ICCJ. Decizia nr. 4156/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4156/2013
Dosar nr. 47105/3/2011
Şedinţa publică din 1 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamanţii S.Ş. şi S.M.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, P.A.S., L.R.M. şi A.I., solicitând: să dispună obligarea pârâtului municipiul Bucureşti la soluţionarea în conformitate cu Legea nr. 10/2001 a notificării din 17 august 2001 ce face obiectul Dosarului nr. 14899 în ceea ce priveşte imobilul (construcţie şi teren) situat în Bucureşti, format din două prăvălii cu anexe şi terenul aferent de 60 mp, (aşa cum sunt prăvăliile identificate în contractul din 20 februarie 1950 prin care S.O.E. - autoarea pârâtelor P.A.S. şi L.R.M. vindea cele două prăvălii lui S.M.) în sensul obligării municipiului Bucureşti să retrocedeze cele două prăvălii plus anexe şi teren; să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare din 14 decembrie 2000 la notar I.G. din Bucureşti, prin care pârâtele P.A.S. şi L.R.M. au vândut către Ş.A. - autoarea pârâtului A.I., toate cele patru prăvălii de la parterul imobilului din str. X; să se constate nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor din 15 iunie 2009 Ia notar S.B.T. din Bucureşti, moştenitor fiind pârâtul A.I., ca act subsecvent celui menţionat mai înainte (adică contractul din 14 decembrie 2000) în sensul constatării că cele două prăvălii indicate mai sus (cele din mijloc) plus anexe şi teren nu pot face parte din masa succesorală a defunctei cumpărătoare Ş.A.; eliberarea de către pârâtul A.I. a celor două prăvălii plus anexe şi terenul aferent (adică aşa cum sunt ele individualizate cu nr. 3 şi nr. 4 în contractul de vânzare-cumpărare dintre S.O.E. şi S.M. cât şi în plănui de situaţie anexat contractului, contract autentificat din 20 februarie 1950 de Tribunalul Ilfov, secţia a I-a civilă comercială); trecerea în administrarea pârâtului municipiui Bucureşti a celor două prăvălii plus anexe şi teren pentru a putea fi retrocedate în baza Legii nr. 10/2001 şi a notificării din 17 august 2001 aflată la Dosarul nr. 14899 - municipiul Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 677 din 05 aprilie 2012, Tribunalui Bucureşti, secţia a III a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.Ş. şi S.M.M. în contradictoriu cu pârâţii municipiul Bucureşti, prin primând generai, P.A.S., L.R.M. şi A.I., având ca obiect pretenţii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001; a obligat pârâtul municipiul Bucureşti să emită dispoziţie motivată privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din două spaţii comerciale, respectiv prăvălia în suprafaţă desfăşurată de 60,95 mp şi utilă de 57 mp compusă din două camere notate în suprafaţă de 36,46 mp şi în suprafaţă de 20,54 mp, pivniţa aflată sub această prăvălie în suprafaţă de 13,77 mp, şi prăvălia în suprafaţă desfăşurată de 37,05 mp şi utilă de 32,44 mp compusă din cameră, în suprafaţă de 28,86 mp, hol, în suprafaţă de 1,70 mp şi două wc, notate cu nr. 3 şi 4, în suprafaţă de câte 0,94 mp., fiecare conform anexei nr. 3 la raportul de expertiză topografică întocmit de expert C.N. şi a respins celelalte capete de cerere, ca nefondate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamanţii S.Ş. şi S.M.M. şi de pârâţii A.I. şi municipiul București, prin primarul generat, prin Decizia nr. 426/ A din 23 noiembrie 2012 a respins excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii şi lipsei de calitate procesuală, invocate cu referire la apelul - pârâtului A.I., ca nefondate; a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat; a admis apelurile formulate de pârâţi; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că dispoziţia de obligare a pârâtului municipiul Bucureşti la emiterea unei dispoziţii motivate, vizează propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, conform titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobil, mai puţin pivniţa în suprafaţă de 13,77 mp şi nu restituirea în natură; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, inclusiv cea privind obligarea pârâtului municipiul Bucureşti să emită dispoziţie motivată privind restituirea în natură a pivniţei în suprafaţă de 13,77 mp ; s-a luat act că apelantul pârât A.I. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar cererea apelanţilor reclamanţi, privind acordarea cheltuielilor de judecată, a fost respinsă ca nefondată.
Prin considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut cele ce urmează.
Soluţionând excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii şi lipsei de calitate procesuală, invocate cu referire la apelul -pârâtului A.I., Curtea le-a respins ca nefondate, întrucât potrivit principiului disponibilităţii, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au realizat o departajare a pârâţilor în raport de capetele de cerere formulate, ci dimpotrivă, au stabilit un consorţiu procesual pasiv unitar în raport de ansamblul capetelor cererii de chemare în judecată, deci în raport de întreaga acţiune.
Curtea a apreciat că, raportat la soluţia dată primului capăt de cerere care îl prejudiciază, pârâtul A.I. are atât calitate procesuală în promovarea apelului, cât şi interes, apelul său nefiind inadmisibil, cum eronat invocă reclamanţii.
Curtea a mai constatat că, într-adevăr, vânzarea bunului altuia poate constitui motiv de nulitate absolută, ea fiind apreciată astfel din perspectiva cauzei ilicite (când părţile contractante urmăresc să prejudicieze adevăratul proprietar prin încheierea actului juridic referitor ia bunul altuia).
Deşi deficitari în a invoca acest caz special de nulitate absolută, Curtea a constatat că cererea reclamanţilor este neîntemeiată, în condiţiile în care deşi generai aplicabile principiile nemo dat quod non habet şi resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, invocate de către reclamanţi ea urmare a admiterii cererii de revizuire, totuşi ele pot fi paralizate de incidenţa unei situaţii de eroare comună şi invincibilă, cum este şi cazul în speţă.
Or, atât timp cât autoarea pârâtului A.I. a cumpărat imobilul din prezentul litigiu, întemeindu-se pe titlul de proprietate al vânzătoarelor reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă, titlu înregistrat în cartea funciară a imobilului, imobilul fiind astfel vândut cu respectarea regimului de carte funciară şi totodată, potrivit clauzelor sale, şi cu prezentarea certificatului de atestare fiscală, concordant, s-a apreciat existenţa în persoana autoarei pârâtului, atât a unei erori invincibile, comune, generale, dar şi existenţa bunei sale credinţe la momentul contractării, reclamanţii nerealizând nici o dovadă a faptului că aceasta ar fi fost încunoștiințată până la momentul vânzării, de nevalabilitatea titlului vânzătoarelor asupra obiectului vânzării.
Având în vedere aceleaşi considerente evocate, Curtea a apreciat şi în privinţa certificatului de moştenitor emis pe numele pârâtului A.I., cu atât mai mult cu cât constatarea nulităţii sale s~a solicitat ca act juridic subsecvent contractului de v ânzare-cumpă rare.
Curtea a mai observat că soluţionând pe fond, în temeiul Legii 10/2001 şi al Deciziei nr. 20/2007 a instanţei supreme, notificarea administrativă, situaţia juridică relevantă a imobilului este cea de la momentul soluţionării, neputându-se face abstracţie de eventualele acte juridice încheiate între timp cu privire la imobil, astfel cum în mod eronat a considerat instanţa de fond care s-a raportat la momentul formulării notificării.
De altfel, chiar dacă s-ar avea în vedere acest ultim moment, Curtea a constatat că deja la momentul formulării notificării (2001), actul juridic de vânzare a prăvăliilor către autoarea pârâtului A.I., fusese încheiat (2000), astfel încât şi din această perspectivă, Tribunalul a ignorat situaţia juridică a imobilului.
Raportat la încheierea acestui act bilateral, Curtea a reţinut că în regimul Legii nr. 10/2001, nu se mai putea dispune restituirea în natură a imobilului către apelanţii reclamanţi, date fiind dispoziţiile de principiu ale art 1 alin. (2) din actul normativ special evocat.
Este adevărat că prin sentinţa civilă de revizuire, hotărârea judecătorească fusese revizuită în sensul excluderii de la restituire, a celor două prăvălii în litigiu, fapt care din punct de vedere ipotetic, ar fi determinat reintrarea lor în administrarea unităţii deţinătoare. însă, din punct de vedere practic, se constată că revizuirea a intervenit la interval de circa un deceniu, timp în care s-au produs modificări în situaţia juridică a imobilului, modificări ilustrate şi care nu pot fi ignorate în algoritmul juridic presupus de Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a arătat.
Din probele administrate în cauză, nu s-a realizat dovada de către pârâtul A.I., a dreptului de proprietate asupra pivniţei în suprafaţă de 13,77 mp, aflate sub prăvălia nr. 3 (fila 158 dosar fond), ea nefacând nici obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 2000, încheiat cu autoarea pârâtului (în cadrul căruia se atestă doar prăvăliile şi terenul aferent - fila 37 dosar fond), nici al hotărârii judecătoreşti de restituire din 1999 (în cadrul căreia se atestă de asemenea, doar prăvăliile şi terenul aferent - fila 30 dosar fond) şi ca atare, nici al hotărârii de revizuire.
Expertul însuşi a constatat aceeaşi situaţie de fapt.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că această pivniţă a făcut parte din obiectul material derivat al contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către autorii reclamanţilor (contract din 20 februarie 1950 - punctul 5 - fila 12 dosar fond), astfel încât în mod corect ea a fost restituită către reclamanţi.
S-a constatat totodată, că în raport de soluţia adoptată, a devenit inutilă analiza celorlalte critici ale apelantului A., relative înscrierii sale în cartea funciară şi incidenţei uzucapiunii de scurtă durată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului declarat de ei, schimbarea sentinţei în sensul admiterii şi a celorlalte capete de cerere şi, drept consecinţă, respingerea apelului declarat de pârâtul A.I.
În dezvoltarea motivelor de modificare reclamanţii aduc următoarele critici deciziei pronunţate de instanţa superioară de fond.
Curtea de Apel în mod greşit apreciază că reclamanţii au invocat nulitatea absolută cu referire la cauza ilicită, în condiţiile în care s-a invocat eroarea, dar numai cu privire la revizuirea câştigată de Primăria municipiului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 738/2009.
Rezultă astfel că instanţa nu cunoaşte motivele chemării în judecată şi nici pe cele ale apelului.
Reţinerea excepţiei „eroarea comună şi invincibilă şi generală", este greşită cu privire la autoarea pârâtului A.I. pentru că poate fi vorba doar de o situaţie de eroare particulară conform art. 954 C. civ. (eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei).
De asemenea, tot cu privire la această excepţie, instanţa nu indică legea aplicabilă, ceea ce arată nelegalitatea deciziei.
Prin menţionarea în contractul de vânzare-cumpărare din 14 decembrie 2000 a dispoziţiilor referitoare la evicţiune se recunoaşte caracterul particular al unei posibile erori în contractul de vânzare-cumpărare, nu unul general.
Instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 738 din 25 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti prin care s-a statuat că dreptul iniţial de proprietate asupra celor două prăvălii dobândite de P.A.S. şi L.R.M. a fost anulat irevocabil.
Tribunalul Bucureşti nu a respins constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare în considerarea erorii invincibile, aşa încât reţinerea instanţei de apel în sensul legalităţii soluţiei instanţei de fond pe acest aspect vădeşte necunoaşterea speţei.
Afirmaţia Curţii în sensul că revizuirea a intervenit la circa 10 ani nu are temei de drept, pe de o parte, iar pe de altă parte revizuirea a intervenit după 8 ani şi nu după 10 ani.
Curtea desconsideră esenţa speţei statuând că situaţia de fapt existentă la data formulării cererii de chemare în judecată -prăvăliile se află în posesia altui pârât - trebuie să rămână în continuare aceeaşi.
O altă critică se referă la făptui că, deşi obligă pârâtul municipiul Bucureşti să emită dispoziţie motivată privind restituirea în natură a pivniţei în suprafaţă de 13,77 mp, instanţa nu pomeneşte nimic de terenul aferent acesteia.
Se susţine că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii cu motivarea că hotărârea recurată nu conţine nici motive de fapt, dar nici motivele de drept care au format convingerea judecătorului şi nici acelea pentru care au fost înlăturate apărările reclamanţilor, deşi în dosarul cauzei a fost administrat un amplu material probator.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Reclamanţii S.Ş. şi S.M.M., urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au notificat unitatea admmistrativ-teritorială deţinătoare, municipiul Bucureşti să dispună restituirea în natură a imobilului situat în str. X, compus din două prăvălii cu anexe şi teren aferent în suprafaţă de 60 mp.
De precizat că anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie şi transmiterii notificării, în temeiul sentinţei civile nr. 234 din 7 octombrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios-administrativ, bunul descris mai sus a făcut obiectul dispoziţiei de restituire în proprietate din 27 iulie 2000 către P.A.S. şi L.R.M., emisă de primarul general al municipiului Bucureşti.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 decembrie 2000, imobilul a fost înstrăinat către Ş.A., autoarea pârâtului A.I., conform certificatului de moştenitor din 15 iunie 2009.
Urmare a admiterii căii extraordinare de atac de retractare a revizuirii formulată de Primăria municipiului Bucureşti împotriva sentinței civile nr. 234 din 7 octombrie 1999, prin sentinţa civilă nr. 738 din 25 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrative, s-a constatat că anterior naţionalizării, autoarea pârâtelor P.A.S. şi L.R.M. a vândut reclamanţilor S.Q. şi S.M.M., două din cele patru prăvălii revendicate.
Esenţa principiului error communis facit jus, invocat în decizia recurată constă în faptul că terţul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care nu l-a primit de la adevăratul proprietar, nici de la proprietarul aparent cu care a contractat, dar care nu deţinea dreptul.
Pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept se cer întrunite mai multe condiţii, cumulativ: să existe o eroare comună şi invincibilă (şi nu o eroare - viciu de consimţământ cum pretind recurenţii), subdobânditorul să fie de bună-credinţă iar actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros.
Cât priveşte prima condiţie, există eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii de drept. O persoană este în aparenţă proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedeşte că acest lucru nu este real. Aparenţa trebuie să fie nu numai una comună, împărtăşită public ci şi una greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nicio prudenţă umană nu ar permite apărarea.
În cauză, la data notificării, 17 august 2001, bunul solicitat a fi restituit în natură era înstrăinat prin intermediul unui contract de vânzare-cumpărare autentic, din cuprinsul căruia rezultă că titlul de proprietate al vânzătorului a fost constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din anul 1999, intabulată, pusă în executare prin emiterea dispoziţiei administrative de restituire în proprietate în anul 2000.
Cu alte cuvinte, instanţa superioară de fond a reţinut corect incidenţa principiului conform căruia acela care a acţionat cu bună-credinţă (reclamanţii nu au răsturnat prezumţia bunei-credinţe a autorilor pârâtului la încheierea actului de vânzare-curnpărare cu titlu oneros), pe o eroare general admisă ca adevăr (în cauză hotărârea judecătorească intabulată), trebuia juridiceşte ocrotit.
Recurenţii invocă greșit dispoziţiile art,954 alin. (1) C. civ. referitoare la eroare ca viciu de consimțământ, câtă vreme instanţa a făcut aplicarea unui vechi principiu de drept, ce nu are o reglementare expresă în textele de lege şi nu a erorii ca viciu de consimţământ.
Susţin recurenţii, ca argument în favoarea existenţei erorii ca viciu de consimţământ şi nu al erorii comune şi invincibile, menţionarea în contract a dispoziţiilor art 1337 C. civ. Numai că, aşa cum s-a arătat, instanţa nu a analizat validitatea consimţământului părţilor, ci dacă cumpărătorul putea să prevadă că vânzătorul nu era adevăratul proprietar al bunului.
Contrar opiniei recurenţilor, instanţa nu a înlăturat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 738 din 25 mai 2009, ci, constatând că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, a intervenit după o perioadă lungă de timp (nefiind relevantă împrejurarea că hotărârea s-a pronunţat după 8 ani ori 10 ani) a dat eficienţă şi principiului securităţii raporturilor juridice.
Recurenţii au apelat la dispoziţiile legii speciale de reparaţie pentru acordarea măsurii reparatorii cu valoare de principiu, restituirea bunului în natură.
Legea, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, acordă măsuri reparatorii prin echivalent - art. 1 alin. (2) din actul normativ.
Instanţa, constatând că la data notificării bunul era înstrăinat, a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în conformitate cu dispoziţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Cât priveşte pivniţa restituită în natură, instanţa a reţinut că aceasta „a tăcut parte din obiectul material derivat al contractului de vânzare încheiat de către autorii reclamanţilor (contract din 20 februarie 1950 - pct. 5 - fila 12 dosar fond).
Cu alte cuvinte instanţa s-a pronunţat strict doar cu referire la contractul de vânzare-cumpărare în care nu este menţionat şi terenul aferent pivniţei.
Deşi recurenţii invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu motivează, cu referire la considerentele deciziei atacate, de ce apreciază incidenţa acestui motiv de modificare.
Simpla indicare a motivului de recurs, iară dezvoltarea sa corespunzătoare, nu se constituie într-o veritabilă critică ce poate fi supusă controlului judiciar.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, reţinând că instanţa de apei, suplinind motivarea primei instanţe, a aplicat corect legea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.Ş. şi S.M.M. împotriva Deciziei nr. 426/ A din data de 23 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4155/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4159/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
