ICCJ. Decizia nr. 4345/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4345/2013
Dosar nr. 28116/3/2007*
Şedinţa publică din 9 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, la data de 15 mai 2007 reclamanţii S.S., S.P. şi P.F. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi pe SC C. SA pentru a fi obligaţi să emită o dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a părţii din imobilul situat în Bucureşti, str. C.D., care nu a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, şi de acordare a despăgubirilor echivalente pentru partea din imobil care a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 şi să fie obligat Primarul General la plata unor daune cominatorii pe zi de întârziere, până la comunicarea deciziei către reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 4329/2007, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că a fost sesizată cu judecarea unei contestaţii împotriva refuzului nejustificat al entităţii notificate în temeiul Legii 10/2001, de rezolvare a acesteia, acţiune care, după cum s-a stabilit cu titlu obligatoriu, prin decizia nr. IX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în secţii unite, este de competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul entitatea notificată.
Prin sentinţa civilă nr. 461/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamanţilor, a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie în natură, către reclamanţi, imobilul, construcţie situat în Bucureşti, str. C.D. compus din subsol, parter (apartamentele nr. A, B şi C) apartamentul nr. F, precum şi terenul în suprafaţă de 314,25 mp, a obligat pe acelaşi pârât să acorde despăgubiri prin echivalent pentru apartamentele nr. D, E şi G şi pentru cel de la mansarda imobilului, care au fost înstrăinate, iar celelalte capete de cerere au fost respinse, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de succesori în drepturi ai foştilor proprietari ai imobilului din Bucureşti, str. C.D., numiţii S.N.I. şi P.S., fiind descendenţi ai fratelui acesteia, S.M.I. şi, respectiv nepot de frate al lui S.N.I. Imobilul, compus din teren în suprafaţă de 315 mp şi construcţie având parter şi două etaje, a fost preluat de stat prin naţionalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950.
S-a apreciat că preluarea a fost una nelegală şi abuzivă, în acord cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar pe baza relaţiilor privind situaţia juridică şi locativă actuală a imobilului, comunicate de SC C. SA, s-a stabilit că o parte a acestuia a fost înstrăinată chiriaşilor cumpărători, în baza Legii nr. 112/1995, iar restul rămas neînstrăinat se află încă la dispoziţia Municipiului Bucureşti. Făcând aplicare dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a apreciat că poate face obiectul restituirii în natură, către reclamanţi întregul imobil rămas neînstrăinat, respectiv subsolul, parterul cu apartamentele A, B şi C, apartamentul F, dar şi terenul în suprafaţă de 314,25 mp, în timp ce pentru spaţiile înstrăinate, respectiv apartamentele D, E, F şi cel de la mansardă, a stabilit dreptul reclamanţilor de a fi despăgubiţi prin echivalent valoric.
Apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva acestei sentinţe, a fost admis prin decizia civilă nr. 619 din 20 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii de primă instanţă, în sensul restituirii către reclamanţi, în natură, doar a terenului de 161 mp, curtea imobilului şi a cotei-părţi indivize de 40,6 mp teren de sub construcţie.
Considerentele care au condus la adoptarea acestei soluţii au evidenţiat că suprafaţa totală a terenului imobilului notificat este de 315 mp, din care s-a înstrăinat către chiriaşii-cumpărători, odată cu unităţile locative din clădire, o parte indiviză de 111,4 mp teren de sub construcţie, rămânând în proprietatea Municipiului Bucureşti o parte indiviză de 40,6 mp teren de sub construcţie, care doar aceasta ar putea face obiectul restituirii în natură, alături de terenul ce constituie curtea imobilului, în suprafaţă de 161 mp.
Recursul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 8606 din 7 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Făcând trimitere la dispoziţiile art. 7 alin. (11) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, dar şi la prevederile pct. 7.3 din H.G. nr. 923/2010, instanţa de recurs a arătat că pentru a aprecia asupra suprafeţei de teren ce poate fi restituită fostului proprietar, este esenţial să se determine suprafaţa de teren aferentă imobilului şi suprafeţele de teren ce au fost înstrăinate chiriaşilor-cumpărători, fiind atributul şi sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării ori a instanţei de judecată de a lămuri aceste elemente.
Întrucât instanţa de apel ce a pronunţat hotărârea atacată nu a procedat în acest sens, s-a considerat că aceasta nu a intrat în cercetarea fondului şi nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt a cauzei, în raport de normele legale menţionate şi de contractele de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate.
Rejudecănd apelul în limitele stabilite de instanţa de recurs, a fost clarificată situaţia de fapt a cauzei prin efectuarea unei expertize topo, în raport de concluziile căreia şi de prevederile legale la a căror aplicare a îndrumat decizia de casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 360A din 19 octombrie 2012 prin care a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, a modificat în parte sentinţa civilă nr. 461 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă,
În sensul că a obligat pe pârât să restituie în natură reclamanţilor imobilul din Bucureşti, str. C.D., respectiv apartamentele A, B, C şi F, precum şi terenul în suprafaţă de 40,6 mp, parte indiviză de sub construcţie, şi a obligat pe acelaşi pârât să propună reclamanţilor acordarea de despăgubiri în echivalent pentru apartamentul de la mansarda construcţiei şi pentru terenul în suprafaţă de 272,4 mp, de la aceeaşi adresă. Decizia pronunţată a păstrat şi celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a stabilit că problema juridică ce trebuie rezolvată este în ce măsură poate fi apreciat că terenul din curte, liber de construcţii, este aferent construcţiilor edificate, adică în ce măsură acest teren liber este strict necesar pentru a face posibilă utilizarea apartamentelor din imobil, potrivit destinaţiei lor.
Această problematică a fost generată de situaţia de fapt creată în speţă prin înstrăinarea unor apartamente în baza Legii nr. 112/1995 şi a unor suprafeţe de teren care sunt situate numai sub construcţie, ceea ce implică în mod necesar, ca pentru utilizarea în condiţii normale a bunului cumpărat, să li se asigure cumpărătorilor şi folosinţa terenului din curte, teren rămas în proprietatea Municipiului Bucureşti. S-a apreciat că terenul din curtea imobilului, deşi este liber, nu poate fi restituit în natură reclamanţilor deoarece această restituire ar îngrădi accesul celorlalţi proprietari la imobil şi n-ar putea fi restituit nici într-o cotă oarecare, deoarece terenul în discuţie se află de jur-împrejurul construcţiei şi este plasat într-un asemenea mod şi se află într-atât de mult la limita strictului necesar pentru a face posibilă folosinţa normală a imobilului pentru toţi locatarii, încât instanţa nu ar putea stabili o minimă suprafaţă din curte susceptibilă pentru a fi restituită în natură reclamanţilor, fără consecinţe sub aspectul limitării nepermise a folosinţei normale a imobilului de către ceilalţi proprietari.
Având în vedere dispoziţiile art. 7.3 din H.G. nr. 250/2007, astfel cum a fost modificată în anul 2010, în conformitate cu care „sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pentru aceste terenuri foştii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condiţiile legii. Prin noţiunea „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă.
Instanţa de apel a precizat, în final, că sentinţa atacată va fi modificată în apelul declarat de Municipiul Bucureşti, care va fi obligat să restituie în natură, pe lângă apartamentele nevândute din imobil, numai cota de teren aferentă acestor apartamente, din terenul aflat sub construcţie, iar pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru terenul liber din curtea imobilului şi pentru cota indiviză de teren aflată sub construcţie, deja vândută în baza Legii nr. 112/1995 odată cu apartamentele înstrăinate, pârâtul va fi obligat să propună despăgubiri potrivit dispoziţiilor din Legea specială nr. 247/2005 Titlul VII.
Având în vedere că suprafaţa totală a imobilului teren este de 313 mp, din care reclamanţii au dreptul de a li se restitui în natură numai cota de 40,6 mp (teren situat sub construcţie, aferent apartamentelor nevândute) pentru restul de teren de 272,4 mp ce nu poate fi restituit în natură, vor încasa despăgubirile prevăzute de Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs intimaţii-reclamanţi, cale de atac ce a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. şi prin care aceştia au criticat exclusiv soluţia adoptată de instanţa de apel, de a nu dispune restituirea în natură a suprafeţei de teren de 161 mp ce constituie curtea imobilului notificat, teren care, potrivit expertizei este liber.
În motivarea recursului declarat, recurenţii au formulat următoarele critici de recurs:
- Instanţa de apel a încălcat principiul restituirii în natura, prevăzut prin dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, cu referire la suprafaţa rămasă în litigiu de 161 mp, teren liber, ce nu a făcut obiectul Decretului de naţionalizare nr. 92/1952, şi care a rămas în proprietatea reclamanţilor, fiind intabulat în CF, după cum rezultă din procesul-verbal din 17 decembrie 1941, emis de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti.
- Instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, a încălcat art 1 din Protocolul 1 la Convenţie, care prevede ca orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
- Instanţa de apel nu a avut în vedere că situaţia juridică a terenului a fost dezlegată de către instanţa de fond, Tribunalul Bucureşti., prin sentinţa civilă nr. 461 din 2 aprilie 2009, încălcând astfel instituţia puterii lucrului judecat.
Dezvoltând această critică, recurenţii au arătat că prin hotărârea sa, prima instanţă a calificat preluarea imobilului de către stat ca fiind abuzivă şi nelegală din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decretul 92/1952, figurează doar imobilul construcţie, deci pentru teren, statul nu are niciun titlu. Imobilul construcţie a fost luat de către stat prin încălcarea dispoziţiilor decretului de naţionalizare, şi anume, a art. II, pentru că autoarea P.S. era casnică, soţie de lucrător la căile ferate, şi nu se încadra în dispoziţiile decretului de naţionalizare.
Fiind dezlegată această problemă de drept, instanţa de judecată trebuia să dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţa de 161 mp.
- S-a încălcat principiul neretroactivităţii legii, în raport de normele legale în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecata, cât şi de momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a celor patru apartamente de către foştii chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Susţinând această critică, recurenţii au afirmat că H.G. nr. 923/2010, care modifică şi completează normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu era aplicabilă cazului lor.
Terenul aferent celor patru apartamente vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 este terenul în suprafaţa totala de 111,4 mp, aflat sub construcţie, potrivit menţiunilor din cele patru contracte de vânzare-cumpărare. Aşadar, doar suprafaţa de 111,4 mp (de sub construcţie) a fost considerată aferentă la data vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995. La acest moment instanţa de judecată nu mai poate să intervină şi să „ajute” să se modifice conţinutul celor patru contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Instanţa de judecata, doar prin încălcarea legii, ar putea să lase terenul de 161 mp la dispoziţia Municipiului Bucureşti.
- Instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi a dat ceea ce reclamanţii nu au cerut prin cererea introductivă şi ceea ce nici apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, nu a cerut prin motivele sale de apel, respectiv, ca terenul-curte, în suprafaţa de 161 mp, să fie utilizat de către proprietarii apartamentelor din imobilul, construcţie, cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995. Adică, lăsând terenul la dispoziţia Municipiului Bucureşti pentru rezolvarea problemei legată de stabilirea suprafeţei de teren necesară a fi utilizată de către cele patru apartamente din imobil, instanţa de apel a soluţionat ceva ce nu s-a solicitat prin cererea introductivă
În plus, recurenţii au arătat că nu se înţelege în ce modalitate vor beneficia ei de terenul în discuţie.
Instanţa de apel a admis apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, fără ca acesta să fi criticat sentinţa instanţei de fond cu un motiv de apel legat de „utilizarea în condiţii normale a bunului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995”. Deci, nu exista niciun motiv de apel care să îndreptăţească instanţa de apel să dispună admiterea apelului. De asemenea, în cauză nu s-a formulat, de către pârât vreo cerere reconvenţională pe acest aspect.
Instanţa de apel i-a discriminat pe reclamanţi în raport cu foştii chiriaşi prin soluţia pronunţată deoarece, fără ca cei patru cumpărători să fi intervenit în cauză printr-o cerere de intervenţie ori fără ca aceştia să fi fost introduşi în cauza de către grijuliul Municipiu Bucureşti, le-a rezolvat lor problema utilizării terenului-curte prin atribuirea terenului liber de construcţii de 161 mp Municipiului Bucureşti în cererea de chemare în judecată; însă, aceeaşi instanţă de apel, nu rezolvă în nici un mod problema proprietarilor de drept care vor rămâne la cheremul Municipiului Bucureşti.
Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a expropriat pe reclamanţi de terenul în suprafaţa de 161 mp , împroprietărind, cu încălcarea legii şi a normelor dreptului comunitar în domeniul proprietăţii, pârâtul Municipiul Bucureşti.
Pentru situaţia în care va fi menţinută această soluţie, recurenţii au mai solicitat să se lămurească foarte clar şi fără dubii, modalitatea în care ei vor avea acces la terenul proprietatea lor, în suprafaţa de 161 mp, pentru a putea utiliza imobilului-construcţie ce le-a fost restituit în natură.
- în mod greşit instanţa de apel nu le-a acordat cheltuielile de judecată efectuate în apel, având în vedere că sunt ţinuţi de 6 ani în procese, deşi dreptul de proprietate a fost dovedit fără nicio putinţa de tăgadă încă de la data formulării notificării din anul 2001. În toată perioada 2001-2012 Municipiul Bucureşti a fost de cea mai rea credinţă şi a refuzat neîntemeiat şi nelegal să le respecte şi restituie proprietatea, a apărat interesele unor diferite persoane, şi a vândut cele patru apartamente cu încălcarea Legii nr. 112/1995. În această situaţie, trebuie să suporte măcar o parte din cheltuielile de judecată pe care recurenţii le-au făcut cu această cauză, cheltuielile reale fiind cu mult mai mari (transport, cheltuieli în celelalte faze procesuale, etc.)
În temeiul art. 242 C. proc. civ., recurenţii au cerut şi judecarea în lipsă.
Intimaţii-pârâţii nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Recursul declarat a criticat exclusiv soluţia instanţei de apel care a recunoscut, cu referire la curtea imobilului din Bucureşti str. C.D., sector 5, în suprafaţă de 161 mp, dreptul reclamanţilor la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, alături de alte părţi din acelaşi imobil, nerestituibile în natură acestora, pentru motivul înstrăinării lor anterioare, realizate în baza Legii nr. 112/1995, în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost desfiinţate, cum ar fi apartamentele D, E, G şi cel de la mansardă, împreună cu cota parte indiviză de 111,4 mp teren de sub construcţie.
Întrucât curtea imobilului este un teren liber de construcţii, recurenţii-reclamanţi consideră că acest teren este unul restituibil în natură, în sensul Legii nr. 10/2001.
Este important de precizat că soluţia instanţei de apel criticate prin recursul de faţă, succede unei decizii de casare intermediare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce a fost pronunţată în soluţionarea unui recurs care a criticat o decizie anterioară a instanţei de apel (nr. 619A din 20 octombrie 2010) chiar cu referire la soluţia pe care o adoptase aceasta, de restituire în natură, către reclamanţi, a curţii imobilului în suprafaţă de 161 mp.
Astfel, prin decizia nr. 8606 din 7 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat decizia nr. 619A din 20 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, considerându-se că în mod greşit instanţa de apel a dispus restituirea în natură a curţii imobilului din Bucureşti str. C.D., sector 5, în suprafaţă de 161 mp, către reclamanţi, fără prealabila determinare a suprafeţei de teren aferentă imobilelor (apartamentelor) înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, în înţelesul dat acestei noţiuni prin art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010, suprafeţe care sunt exceptate de la restituire conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.
Rejudecând cauza după casare şi conformându-se îndrumărilor obligatorii ale deciziei de recurs, instanţa de apel a dispus administrarea probei cu expertiză topometrică care a avut ca obiective, printre altele, şi determinarea suprafeţei de teren necesară bunei utilizări a construcţiei de către toţi proprietarii imobilului.
Concluziile expertizei întocmite de expert B.C.G. au fost cele care, alături de dispoziţiile legale la aplicarea cărora a îndrumat chiar decizia de casare din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fundamentat soluţia instanţei de apel, în rejudecare.
Pornind de la acest context al cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca fiind nefondată critica vizând încălcarea principiului restituirii în natură, consacrat prin art. 9 din Legea nr. 10/2001, cu referire la terenul în suprafaţă de 161 mp, teren ce constituie curtea imobilului, pentru care instanţa de apel a recunoscut reclamanţilor un drept la restituirea prin echivalent.
Principiul restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, consacrat prin chiar acest act normativ, nu poate opera altfel decât în cadrul de reglementare al acestei legi, iar nu cu încălcarea propriilor sale dispoziţii.
Desigur, art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, cu valoare de principiu, regula potrivit cu care imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituire în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini. Acest text de lege nu poate fi citit şi aplicat decât prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 care prevăd, în funcţie de situaţia juridică a diferitelor categorii de imobile, de situaţia lor locativă şi fizică actuală, soluţii particulare de asigurare a măsurilor reparatorii foştilor proprietari, ca şi variate cazuri de excepţii de la principiul sus menţionat. Aceasta întrucât aplicarea reală şi eficientă a acestui principiu ar fi rămas doar iluzorie dacă nu s-ar fi ţinut seama de realităţile juridice şi factuale ale bunurilor.
Este şi cazul dispoziţiilor art. 7 alin. (11) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost ea modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, dispoziţii legale a căror neaplicare la cazul dedus judecăţii, de către instanţa de apel ce a pronunţat decizia nr. 619A din 20 octombrie 2010, a condus la pronunţarea deciziei de casare din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Sublinierea pe care recurenţii o fac în criticile lor, anume că terenul imobilului din Bucureşti str. C.D., sector 5, nici măcar nu a făcut obiectul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluată doar construcţia, este nerelevantă în privinţa soluţiei pe care aceştia o critică.
Cu referire la acest element al cauzei, prima instanţă a constatat şi apreciat că întreg imobilul din Bucureşti str. C.D., sector 5, care a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, a fost preluat „nelegal şi abuziv”, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă în anexa la Decretul nr. 92/1950 erau menţionate expres ca trecând în proprietatea statului doar imobilele, construcţii, fără a se specifica nimic în legătură cu situaţia juridică a terenurilor de sub construcţii ori aferente acestora, soluţia constantă jurisprudenţială a fost în sensul de a considera că şi aceste terenuri au urmat acelaşi regim juridic cu cel al construcţiilor pe care le deserveau, deoarece ele au încetat de a se mai afla în folosinţa ori sub puterea de dispoziţie ale foştilor proprietari.
Prin urmare, chiar dacă terenul de la adresa din Bucureşti str. C.D., sector 5, nu a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, fiind menţionată expres doar construcţia, nu s-ar putea reţine că terenul a rămas mai departe în proprietatea autorului recurenţilor şi, ulterior, în proprietatea acestora, de vreme ce, timp de mai bine de 60 de ani terenul nu s-a mai aflat în folosinţa ori în sfera lor de dispoziţie ci, dimpotrivă, a fost folosit şi administrat prin organismele proprii ale statului.
Aşadar, cel mult, s-ar putea afirma despre acest teren că, deşi nu a făcut obiectul preluării de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, acesta a fost preluat de către acelaşi stat comunist în fapt, însă, în înţelesul Legii nr. 10/2001, dată fiind enumerarea exhaustivă a art. 2 alin. (1) lit. a)-i), şi preluările de fapt sunt considerate tot preluări abuzive.
În plus, Legea nr. 10/2001, în urma modificării sale prin Legea nr. 247/2005, a reglementat un regim reparator cu un caracter unitar, fără a mai prezeţita relevanţă, sub aspectul tipului de măsuri reparatorie cuvenit, faptul că bunul imobil notificat a fost preluat de stat cu titlu, ori fără titlu legal (cazul preluărilor în fapt), distincţie care exista în forma iniţială a legii.
Prin urmare, susţinerea recurenţilor în sensul că terenul imobilului notificat nu a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, rămânând în proprietatea lor conform întabulării dispusă în 17 decembrie 1941, şi că, pentru acest motiv, instanţa de apel ar fi trebuit să dispună restituirea în natură şi a curţii în suprafaţă de 161 mp, nu poate fi avută în vedere, nefiind nici reală şi nici legală.
Prin soluţia sa care, aşa cum s-a arătat, a făcut aplicare în cauză dispoziţiile art. 7 alin. (11) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, urmare a îndrumărilor obligatorii, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ale deciziei de casare, instanţa de apel nu a încălcat nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, după cum fără temei au pretins recurenţii.
Jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. în materia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este în sensul că acest temei de drept convenţional nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenţia (vezi cauza M.Atanasiu ş.a. împotriva României).
Ceea ce a sancţionat în mod constant C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, în cauzele împotriva României, a fost lipsa de coerenţă, transparenţă, eficienţă şi predictibilitate a legislaţiei menită să asigure dezdăunarea foştilor proprietari ale căror bunuri nu mai pot fi restituite în natură potrivit legislaţiei interne, iar nicidecum faptul că legiuitorul român nu a asigurat în toate cazurile restituirea în natură a bunurilor preluate sub regimul politic anterior, asupra aceste opţiuni instanţa de contencios european recunoscând dreptul suveran ale legiuitorului intern de a opta asupra soluţiei legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităţilor sale economico-sociale-financiare şi intereselor sale politice (vezi cauza M.Atanaiu ş.a, contra României).
Nefondată este şi critica de încălcare a principiului neretroactivităţii legii, recurenţii invocând prin aceasta că în cauza lor, care are la bază o acţiune aflată pe rolul instanţelor din 15 mai 2007, nu se putea face aplicare dispoziţiilor de completare şi modificare a Legii nr. 10/2001, regăsite în Legea nr. 1/2009 şi H.G. nr. 923/2010, date în aplicarea acestora, ci prevederilor cuprinse în H.G. nr. 250/2007.
Cu referire la această critică, Înalta Curte reaminteşte în primul rând, că o dezbatere a părţilor asupra aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, ca şi ale H.G. nr. 923/2010, ar fi putut fi utilă şi actuală la momentul judecării recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr. 619A din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, întrucât în această cale procedurală s-au formulat critici de nelegalitate sprijinite pe dispoziţiile acestor acte normative.
Or, nicio apărare de acest fel nu a fost formulată de recurenţii de astăzi la recursul declarat de Municipiul Bucureşti care, invoca practic, faptul că soluţia instanţei de apel conţinută în decizia nr. 619A din 20 octombrie 2010 încalcă dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009 şi norma de la pct. 7.3 din H.G. nr. 923/2010.
Reţinând şi că, la aplicarea acestor dispoziţii normative, a îndrumat, cu titlu obligatoriu, decizia de casare din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţei de recurs de astăzi nu-i rămâne decât să constate ca fiind lipsită de actualitate critica de încălcare a principiului neretroactivităţii legii de către instanţa de apel, în rejudecare. De asemenea, se impune precizarea că pe calea prezentului recurs, îndreptat împotriva deciziei instanţei de apel nr. 360A din 19 octombrie 2012, nu s-ar putea formula critici la probleme de drept dezlegate prin decizia de casare din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primul rând în considerarea caracterului irevocabil al acesteia şi în al doilea rând în considerarea obiectului actualei căi de atac, care vizează, cum s-a precizat deja, hotărârea instanţei de apel pronunţată în rejudecarea cauzei, chestiunea de drept criticată aparţinându-i acesteia doar ca urmare a aplicării ei, iar nu ca urmare a dezlegării sale.
Într-un al doilea rând, critica este şi nefondată, instanţa de recurs reamintind că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în forma sa iniţială, au suferit mai multe modificări consistente, atât în planul dispoziţiilor sale de ordin procedural, cât şi al acelora de ordin material (spre exemplu, prin Legea nr. 247/2005), jurisprudenţa constantă a instanţelor, inclusiv a instanţei supreme, fiind în sensul aplicabilităţii lor imediate în toate cazurile care, la data apariţiei modificărilor, nu fuseseră încă soluţionate de o manieră definitivă (fie printr-o dispoziţie a entităţii notificate necontestată, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă).
Or, dispoziţiile Legii nr. 1/2009 au intrat în vigoare încă din februarie 2009, ceea ce înseamnă că, într-o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost ea modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, la cazul dedus judecăţii, încă de la momentul soluţionării litigiului în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 461 din 2 aprilie 2009 ar fi trebuit să se facă aplicare prevederilor legale ale art. 7 alin. (5), explicate prin H.G. nr. 923/2010.
Contrar susţinerilor recurenţilor, prin soluţia sa, instanţa de apel nu a modificat conţinutul celor patru contracte de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriaşii cumpărători pentru spaţiile din imobilul notificat. Terenul în suprafaţă de 161 mp ce constituie curtea imobilului nu a fost în vreun fel transferat în proprietatea chiriaşilor şi nici inclus în „suprafaţa de teren situat sub construcţie” ce s-a vândut acestora, ci a rămas în proprietatea intimatului, pârât Municipiul Bucureşti, urmare a aplicării dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, dispoziţii ce instituie o altă limită (alături de celelalte regăsite în lege) de la principiul restituirii în natură, din voinţa legiuitorului de a preîntâmpina un alt gen de conflicte sociale ce ar fi putut apărea între foştii proprietari ori succesorii lor în drepturi ce au redobândit părţi/cote părţi din imobile şi actualii deţinători de părţi/cote părţi din aceleaşi bunuri. Rămas în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, prin soluţia legislativă a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, curtea imobilului notificat, în suprafaţă de 161 mp, care a fost în mod corect calificată de instanţa de apel ca având funcţiunea de „teren aferent imobilului” destinat şi necesar, prin dispunere şi amplasament, bunei utilizări a construcţiei, rămâne în folosinţa comună şi egală a tuturor proprietarilor de apartamente din imobil, aşadar, fără discriminare după cum aceştia sunt succesori ai foştilor proprietari ori chiriaşii cumpărători.
Nejustificat susţin recurenţii şi că instanţa de apel ar fi rezolvat în acţiunea lor mai degrabă drepturile şi interesele chiriaşilor-cumpărători, lăsându-le problema lor nerezolvată.
Critica este nefondată întrucât instanţa de apel nu a făcut decât să dea o rezolvare legală notificării formulate de reclamanţi, aceasta neputând refuza aplicarea unei dispoziţii a Legii nr. 10/2001 doar pentru motivul că, voinţa legiuitorului a fost aceea de a asigura o protecţie socială dobânditorilor actuali ai imobilului preluate abuziv de stat. Cum s-a arătat deja în partea de început a acestor considerente, Legea nr. 10/2001 în ansamblul ei a reglementat un set de măsuri reparatorii în favoarea foştilor proprietari ori a succesorilor lor în drepturi, însă cu luarea în considerare a actualelor realităţi juridice ori a modificărilor de ordin fizic existente în privinţa imobilelor ce fac obiectul acesteia, la data intrării în vigoare a legii şi, în unele cazuri, la data aplicării acesteia.
Nu se poate spune că „problema” recurenţilor a fost lăsată nerezolvată de instanţe, cât timp, pentru tot ceea ce nu le-a putut fi acestora restituit în natură din imobilul situat în Bucureşti str. C.D., sector 5, li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte nu poate primi nici critica de discriminare, nici aceea de realizare a unei exproprieri a terenului în suprafaţă de 161 mp, dar nici aceea de încălcare a principiului disponibilităţii sub motivaţia că instanţa de apel ar fi dat ceea ce recurenţii nu au cerut prin cererea de chemare în judecată, critici pe care recurenţii le-au invocat prin recursul lor, observând că notificarea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 şi, implicit, şi contestaţia la dispoziţia/decizia entităţii învestite ori la refuzul nejustificat al acesteia de soluţionare a notificării, nu pot conţine alte solicitări şi, implicit, rezolvări, decât cele de recunoaştere a dreptului de măsurile reparatorii prevăzute de lege, diferenţiat, în funcţie de natura bunului, de situaţia sa juridică şi de fapt actuală, după distincţiile legii.
Tot în acest context, instanţa de recurs notează că prin contestaţia formulată la 15 mai 2007 pe rolul Judecătoriei sector 2, reclamanţii au solicitat obligarea Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii/decizii de restituire în natură a părţilor din imobil nevândute şi a unei dispoziţii/decizii de despăgubire în echivalent valoric, pentru părţile din imobil înstrăinate.
Soluţia primei instanţe, modificată în parte prin decizia de apel criticată în prezentul recurs, nu face decât să asigure realizarea dreptului de despăgubire al reclamanţilor în natură şi prin echivalent, după distincţiile Legii nr. 10/2001, modificată şi completată.
De asemenea, instanţa de recurs constată că soluţia instanţei de apel, dată în rejudecare, nu face decât să răspundă criticii apelantului-pârât Municipiul Bucureşti care, încă de la data formulării apelului său exercitat împotriva sentinţei civile nr. 461 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, respectiv 2 noiembrie 2009, s-a plâns de măsura primei instanţe care a dispus „restituirea în natură a unei părţi din imobilul în litigiu fără a clarifica situaţia juridică a acestuia, (...) fără a verifica dacă acesta se poate restitui sau nu în natură”.
Prin urmare, nici sub aspectul lipsei unui cadru legal de învestire în apel, critica de încălcare a principiului disponibilităţii nu se verifică, iar pentru asigurarea respectării principiului legalităţii în soluţionarea notificării formulate, nici prima instanţă şi nici cea din apel nu aveau nevoie de o învestire formală din partea pârâtului Municipiul Bucureşti printr-o cerere reconvenţională, fiind necesară doar observarea respectării limitelor de la restituirea în natură, reglementate pentru tipul de imobil în litigiu, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Considerând că prin motivaţia expusă în cele de mai sus instanţa de recurs a răspuns inclusiv solicitării recurenţilor de a li se lămuri „foarte clar şi fără dubii” modalitatea în care vor avea acces la terenul, curtea imobilului, în suprafaţă de 161 mp, pentru a putea utiliza spaţiile din construcţie pentru care s-a putut asigura măsura reparatorie a restituirii în natură, şi având în vedere argumentele prezentate, Înalta Curte apreciază ca fiind legală soluţia dată de instanţa de apel în soluţionarea contestaţiei formulate.
În privinţa criticilor privitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate de recurenţi în apel, Înalta Curte precizează că scopul urmărit de reclamanţi era incompatibil cu soluţia de admitere a apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti şi cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care partea care cade în pretenţii este ţinută să suporte cheltuielile de judecată.
În plus, instanţa de recurs remarcă faptul că cheltuielile cu onorariile experţilor, pe care reclamanţii le-au suportat în apel, au fost necesare pentru lămurirea situaţiei juridice actuale a bunului imobil notificat şi că, şi în faza administrativă de soluţionare a notificării, acestea ar fi căzut tot în sarcina lor.
În considerarea tuturor acestor motive, instanţa va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.C., S.P., S.R., B.C.C., (în calitate de moştenitori ai recurentului-reclamant S.S., decedat), împotriva deciziei nr. 360 A din 19 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4344/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4346/2013. Civil → |
|---|
