă, dreptul la acţiune, în antrenarea răspunderii civile delictuale, s-a născut în luna februarie 2008, când s-a pronunţat hotărârea definitivă în dosarul penal, şi anume, Decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava (f. 54, vol. I), acţiunea de faţă fiind înregistrată la data de 8 septembrie 2008, deci înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC S.M.O. SRL instanţa a reţinut că cererea a fost precizată în sensul că poziţia de reclamanţi o deţin G.G. în nume propriu şi în calitate de asociat unic şi administrator special al SC S.M.O. SRL, cât şi societatea SC S.M.O. SRL prin lichidator Cabinet de insolvenţă A.M. Având în vedere pretenţiile formulate, şi anume, obligarea pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în sarcina reclamanţilor, instanţa a apreciat că SC S.M.O. SRL are calitate procesuală activă.
De asemenea, pârâţii au calitate procesuală pasivă, întrucât, există identitate între persoana acestora şi cei solicitaţi a fi obligaţi la plata despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate, trebuie subliniat faptul că prin prezenta acţiune nu s-a solicitat antrenarea răspunderii delictuale a Statului, ci a unor persoane fizice şi instituţiile unde acestea îşi desfăşoară activitatea, astfel că, acţiunea nu este inadmisibilă.
Referitor la fondul cauzei trebuie arătat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe prevederile art. 998 - 999 alin. (3) şi 1000 alin. (3) din vechiul cod civil, lipsind fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Persoanele fizice pârâte, în calitatea lor de angajaţi în cadrul persoanelor juridice chemate în judecată în calitate de pârâte au întocmit procese - verbale de contravenţie în urma controalelor efectuate, în baza unor ordine de serviciu. Cu toate că aceste procese - verbale de contravenţie au fost în cele din urmă anulate, acest efect nu presupune existenţa unei fapte ilicite a pârâţilor, pe de o parte, iar pe de altă parte nu se justifică existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, cu atât mai mult cu cât prin sentinţa penală nr. 1315/2005 a Judecătoriei Oradea rămasă definitivă prin decizia penală nr. 342 din 17 septembrie 2007 a Tribunalului Suceava, respectiv, decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Suceava s-a dispus pe lângă achitarea inculpatului G.G. şi ridicarea măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor inculpatului (f. 382, vol. I).
Din întreg materialul probator administrat în cauză, şi anume, interogatorii, declaraţii de martori, înscrisuri, rezultă că pârâţilor nu li se poate imputa aşa-zisa faptă ilicită, şi anume, controale efectuate în baza unor ordine de serviciu, controale materializate prin întocmirea de procese - verbale.
Pârâţii persoane fizice, în calitatea lor de prepuşi în cadrul persoanelor juridice pârâte au acţionat în cadrul normal al funcţiilor încredinţate, fără a profita sau abuza de funcţie şi fără a-şi depăşi atribuţiile decurgând din funcţia încredinţată.
Trebuie subliniat faptul că procesul - verbal de contravenţie din 28 ianuarie 2000, în baza căruia SC S.M.O. SRL a fost sancţionată contravenţional cu amendă şi confiscarea cantităţii de 4.515.210 litri motorină pentru care societatea nu a posedat documente de provenienţă a fost anulat în mod irevocabil prin Decizia nr. 429/R/CA/2008 a Tribunalului Bihor, iar procesul - verbal din 10 martie 2000 întocmit de controlorii fiscali din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor a fost anulat prin Dispoziţia nr. 23 din 20 iulie 2000, neproducând astfel vreun efect păgubitor în persoana reclamanţilor.
Întocmirea procesului - verbal în data de 10 martie 2000 dată arătată ca fiind o zi din „greva finanţiştilor” nu poate fi apreciată ca o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., ci cel mult poate atrage o răspundere pe linie administrativă a angajaţilor respectivi.
Concluzionând că toate controalele efectuate de către pârâţi nu au fost dictate, aşa cum în mod eronat susţin reclamanţii, că nu există nici un raport de cauzalitate între procesele - verbale întocmite şi sumele cu care terţi sunt înscrişi în tabelul creditorilor societăţii în lichidare SC S.M.O. SRL, că întocmirea unui proces - verbal de control, care nu a produs niciodată consecinţe juridice, întrucât a fost desfiinţat, nu poate fi calificat ca încălcând normele dreptului pozitiv, tribunalul a respins cererea, reţinându-se că lipseşte atât fapta ilicită necesară antrenării răspunderii civile delictuale, cât şi prejudiciul pretins a fi suferit ca urmare a proceselor - verbale întocmite de către pârâţi.
Ca urmare a respingerii acţiunii, tribunalul, în temeiul art. 60 - 63 C. proc. civ. a respins şi cererea de chemare în judecată a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi a constatat că pârâţii nu au justificat cheltuielile de judecată constând în onorariu avocaţial, nici prin concluziile scrise depuse la dosar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul G.G. în calitate de administrator special al SC S.M.O. SRL, reprezentată legal prin administrator judiciar A.M. iar prin decizia civilă nr. 54 din 9 octombrie 2012 a Curţii de Apel Oradea s-a respins ca nefondat apelul reclamantului reţinându-se următoarele considerente:
Criticile aduse sentinţei de către apelanţi sunt nefondate soluţia pronunţată de instanţa de fond fiind judicioasă, bazată pe analizarea corectă a stării de fapt şi de drept.
Prin acţiunea formulată reclamantul G.G. în nume propriu şi în calitate de asociat unic al SC S.M.O. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Garda Financiară Cluj, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj, Garda Financiară Bihor, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor şi funcţionarii acestor instituţii care au efectuat controale fiscale şi percheziţii la SC S.M.O. SRL în perioada 21 decembrie 1999 - martie 2000 solicitând obligarea acestora în solidar în temeiul art. 998, 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. la plata sumei de 950.542,12 lei reprezentând prejudiciul material cauzat societăţii comerciale ca urmare a acestor controale şi a proceselor verbale de contravenţie încheiate deoarece în baza acestora s-a dispus începerea urmăririi sale penale şi sechestru penal asupra proprietăţilor pentru săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 40 din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 281 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., procesul penal fiind finalizat cu achitarea reclamantului prin sentinţa penală nr. 1315/2005 a Judecătoriei Oradea rămasă definitivă la 20 februarie 2008 în urma recursului şi anularea proceselor verbale de contravenţie.
Corect a apreciat instanţa de fond că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe prevederile art. 998-999 alin. (3) şi art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât lipseşte fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu deoarece persoanele fizice pârâte în calitatea lor de funcţionari în cadrul instituţiilor publice chemate în judecată au întocmit procese verbale de contravenţie în urma controalelor efectuate în baza ordinelor de serviciu. Faptul că aceste procese verbale de contravenţie au fost ulterior anulate nu presupune existenţa unei fapte ilicite a pârâţilor şi nici nu justifică existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor întrucât prin sentinţa penală nr. 1315/2005 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Suceava s-a dispus atât achitarea reclamantului inculpat în dosar cât şi ridicarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor acestuia.
Pârâţilor persoane fizice în calitatea lor de prepuşi în cadrul persoanelor juridice nu li se poate imputa aşa zisa faptă ilicită constând în controale efectuate la societatea reclamantă, întrucât din întreg materialul probator administrat în cauză rezultă că aceste controale materializate prin întocmirea unor procese verbale de contravenţie, au fost efectuate în baza unor ordine de serviciu în cadrul normal al funcţiilor încredinţate.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, procesul verbal de contravenţie din 28 ianuarie 2000 în baza căruia reclamanta SC S.M.O. SRL a fost sancţionată contravenţional cu amendă şi confiscarea cantităţii de 4515210 litri motorină pentru care societatea nu poseda documente de provenienţă a fost anulat irevocabil prin Decizia nr. 429/R/CA/2008 a Tribunalului Bihor, iar procesul verbal din 10 martie 2000 a fost anulat prin Dispoziţia nr. 23 din 20 iulie 2000 neproducând astfel vreun efect păgubitor în persoana reclamanţilor, întocmirea procesului verbal la data de 10 martie 2000 ca fiind o zi din greva finanţiştilor neputând fi apreciată ca o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 998-999 din vechiul C. civ.
De altfel, valoarea despăgubirilor solicitate de reclamanţii apelanţi nu a fost dovedită şi susţinută prin niciun mijloc de probă potrivit prevederilor art. 1169 din vechiul C. civ.
Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că toate controalele efectuate de către pârâţi nu au fost dictate aşa cum au susţinut reclamanţii, că nu există niciun raport de cauzalitate între procesele verbale întocmite de comisarii financiari şi sumele cu care terţii sunt înscrişi în tabelul creditorilor societăţii reclamante în lichidare, nefiind întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale potrivit prevederilor art. 998-999 C. civ. sau art. 1000 alin. (3) C. civ.
S-a mai reţinut că întocmirea unui proces verbal care nu a produs niciodată consecinţe fiind anulat, nu poate fi considerat ca încălcând normele dreptului pozitiv, lipsind atât fapta ilicită necesară antrenării răspunderii civile delictuale cât şi prejudiciul pretins a fi suferit ca urmare a proceselor verbale întocmite de pârâţi, pentru achitarea reclamantului în procesul penal fiind antrenată răspunderea Statului Român în condiţiile art. 504 C. pen., o astfel de acţiune fiind de altfel şi formulată în Dosarele nr. 2887/111/2009 şi 1719/111/2008.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii G.G. şi SC S.M.O. SRL Oradea prin lichidator Cabinet de Insolvenţă A.M., solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel o primă critică vizează faptul că instanţa de apel a preluat ad literam motivarea hotărârii primei instanţe, fără a fi analizate motivele de apel,motiv pentru care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Recurenţii mai învederează că în mod greşit s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că nu s-ar fi dovedit valoarea despăgubirilor solicitate, deşi la dosar există probe în acest sens.
În aceeaşi idee se învederează că fapta ilicită este clară, raportul de prepuşenie nu a fost contestat iar prejudiciul există şi reprezintă sumele de bani menţionate în petit şi percepute de finanţe în baza Notei de prezentare,iar existenţa raportului de cauzalitate între fapta prepuşilor pârâţi şi prejudiciu, rezultă din faptul că fără Nota de prezentare încheiată abuziv, finanţele nu ar fi avut nici un script, în baza căruia să solicite sume de bani inexistente.
Cu privire la părţii de rândul 9 şi 10, se susţine că trebuiau aplicate dispoziţiile art. 225 C. proc. civ., faţă de refuzul acestora de a se prezenta la interogatoriu.
În ce priveşte pârâtul de rândul 12, recurentul susţine că trebuia să se ia act de renunţarea sa la judecată faţă de acest pârât.
Aceeaşi recurenţi susţin că la antrenarea răspunderii civile delictuale trebuia avută în vedere Dispoziţia din 23 iunie 2000 care a anulat Procesul verbal de control din 10 martie 2000 pe considerentul că faţă de societate nu se poate stabili nici o obligaţie de plată, decât în urma efectuării unui control. Or, susţine recurentul acest control a fost efectuat după 3 luni, nefiind stabilită nici o diferenţă de impozit şi nici de TVA, societatea înregistrând şi deducând în mod corect toate obligaţiile sale fiscale, fiind depus la dosar şi un proces verbal în acest sens.
Recurenţii învederează şi faptul că în dosarul penal au fost respinse pretenţiile civile ca urmare a achitării reclamantului pe motiv că fapta fiscală nu există, iar în cadrul dosarului de faliment, fiscalitatea îşi menţine şi în prezent pretenţiile rezultate din Procesul verbal de control din 10 martie 2000. Din această perspectivă se susţine că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii,în condiţiile în care s-a făcut dovada deplină a prejudiciului cauzat,a legăturii de cauzalitate dintre acestea şi fapta ilicită a pârâţilor,care constă în faptul că aceştia au încheiat un act de control, fără a ca acest control să fi fost efectuat efectiv.
În ceea ce priveşte prejudiciul, se arată că o consecinţă a actului finanţelor, societatea reclamantă nu a fost în măsură să îşi plătească creditul luat de la SC B. SA Sucursala Oradea, astfel că şi în prezent sunt urmărite bunurile ce au format garanţia creditului şi care de fapt sunt proprietatea personală a reclamantului.
Intimaţii Ş.V., Inspectoratul de o Poliţie al Judeţului Cluj, B.M.V., C.M., F.E., T.M., P.S., T.M. şi C.V., prin întâmpinările depuse la dosar, au solicitat respingerea recursului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În ce priveşte critica recurenţilor legată de încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la faptul că instanţa de apel a preluat „ad literam” considerentele hotărârii instanţei de fond, este de reţinut că această critică este fondată raportat la următoarele aspecte:
Prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura buna administrare a justiţiei şi posibilitatea exercitării controlului judiciar .
Astfel în conformitate cu dispoziţiile legale sus evocate, în hotărâre trebuie arătate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului . În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor. Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile, nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii în diferite state.
Din această cauză, este de reţinut jurisprudenţa constantă Curţii Europene a Drepturilor Omului în ce priveşte dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6.1 din Convenţie. Astfel CEDO a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina „instanţei” obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994) .
Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze faptul că instanţa a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.
Astfel, din perspectiva celor expuse, este de observat că în speţă, într-adevăr instanţa de apel preia motivarea hotărârii instanţei de fond, fără a fi analizate motivele de apel invocate de reclamant, ceea ce echivalează atât cu necercetarea fondului cauzei, cât şi cu încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, nearătarea în cuprinsul deciziei date în apel, a considerentelor avute în vedere la pronunţarea ei, se constituie în motiv de casare a acesteia, instanţa de recurs fiind pusă în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Din perspectiva celor expuse, celelalte motive de recurs care de fapt vizează interpretarea probelor, motive ce nu se circumscriu ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu se mai impun a fi analizate.
Aşa fiind în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi admis, a se casa decizia instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, ocazie cu care vor fi examinate toate motivele de apel invocate de reclamant şi aspectele învederate. De asemenea faţă de caracterul devolutiv al apelului, instanţa în rejudecare urmează a avea în vedere necesitatea administrării de probe, pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părţi, în vederea aflării adevărului obiectiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul G.G. şi de reclamanta SC S.M.O. SRL Oradea prin lichidator Cabinet de Insolvenţă A.M. împotriva deciziei civile nr. 54/ A din data de 09 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4278/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4289/2013. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
