ICCJ. Decizia nr. 4159/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4159/2013
Dosar nr. 380/1/2013
Şedinţa publică din 1 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 1 august 2006, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj a chemat în judecată pârâta Parohia ortodoxă română Arad - Şega II, solicitând să se dispună recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Arad, reprezentând construcţii, situat în Arad împreună cu teren intravilan în suprafaţă de 2.364 mp, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, întrucât titlul prin care pârâtei i s-a atribuit imobilul descris mai sus - încheierea din 1967 este nul de drept în urma abrogării Decretului nr. 358/1948 şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil; să fie îndrumat O.C.P.I. să radieze înscrierile din C.F. Arad şi să noteze în C.F. Arad Biserica greco catolică din Arad, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului înscris în C.F. Arad situat în Arad, dobândit prin cumpărare cu preţul de 900.000 lei şi că l-a stăpânit până la emiterea Decretului nr. 358/1948, în prezent abrogat prin Decretul Lege nr. 9/1989, când a trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei şi a fost înscris dreptul de proprietar prin încheierea de C.F.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 completate cu Legea nr. 182/2005 si art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996.
După un prim ciclu procesual, Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 514din 17 decembrie 2009 a respins excepţiile netimbrării acţiunii, inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâta Parohia ortodoxă română Arad - Sega II; a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică de Lugoj, a dispus rectificarea C.F. Arad, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei de prima liniuţă asupra imobilului transnotat, evidenţierii pentru acesta a suprafeţei reale de 1.712 mp intravilan, precizării construcţiilor acolo notate ca fiind „biserică greco-catolică" şi revenirii acestui imobil la situaţia anterioară de C.F.
A fost obligată pârâta să lase reclamantei imobilul înscris în C.F. Arad, în deplină proprietate şi posesie, s-a dispus O.C.P.I. Arad să efectueze cuvenitele menţiuni în cartea funciară după rămânerea irevocabilă a hotărârii şi a fost obligată pârâta la 400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că excepţia de netimbrare a acţiunii este nefondată, în raport cu temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată, deoarece potrivit articolului unic al Legii nr. 182/2005, este aprobată şi modificată O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, prin introducerea unui nou alin. (4) ce dispune că acţiunile formulate în baza Decretului-Lege nr. 126/1990 sunt scutite de taxa de timbru. Anterior, scutirea legală a acestor acţiuni reieşea din dispoziţiile art. 13 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece acţiunea reclamantei nu este una în constatare, ci în realizarea dreptului, chiar pârâta indicând că procedura de urmat este cea prevăzută de Decretul-Lege nr. 126/1990, pe care reclamanta, în fapt o urmează.
Sub acelaşi aspect faptul că în cartea funciară imobilul apare înscris ca intravilan cu construcţii nu conduce la inadmisibilitatea acţiunii, deoarece prin ea se revendică un locaş de cult în conformitate cu Decretul-Lege nr. 126/1990 iar unul dintre capetele de cerere ale acţiunii vizează tocmai punerea în acord a menţiunilor din cartea funciară cu realitatea faptică; legiuitorul a înţeles să reglementeze situaţia juridică a lăcaşului de cult şi a caselor parohiale, fără a face abstracţie de terenul aferent acestora şi care nu poate fi altul decât cel existent la data preluării aşa cum este oglindit în speţă de cartea funciară; în plus întabularea lăcaşului de cult nu constituie o cerinţă a actului normativ cu caracter reparator care se aplică tuturor zonelor ţării, iar nu doar celor care la data edictării intră sub incidenţa Decretului-Lege nr. 115/1938.
S-a apreciat ca neîntemeiată şi susţinerea pârâtei că terenul aferent bisericii ar fi trebuit solicitat prin procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, faţă de care acţiunea reclamantului este tardivă, deoarece acest act normativ nu reglementează regimul juridic al lăcaşului de cult, iar la art. 1 alin. (3) arată că sunt imobile."construcţiile existente în natura împreună cu terenurile aferente lor" ori în speţă ternul este aferent unui locaş de cult şi nu unei construcţii obişnuite.
Sub acelaşi aspect al inadmisibilităţii, motivaţia necesităţii ca în prealabil să se facă dovada dorinţei credincioşilor din comunităţile ce deţin bunurile este nefondată, deoarece acţiunea judiciară reglementată expres prin O.U.G. nr. 64/2004 nu instituie o astfel de condiţie prealabilă.
În fine, acţiunea nu a fost considerată ca inadmisibilă nici pentru faptul că la procedura convocării la dialog a participat Protopopiatul, iar promovarea cererii de chemare în judecată a fost realizată de către Episcopie, deoarece din partea Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) au fost desemnaţi reprezentanţi clericali ai acestui cult religios prin delegaţia din 27 februarie 2006 emisă de către reclamantă (fila 11 Dosar nr. 6636/2006 al Tribunalului Arad).
Nici excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu a fost primită.
Dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 invocate de pârâtă (în prezent art. 36 alin. (1) din Lege) nu sunt incidente, deoarece se referă la terţele persoane care au dobândit imobilul cu titlu oneros, ori reclamanta este chiar dobânditorul nemijlocit, cu titlu gratuit, înscris la foaia de proprietate a imobilului.
Această excepţie este însă nefondată şi pentru simplul fapt că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia după modificarea Decretului-Lege nr. 126/1990 prin O.G. nr. 64/2004, deoarece abia atunci procedura prevăzută de acest act normativ a devenit una jurisdicţională, anterior acestei modificări legislative procedura fiind una pur administrativă; în plus întreaga procedură s-a definitivat abia prin Legea nr. 182/2005, care a detaliat condiţiile de exercitare a acţiunii civile de către reclamant, astfel cum se regăsesc în prezent.
Or, în raport cu data de 1 august 2006 la care a fost promovată acţiunea, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 - dincolo de faptul că potrivit art. 21, dispoziţiile acestui decret nu se aplică dreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate - nici nu era împlinit.
În realitate, reclamanta solicită ca rectificarea să aibă loc ca urmare a nulităţii de drept a titlului pârâtei, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948, sens în care potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 acţiunea reclamantei este imprescriptibilă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit prin cumpărare în anul 1928 imobilul intravilan cu trei case înscris în C.F. Arad, întabulându-se ca proprietar.
Din înscrisurile depuse la dosarul iniţial de pârâtă (fila 122 - Istoricul Bisericii ortodoxe române din parohia „Schimbarea la faţă" - Arad Şega II") rezultă cu claritate că o parte a locuitorilor din zona Aradului denumită „Şega", care la început aparţineau de biserica greco-catolică Arad - centru au trecut la parohia înfiinţată la sfârşitul anului 1926 sub denumirea parohia greco-catolică II Arad - Şega, pentru care în anul 1928 structura locală a acestui cult a cumpărat o casă pentru locuinţa parohială şi un teren pentru construirea bisericii din Arad.
Cu sprijinul comercianţilor catolici din Arad, al structurii centrale şi celei locale a cultului greco-catolic, biserica a fost edificată începând cu anul 1933 şi până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când deşi nu era finalizată, preotul paroh a început să ţină slujbele în acest locaş de cult în perioada 1940-1948.
Aşadar, este lipsit de orice îndoială faptul că ceea ce reclamanta revendică prin acţiunea de faţă este un lăcaş de cult, realitatea fiind confirmată şi de expertiza topografică ce menţionează că în prezent pe terenul în discuţie este edificată o biserică.
De altfel, la nivelul anului 1948 lăcaşul de cult se găsea tencuit în interior şi exterior, avea realizate cele două turnuri (pe care au fost fixate crucile) şi cupola, iar pardoseala era făcută din plăci de mozaic, după cum rezultă din istoricul sus-menţionat.
Prin încheierea din 18 aprilie 1967, în baza Decretului nr. 358/1948 asupra imobilului s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlul de expropriere şi s-a atribuit în favoarea pârâtei Parohia ortodoxă română din Şega II.
Prin încheierea de C.F. din 9 octombrie 1985, în baza Decretelor de expropriere nr. 369/1975 şi nr. 24/1983 s-a notat faptul că întregul imobil se dezmembrează în patru parcele, dintre care parcelele (construcţii cu teren în întindere de 1.924 mp - prima liniuţă) şi număr top nou (teren în întindere de 440 mp - a doua liniuţă ) se readnotează în favoarea Parohiei ortodoxe române din Şega II.
Obiectul prezentei acţiunii astfel cum a fost ea precizată, îl constituie imobilul transnotat (fila 95 - coala C.F.) şi care apare în extras C.F. (fila 16), în suprafaţă de 1.924 mp.
În cauză s-a efectuat o expertiză topografică potrivit căreia imobilul în litigiu are o întindere reală de 1.712 mp (fila 198).
Din probele administrate în cauza rezultă că în prezent pârâta este în posesia imobilului.
Instanţa de fond a reţinut că, faţă de această stare de fapt, acţiunea reclamantei apare ca fiind întemeiată prin prisma dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 126/1990 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Reclamanta îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Ordonanţa nr. 64/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 182/2005.
Acest act normativ are un evident caracter reparator fiind subsecvent Decretului Lege nr. 9/1989 prin care Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolica) este recunoscută oficial, act normativ care, abrogând o serie de acte normative emise de regimul comunist, condamnă fără echivoc caracterul discriminator, nedrept şi grav prejudicial al acestor reglementări, printre care se înscrie şi Decretul Lege nr. 358/1948.
Prin Decretul nr. 358/1948 s-a stabilit că în urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român, organizaţiile centrale şi statuare ale acestui cult încetează de a mai exista. Totodată, se prevede că averea mobilă şi imobilă a organizaţiilor şi instituţiilor acestui cult revine Statului român, care le poate atribui în parte către Biserica ortodoxă română.
Apărarea pârâtei potrivit căreia imobilul nu a fost expropriat de stat ori preluat de către Biserica ortodoxă română, ci a trecut în proprietatea sa urmare a voinţei enoriaşilor este neîntemeiată, fiind contrazisă de starea de fapt sus- menţionată. în plus, s-a arătat că singura excepţie de la preluare, prevăzută de Decretul nr. 358/1948, a fost cea privind averea fostelor parohii, excepţie neaplicabilă în speţă, deoarece imobilul a fost proprietatea tabulară a unei Episcopii, entitate de la care s-a prevăzut în mod expres preluarea bunurilor.
Reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul -Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat şi modificat, convocând pârâta la dialog, după cum rezultă din înscrisurile de la filele 10-11 dosar, iar pârâta a răspuns în scris acestei convocări (fila 12), fără însă a se prezenta la întâlnirea fixată la data de 27 februarie 2006 şi nici la următoarea întâlnire programată la 10 martie 2006 (filele 14-15).
În acest condiţii, neconstituirea comisiei nu poate împiedica accesul liber al reclamantei la justiţie (a se vedea, în acest sens Decizia civilă nr. 6559 din 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie).
În dosarul cauzei nu există o probă în sensul exprimării dorinţei credincioşilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situaţia bisericii. Dacă în procedura desfăşurată în faţa comisiei mixte, dorinţa credincioşilor este asimilată prin aviz consultativ, respectiv aflarea acestei dorinţe este obligatorie, în procedura jurisdicţională în faţa instanţei, această dorinţă nu are nicio semnificaţie juridică, deoarece rigoarea acestei proceduri ar fi impus ca legiuitorul să facă referire la criterii precise, cum ar fi cel al majorităţii voturilor exprimate în acest sens de credincioşi.
Mai mult, modul de modificare a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 prin introducerea a 3 alin. noi, subsecvente celui iniţial, arată clar că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranşat potrivit regulilor de drept comun, adică în speţa referitoare la proprietate, iar nu potrivit simplei dorinţe a credincioşilor.
Cu alte cuvinte, prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O, ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat dorinţei unui terţ, ori că acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membri - persoane fizice care o alcătuiesc.
Întrucât caracterul nelegal, discriminatoriu şi opresiv al Decretului -Lege nr. 358/1948 a fost deja stabilit prin voinţa legiuitorului, tribunalul a constatat în plus că noţiunea de „ atribuire" folosită de acest act normativ nu poate fi asimilată cu aceea de proprietate.
Faţă de aceste considerente, acţiunea reclamantului apare ca fiind întemeiată prin prisma dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 126/1990 cu modificările şi completările ulterioare, dar şi potrivit art. l din Primul Protocol adiţional al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Apelul declarat de pârâta Parohia ortodoxă romană Arad - Sega II împotriva sentinţei nr. 514/2009 a Tribunalului Arad, a fost respins prin Decizia civilă nr. 118 din 15 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
Decizia pronunţată în apel a fost casată de către Înalta,Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 1945 din 19 martie 2012, ca urmare a admiterii recursului pârâtei Parohia ortodoxă română Arad Sega II şi s-a trimis cauza spre rejudecare în apel.
Instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a omis să analizeze raporturile juridice dintre părţile litigante prin raportare la înscrierea din cartea funciară, respectiv încheierea din 1967, cu privire la care reclamanta afirmă că titlul de proprietate al pârâtei este lovit de nulitate, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948.
Înalta Curte a reţinut că aceste aspecte nu se regăsesc în considerentele hotărârii pronunţate în apel, ceea ce este eronat şi aceasta cu atât mai mult cu cât rectificarea de carte funciară vizează chiar acest aspect al nulităţii de drept a titlului pârâtei, astfel că se impune cercetarea valabilităţi titlului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea a cărei rectificare se cere în prezentul litigiu, titlul fiind înscris în favoarea pârâtei Parohia ortodoxă română Arad Sega II.
În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia nr. 200 din 29 noiembrie 2012, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 514 din 17 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad.
Instanţa de apel a reluat analiza tuturor motivelor de apel invocate de către pârâtă, reţinând următoarele:
Ipotezele şi argumentele avute în vedere anterior casării sunt în continuare valide, câtă vreme ceea ce este în primul rând necesar a fi analizat pentru a se putea concluziona dacă apărările pe excepţie şi pe fond pe care instituţia pârâtă le opune pretenţiilor reclamantei sunt reale, este observarea corectă a cadrului juridic în care s-a formulat acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 1 iunie 2006.
Curtea de apel a constatat, în raport şi cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare a Înaltei Curții de Casație și Justiție că, din însăşi formularea acţiunii introductive rezultă că reclamanta s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 completate prin Legea nr. 182/2005 şi pe cele ale art. 36 pct. 3 din Legea 7/1996.
Or, din această perspectivă şi prin raportare fidelă la dispoziţiile deciziei de casare, instanţa de apel a constatat că prin Decretul Lege nr. 129/1990 se stipulează fără urmă de echivoc, la art. 1, că urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial.
Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România.
De asemenea, art. 2 prevede că bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). În vederea identificării, inventarierii şi predării acestor bunuri se instituie o comisie formată din reprezentanţi ai statului şi ai Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), numiţi prin hotărâre a Guvernului.
Potrivit art. 3, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica ortodoxă română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
În sfârşit, art. 4 prevede că în localităţile în care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, în care scop va pune la dispoziţia cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren şi va contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că din acest punct de vedere şi în raport cu critica adusă prin Decizia civilă nr. 1945 din 19 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titlul tabular al pârâtei a fost desfiinţat prin lege, respectiv prin Decretul Lege nr. 126/1990, constatându-se că Decretul nr. 358/1948 a fost un act abuziv al fostului regim comunist, iar radierea titlului pârâtei şi rectificarea cărţii funciare se impune astfel şi din perspectiva incidenţei art. 36 pct. 1 şi 3 din Legea nr. 7/1996 - republicată.
Totodată, s-a reţinut că în mod indubitabil art. 3 al Decretului Lege nr. 126/1990 recunoaşte oficial Biserica Română Unită cu Roma sau greco-catolică, iar în forma sa iniţială prevedea inventarierea şi predarea în viitor către aceasta a lăcaşelor de cult şi a caselor sale parohiale printr-o comisie mixta formată din reprezentaţi ai statului şi ai B.R.U.R., numiţi prin hotărâre a guvernului.
Prin O.G. nr. 64/2004, art. 3 menţionat anterior a fost completat în sensul că, în cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun.
Printr-un act normativ ulterior, respectiv prin Legea nr. 182/2005, art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 a fost din nou completat prin stabilirea procedurilor de convocare a părţilor din comisia mixtă, prin indicarea modului de dovedire a pretenţiilor dar şi prin precizarea faptului că, dacă comisia nu se întruneşte, nu ajunge la nici un rezultat sau dacă decizia nemulţumeşte pe una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în dreptul comun.
Prin urmare, introducerea acţiunii în revendicare de drept comun a fost permisă necondiţionat în oricare din cele trei ipoteze alternative evocate, prevedere legală pe care reclamanta a înţeles să o valorifice în condiţiile în care comisia mixtă nu s-a întrunit pentru a realiza un transfer pe cale amiabilă a imobilului solicitat.
Reclamanta a arătat că acea comisie mixtă prevăzută de lege nu s-a întrunit, aspect care nu a fost negat de către apelanta-pârâta, dar care justifică această neîndeplinire a procedurii prin greşeli imputabile reclamantei. Aceasta, la rândul său, invocă culpa pârâtei în eşecul constituirii comisiei mixte.
Din analiza textului de lege menţionat, instanţa de apel a constatat şi în rejudecare că formularea acţiunii de drept comun nu este condiţionată nici de analiza premiselor care au condus la imposibilitatea soluţionării pretenţiilor în procedura administrativă, nici de localizarea culpei în acest sens în persoana unuia sau altuia din membrii comisiei mixte, fiind suficientă dovedirea împrejurării că respectiva comisie, într-adevăr, nu s-a întrunit, aspect care în cauză a fost dovedit.
Rezultă deci că sesizarea instanţei competente material (tribunalul) cu o acţiune de drept comun nu este, de principiu, inadmisibilă şi nici prematură câtă vreme legea nu impune şi alte condiţii prealabile pentru regularitatea sesizării.
Fiind stabilit astfel că acţiunea reclamantei este o acţiune de drept comun permisă de lege, curtea de apel a analizat în continuare, potrivit excepţiilor invocate de pârâtă, dacă este sau nu inadmisibilă din punct de vedere al obiectului său.
Conform termenilor conţinuţi în petitele acţiunii rezultă că aceasta este o acţiune în realizarea dreptului, aspect elucidat din faptul că reclamanta a solicitat nu numai constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Arad (ceea ce ar fi permis respingerea ei, ca inadmisibilă, conform art. 3 C. proc. civ.), dar şi obligarea pârâtei la lăsarea acestui mobil în deplină posesie şi proprietate precum şi rectificarea cărţii funciare (în sensul radierii pârâtei şi reînscrierii reclamantei ca proprietară), ceea ce reprezintă solicitări, în mod evident, în realizarea dreptului.
De aceea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru acest motiv în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond, ca neîntemeiată.
Neîntemeiată este şi excepţia invocată de pârâtă conform căreia acţiunea este inadmisibilă şi pentru faptul că Decretul Lege nr. 126/1990 nu reglementează decât situaţia lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale nu şi problema terenurilor cum este şi cazul celui revendicat în instanţă de instituţia reclamantă, întrucât pârâta omite să observe că acţiunea acesteia este o acţiune în revendicare de drept comun, la care legea îndrumă tocmai pentru faptul că nu s-a putut realiza soluţionarea pretenţiilor iniţiale în procedura administrativă prevăzută de actul normativ special, anterior menţionat.
Prin esenţa sa, acţiunea în revendicare permite solicitarea de către proprietar a bunului care i-a aparţinut, dar pe care nu-1 mai posedă ori, din extrasul C.F. Arad in exenso (fila 95-100 dosar tribunal) rezultă că, înainte de a-i fi luat de către stat şi atribuit instituţiei pârâte, imobilul pe care se află lăcaşul de cult era compus nu numai din cele trei căşi (case), dar şi din terenul aferent, de 1 iugar şi 465 stânjeni pătraţi, adică 7.424 mp, fiind dobândit prin contract de vânzare-cumpărare autentic încheiat la data de 13 august 1928.
Rezultă deci că şi terenul pe care se află lăcaşul de cult este admisibil de solicitat prin acţiunea în revendicare ce face obiectul cauzei de faţă, nefiind vorba în speţă de niciun impediment de ordin legal care sa blocheze o atare solicitare.
Discutarea, în concret, a situaţiei juridice a terenului nu ar putea fi exclusă şi pentru faptul că reclamanta revendică un imobil, iar potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, prin imobil se înţelege atât terenul, cât şi construcţiile edificate pe acesta, aparţinând aceluiaşi proprietar.
Tot caracterul de drept comun al acţiunii în revendicare se opune şi obstrucţionării liberului exerciţiu al acestei acţiuni prin impunerea altor condiţii precum cea enunţată de pârâtă ca fiind obligativitatea obţinerii prealabile a acordului practicanţilor religios majoritari care, potrivit textului legii nu putea fi valorificată decât în procedura administrativă a Decretului Lege nr. 126/1990, anterior retrocedării amiabile a imobilelor solicitate.
Nefiind o condiţie necesară şi utilă formulării acţiunii în revendicare de drept comun, în mod corect instanţa de fond a respins, ca neconcludentă administrarea probei în acest sens solicitată de instituţia pârâtă.
Posibilitatea exercitării necondiţionate a acţiunii în revendicare în actualul context legislativ instituit prin Legea nr. 182/2005 a fost, de altfel, menţionată de C.E.D.O. într-o speţă similară, respectiv în Hotărârea din 12 ianuarie 2010 (rămasă definitivă la 12 aprilie 2010) pronunţată în cauza Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor contra României, în care Statul român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 parag. 1 (dreptul de acces la justiţie) şi a art. 14 (interzicerea discriminării) ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tocmai pentru faptul că instanţele naţionale respinseseră, ca inadmisibilă o acţiune formulată în acelaşi cadrul legal ca şi cea de faţă.
O altă apărare pe excepţie a pârâtei a vizat aspectul netimbrării petitului din acţiunea reclamantei la valoarea pretenţiilor, respectiv în raport de valoarea imobilului solicitat spre retrocedare.
Fiind lămurit deja că acţiunea reclamantei este o acţiune în revendicare de drept comun, bazată pe dispoziţiile art. 3 al Decretului Lege nr. 126/1990 astfel cum el a fost modificat prin Legea nr. 182/2005, tot în acest text este clarificată şi problema timbrajului, în sensul că acţiunile sunt scutite de taxa de timbru, motiv pentru care, în mod corect şi justificat, prima instanţă a înlăturat, ca neîntemeiată şi excepţia pârâtei ce viza aspectul menţionat.
Apelul pârâtei a vizat şi aspectul potrivit căruia hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru că s-ar fi pronunţat cu încălcarea limitelor acţiunii cu a cărei soluţionare a fost învestită.
În concret, s-a afirmat că deşi s-a stabilit prin expertiză că imobilul pe care este construită biserica este înscris în C.F. Arad, în dispozitivul hotărârii s-a reţinut o altă situaţie de fapt, dispunându-se rectificarea C.F. Arad, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului transnotat şi al evidenţierii construcţiilor de pe el ca fiind biserică greco-catolică, dispunându-se totodată şi revenirea asupra situaţiei de carte funciară, ceea ce - în opinia apelantei - înseamnă că instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut.
Curtea de apel, analizând petitul în revendicare imobiliară formulat de instituţia reclamantă în acţiunea sa, conţinutul expertizei topografice efectuate în cauză precum şi dispozitivul sentinţei apelate, a constatat că această susţinere a apelantei este nefondată.
În acest sens, rezultă cu claritate că ceea ce reclamanta a pretins prin acţiune au fost construcţiile şi terenurile, în suprafaţă de 2.364 mp.
Din conţinutul C.F. Arad în extenso (fila 95 verso dosar tribunal) rezultă ca reclamanta a menţionat greşit nr. top al celei de-a doua parcelă şi că o eroare, oarecum similară, a comis şi expertul menţionând că parcela pe care este construită biserica este cea substituind indicativul „a" din nr. top corect menţionat în C.F., din descrierea celei de-a doua parcele.
Întrucât expertiza efectuată în cauză a avut ca scop confirmarea amplasării bisericii şi stabilirea suprafeţei reale a imobilului, în mod justificat instanţa de fond, observând eroarea materială anterior menţionată a individualizat corect imobilul retrocedat reclamantei ca fiind cel notat în C.F. 8421 Arad, respectiv construcţia şi terenul, preluând din expertiză, ceea ce era important de reţinut, respectiv suprafaţa reală de 1.721 mp, în loc de cea de 1.924 mp înscrisă în C.F.
Pronunţându-se asupra retrocedării doar a acestei parcele nu şi în privinţa celei de-a doua (din a cărei cauză s-a produs eroarea materială din expertiză şi pe care a înţeles să o valorifice instituţia pârâtă în apel), instanţa a pronunţat o hotărâre care-i profită acesteia din urmă, întrucât reclamantei i-au fost recunoscute pretenţii în cuantum diminuat faţă de cele deduse judecăţii.
În fine, nici motivul din apel vizând greşita obligare a instituţiei pârâte la plata a 400 lei cheltuieli de judecată nu este fondat, având în vedere faptul că, fiind în culpă procesuală (căzută în pretenţii) şi fiind dovedit că reclamanta a plătit această sumă (fila 195 dosar Tribunalul Arad) pentru onorariul de expert, în mod corect, conform art. 274 C. proc. civ. s-a impus această obligaţie în sarcina pârâtei.
Pentru toate considerentele expuse, instanţa de apel a constatat ca fiind temeinică şi legală sentinţa civilă nr. 514 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Arad, astfel că a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat împotriva acesteia de către instituţia pârâtă.
Împotriva acestei din urmă decizii a exercitat calea de atac a recursului pârâta Parohia ortodoxă romană Arad - Sega II, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ. şi solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată, neîntemeiată şi nelegală.
În motivarea recursului, referitor la excepţia de netimbrare, pârâta a arătat că actele normative reţinute de instanţele fondului pentru respingerea excepţiei invocate reglementează doar acţiunile promovate în temeiul acestora. în speţă, prin acţiunea introductivă reclamanta s-a abătut de la sfera de aplicare a actelor normative reţinute, solicitând: rectificarea cărţii funciare, cu referire la notarea unei construcţii în cartea funciară; rectificarea unei suprafeţe menţionate în cartea funciară, etc.
Instanţa de fond a ignorat dispoziţiile privind taxele judiciare de timbru coroborate cu temeiul de drept invocat în susţinerea scutirii la plată - art. 3 alin. ultim din Decretul-Lege nr. 126/1990 care reglementează doar acţiunile promovate în justiţie pentru clarificarea „situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica ortodoxă română" nu şi a celor derivând din acestea. Instanţa a acceptat fără temei să scutească reclamanta de la plata acestor taxe care, de altfel, se fac venit la bugetul local.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâta a arătat că instanţa de apel, în motivarea hotărârii pronunţate, foloseşte argumente contradictorii şi străine de natura pricinii, iar pentru o parte din motivele de apel formulate de Parohia ortodoxă romană Arad - Sega II nu s-a motivat convingător soluţia de respingere.
Astfel, referindu-se la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de petitul 1 al acţiunii în care reclamanta a solicitat fără echivoc „să dispuneţi recunoaşterea dreptului nostru de proprietate asupra imobilului", motivele reţinute de instanţele fondului sunt contradictorii, iar decizia recurată este nelegală. Ambele instanţe de judecată în mod inexplicabil s-au substituit voinţei reclamantei care în mod expres, neechivoc şi în cunoştinţă de cauză nu şi-a întemeiat acţiunea introductivă şi nici precizările, notele de şedinţă şi întâmpinările formulate în dosarul cauzei, pe disp. art. 480 C. civ., ci doar pe dispoziţiile speciale ale art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 raportate la disp. art. 36 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, care privesc rectificarea imobiliară şi nicidecum revendicarea imobiliară.
Apoi, disp. art. 3 din Decretul nr. 126/1990 reglementează cadrul legal privind „situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica ortodoxă română" exceptează terenurile care nu sunt incluse în dispoziţiile acestui text de lege. Prin urmare, potrivit acestui text legal reclamanta putea să solicite doar lăcaşul de cult dovedit a fi pe parcela topo, iar instanţa putea să admită doar acţiunea privind acest locaş de cult (biserica), pretenţiile reclamantei privind terenul înscris în fila C.F. Arad neputând face obiectul unei acţiuni în revendicare imobiliară.
Chiar dacă acţiunea reclamantei ar fi o acţiune în revendicare imobiliară, faptul că Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat nu justifică acţiunea în revendicare (care în fapt este o acţiune în rectificare tabulară în baza art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996), deoarece Decretul-Lege nr. 126/1990 care a abrogat Decretul nr. 358/1948 nu retroactivează, iar apoi, ca urmare a abrogării - prin lege nu s-a procedat la restabilirea situaţiei anterioare, fiind prevăzute proceduri speciale de reconstituire sau retrocedarea bunurilor fostelor biserici greco-catolice.
Recurenta-pârâtă a formulat critici şi cu privire la motivul reţinut de instanţa de control judiciar referitor la faptul că „comisia mixtă nu s-a întrunit pentru a realiza un transfer amiabil al imobilului solicitat", iar formularea acţiunii de drept comun nu este condiţionată nici de analiza premizelor care au condus la imposibilitatea soluţionării pretenţiilor în procedura administrativă şi nici de localizarea culpei.fiind suficientă dovedirea împrejurării că respectiva comisie, într-adevăr nu s-a întrunit, aspect care în cauză a fost dovedit".
Ambele instanţe au interpretat greşit probele administrare, reţinând o stare de fapt greşită.
Fără să convoace ori să participe niciodată la procedura comisiei mixte, reclamanta promovează acţiunea ce face obiectul dosarului de faţă, iar instanţele de fond şi de apel, partinic, reţin fără niciun temei şi în dispreţul legii şi a probelor administrate că "reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 convocând pârâta la dialog", „fiind suficientă dovedirea împrejurării că respectiva comisie, într-adevăr nu s-a întrunit, aspect care în cauza a fost dovedit".
Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de control judiciar a reţinut şi eroarea semnalată, respectiv potrivit raportului de expertiză care a avut ca obiectiv "stabilirea parcelei pe care este construită biserica" - capitolul Concluzii "imobilul pe care este construită biserica este înscris în C.F. Arad, cu suprafaţa de 1.924 mp şi suprafaţa faptică de 1.712 mp şi este identificat conform planului de situaţie" anexat raportului.
În dispozitivul hotărârii date de instanţa de fond se reţine însă o altă situaţie de fapt, dispunându-se "rectificarea C.F. Arad, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al paratei - prima liniuţă asupra imobilului transnotat, evidenţierii pentru aceasta a suprafeţei reale de 1.712 mp teren intravilan, precizării construcţiilor acolo notate ca fiind biserica greco-catolica şi revenirii acestui imobil în situaţia anterioară de C.F.
De altfel, instanţa de fond nici nu a fost învestită cu "rectificarea C.F. Arad" astfel cum a dispus prin hotărârea dată, instanţa de fond depăşindu-şi limitele învestirii şi pronunţând o hotărâre vădit nelegală.
Din fila C.F. "in extenso" aflată la dosarul cauzei se constată că, de fapt, instanţa de fond a confundat "prima liniuţă cu a doua" şi a rectificat parcela cu suprafaţa de 440 mp la 1.720 mp
Nerezolvarea ori rezolvarea greşită a unei stări de fapt cu ocazia judecării fondului şi confirmarea acestei greşeli cu ocazia judecării apelului denotă odată în plus lipsa de seriozitate cu care este tratată "eroarea" în individualizarea corectă a suprafeţelor de teren şi notarea/rectificarea cărţilor funciare "la întâmplare", iar "notarea bisercii" ce ar trebui făcută pe altă parcelă decât cea identificată de expertul topo prin planul depus la dosarul cauzei poate fi rezolvată doar prin modificarea în tot a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru clarificarea poziţiei atât a expertului, cât şi a "liniuţein din fila cărţii funciare care se modifică, pentru care se cere colaborarea strânsă atât cu expertul introdus în cauză, cât şi cu O.C.P.I. Arad căruia trebuie sa-i fie obligatorie hotărârea.
Pârâta a formulat critici şi cu privire la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400 lei, arătând că prin obligarea la plata contravalorii onorariului de expert pentru expertiza făcută în dovedirea pretenţiilor reclamantei, pârâta este pusă în situaţia de a plăti probele pe care reclamanta nu a fost în stare să le producă şi nu în situaţia de "culpă procesuală/căzuţi în pretenţii".
Simplul fapt că reclamanta a achitat onorariul pentru dovedirea acţiunii sale şi ia şi fost admisă acţiunea nu conduce automat la culpa procesuală a pârâtei, întrucât aceasta s-a apărat şi, prin excepţia invocată trebuia să fie respinsă acţiunea, nu să-i fie acordată gratificaţia unei expertize pe care tot pârâta trebuie să o plătească.
Prin urmare, reclamanta trebuie să suporte singură contravaloarea probelor cerute şi admise, prin care şi-a dovedit acţiunea, pârâta nefiind în culpă procesuală şi nici căzuţi în pretenţii, în realitate reclamanta fiind în culpă procesuală.
Prin întâmpinare, intimata Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a invocat excepţia nulităţii recursului, ce va fi respinsă pentru considerentele ce succed:
O parte din susţinerile pârâtei-recurente se referă într-adevăr, la probatoriul administrat în cauză, solicitându-se reanalizarea acestuia, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.
Însă există critici formulate prin motivele de recurs care vizează legalitatea deciziei atacate şi care se circumscriu prevederilor art. 304 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Astfel, printr-un prim motiv de recurs se invocă greşita soluţionare a excepţiei netimbrării acţiunii reclamantei, ca urmare a interpretării şi aplicării eronate a legii, critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prevederile Legii nr. 182/2005 privind aprobarea şi modificarea O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 prevăd că acţiunile formulate în baza art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990 sunt scutite de taxa de timbru.
Acţiunea reclamantei este o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 completate prin Legea nr. 182/2005 şi pe cele ale art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996. Faţă de temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată şi de împrejurarea că, prin dispoziţie cuprinsă în legea specială se prevede scutirea de la plată, reclamanta nu datorează taxă judiciară de timbru, instanţele fondului soluţionând acest aspect cu respectarea prevederilor legale incidente.
Criticile formulate în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.
În soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, instanţa de apel nu a reţinut considerente contradictorii ori străine de natura pricinii.
Astfel, prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în C.F.Arad, situat în Arad, compus din construcţii şi teren intravilan în suprafaţă de 2.364 mp, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Or, instanţa de apel a arătat că, faţă de petitele acţiunii, ce reprezintă solicitări în realizarea dreptului, rezultă fără echivoc că reclamanta a promovat o acţiune în revendicare de drept comun, care nu poate fi respinsă, ca inadmisibilă, aşa cum greşit susţine pârâta.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut şi faptul că imobilul preluat de stat de la reclamantă era compus din trei case, dar şi din terenul aferent, de 1 iugăr şi 465 stânjeni pătraţi, adică 7.424 mp, bunul fiind dobândit prin contract de vânzare-cumpărare autentic încheiat la data de 13 august 1928.
Acţiunea în revendicare permite solicitarea de către proprietar a bunului care i-a aparţinut, fiind admisibilă cererea reclamantei de retrocedare şi a terenului pe care se află lăcaşul de cult, un argument în plus fiind conţinut în dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora prin imobil se înţelege atât terenul, cât şi construcţiile edificate pe acesta, aparţinând aceluiaşi proprietar.
În sprijinul motivării sale, curtea de apel a invocat şi jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv Hotărârea din 12 ianuarie 2010, pronunţată în cauza Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor contra României, în care Statul român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 parag. 1 (dreptul de acces la justiţie) şi a art. 14 (interzicerea discriminării) ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tocmai pentru faptul că instanţele naţionale respinseseră, ca inadmisibilă, o acţiune formulată în acelaşi cadrul legal ca şi cea de faţă.
Având în vedere considerentele ce preced, nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (invocat de pârâtă), care reglementează ipoteza potrivit cărei instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
După cum s-a arătat deja, instanţele fondului s-au pronunţat în limitele învestirii, fiind respectat principiul disponibilităţii în procesul civil.
În ceea ce priveşte, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia), acesta a fost indicat numai formal, deoarece nu s-au dezvoltat critici care să poată fi încadrate în ipoteza indicată.
Aplicarea acestui text de lege se face atunci când instanţa a dat actului juridic dedus judecăţii o altă calificare şi a comis o denaturare a acestuia atunci când, supunându-l interpretării, i-a atribuit un alt înţeles.
Or, în speţă nu a fost dedus judecăţii un anume act juridic în sensul de negotium, aşa încât nu există argumente care ar putea susţine invocarea acestui motiv de recurs.
În motivarea recursului, pârâta a criticat decizia instanţei de apel şi pentru nerespectarea dezlegărilor date şi indicaţiilor de trimitere ale instanţei de control judiciar.
Referitor la aceste susţineri, este de reţinut că, în rejudecare, Curtea de Apel Timişoara a reanalizat motivele de apel formulate de pârâtă din perspectiva îndrumărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de casare, respectând astfel dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Din acest punct de vedere, după o amplă analiză în care şi-a prezentat argumentele de fapt şi de drept, instanţa de apel a reţinut că titlul tabular al pârâtei a fost desfiinţat prin lege, respectiv prin Decretul Lege nr. 126/1990, constatându-se că Decretul nr. 358/1948 a fost un act abuziv al fostului regim comunist, iar radierea titlului pârâtei şi rectificarea cărţii funciare se impune astfel şi din perspectiva incidenţei art. 36 pct. 1 şi 3 din Legea nr. 7/1996, republicată.
În ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se încadrează şi motivul de recurs privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi, drept urmare, greşita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400 lei, reprezentând contravaloarea onorariului de expert plătit de reclamantă pentru expertiza administrată în cauză.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, sa plătească cheltuielile de judecată.
La fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de judecată este culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin simplul fapt că aceasta a pierdut procesul.
În speţă, reclamanta a avut calitatea de parte câştigătoare în proces, aşa încât soluţia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert este legală.
Prin motivele de recurs, pârâta a formulat critici prin care a invocat şi o interpretare greşită a probelor administrate şi reţinerea de către instanţa de apel a unei stări de fapt greşite. S-a făcut referire la erorile cuprinse în raportul de expertiză şi preluate de către ambele instanţe, precum şi la o reţinere eronată de către instanţa de apel a situaţiei de fapt privind modul în care s-a desfăşurat între părţi procedura administrativă prevăzută pentru soluţionarea amiabilă a conflictului.
Or, asemenea critici nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum solicită recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că astfel, recursul pârâtei este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D EC I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Romană Arad - Sega II împotriva Deciziei nr. 200 din data de 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2948/108/2009.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4156/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4248/2013. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
