ICCJ. Decizia nr. 4346/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4346/2013
Dosar nr. 41877/3/2008*
Şedinţa publică din 9 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 41877/3 din 6 noiembrie 2008, reclamanta I.Z. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General obligarea acestora să-i restituie suma de 4.304,56 RON (43.045.641 ROL) actualizată conform indicelui de inflaţie, sumă plătită cu titlu de preţ pentru apartamentul situat în str. R., sector 2; să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul oficial la data plăţii, reprezentând diferenţa dintre sporul de valoare al apartamentului şi preţul actualizat conform indicelui de inflaţie.
În motivare, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1999 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, a cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în Bucureşti, str. R., sector 2, locuinţă pe care anterior o ocupase în baza contractului de închiriere din 10 mai 1984, iar preţul apartamentului a fost de 56.692.506 ROL, pe care l-a achitat integral.
A susţinut că, în caz de evicţiune totală, vânzătorul trebuie să restituie integral preţul primit, fiind obligat totodată, să plătească cumpărătorului diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru şi că este îndreptăţită la plata acestei sume deoarece prin sentinţa civilă nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti a fost obligată să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie numitei P.A.S.
Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Economiei şi Finanţelor au formulat cerere de chemare în garanţie a SC A. SA, solicitând ca în cazul în care se va trece peste excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestor instituţii, chemata în garanţie SC A. SA să fie obligată la restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
A fost administrată proba cu expertiză, prin care s-a stabilit că valoarea de circulaţie a terenului şi a construcţiei, era în luna mai 2007, de 248.832 euro, echivalentul sumei de 894.697 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 511 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta I.Z. şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să-i plătească acesteia suma de 894.697 RON, reprezentând despăgubiri pentru evicţiune.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a respins pe cale de excepţie, acţiunea faţă de aceşti pârâţi. A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1999, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între Primăria municipiului Bucureşti şi reclamantă, aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului din Bucureşti, str. R., sector 2.
S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat, către moştenitoarea fostului proprietar deposedat abuziv, P.A.S.
Tribunalul a constatat că reclamanta a fost evinsă de imobilul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că a apreciat că devin aplicabile dispoziţiile art. 1337 C. civ., conform cărora vânzătorul este de drept obligat a răspunde către cumpărător pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut.
S-a reţinut că obligaţia de garanţie pentru evicţiune revine vânzătorului, în speţă pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2), (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost desfiinţat, astfel că nu se pune problema restituirii preţului de către Ministerul Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că aceasta a rămas fără obiect, în condiţiile în care acţiunea principală a fost respinsă faţă de pârâtul menţionat.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 125A din 9 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul, desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă decât o aplicaţie particulară a dispoziţiilor de drept comun cuprinse în art. 1344 C. civ. şi se referă exact la situaţia intimatei reclamante, respectiv la pierderea bunului de către chiriaşul cumpărător, în urma admiterii unei acţiuni în revendicare formulată de fostul proprietar.
În consecinţă, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiei speciale menţionate, obligaţia de restituire a sumelor solicitate de reclamantă prin acţiune cade în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Decizia din apel a rămas irevocabilă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 366 din 25 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I civilă.
S-a apreciat că în mod corect instanţa de apel, constatând că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001 şi nu dispoziţiile C. civ., în raport cu care a fost analizată şi soluţionată de prima instanţă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecarea în fond a cererii în despăgubire formulată de reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 1181 din 29 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a obligat acest pârât să plătească reclamantei valoarea de piaţă a imobilului în litigiu, în cuantum de 248.832 euro, echivalent în lei la data plăţii efective şi suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC A. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de rejudecare a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1999 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti prin mandatarul SC A. SA, reclamanta I.Z. a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în Bucureşti, str. R., sector 2, iar prin sentinţa civilă nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamanta I.Z. a fost obligată să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie numitei P.A.S., fiind astfel evinsă total.
Instanţa de fond a apreciat că este vorba de un caz special de răspundere pentru evicţiune, derogatoriu de la dreptul comun, iar conform principiului „specialia generalibus derogant”, sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea specială, nr. 10/2001, potrivit cărora, „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995”.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, potrivit dispoziţiilor coroborate ale art. 50 alin. (2), (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că legiuitorul a făcut distincţie între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de către foştii chiriaşi, în funcţie de această distincţie, cumpărătorul evins având dreptul la valoarea de piaţă a imobilului sau la restituirea preţului plătit actualizat.
În condiţiile în care nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, dar a fost admisă acţiunea în revendicare, tribunalul a constatat că reclamanta-cumpărătoare are dreptul la restituirea valorii de piaţă a imobilului, nefiind vorba despre un contract încheiat cu eludarea legii. Potrivit raportului de expertiză, această valoare a fost stabilită la suma de 248.832 euro, echivalent în RON la data plăţii efective.
Împotriva sentinţei pronunţate în rejudecare a declarat apel Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel, s-a susţinut că nu erau îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, iar intimata reclamantă nu putea primi despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului, deoarece imobilul în litigiu nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără titlu valabil, aspect reţinut în decizia civilă nr. 546/A din 2 octombrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă. Că, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi statuat asupra bunei credinţe a intimatei reclamante la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare şi, în plus, contractul nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, cum impunea textul de lege.
Apelantul a mai susţinut că instanţa de fond a greşit şi atunci când a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză, deşi acesta nu reflecta, în opinia sa, preţul real al imobilului în discuţie. Procedând astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi a generat o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei reclamante.
Îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei reclamante a mai fost argumentată şi prin faptul că preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţă a acestor imobile.
Prin decizia nr. 31/A din 11 februarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins apelul ca nefondat
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că în primul ciclu procesual s-a reţinut, cu putere obligatorie pentru instanţa de rejudecare, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, faptul că aceste dispoziţii reglementează un caz special de răspundere pentru evicţiune, derogatoriu de la dreptul comun şi calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, care este ţinut să răspundă faţă de chiriaşii aflaţi într-o astfel de situaţie specială.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a înţeles să despăgubească diferit pe chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 care sunt evinşi de bunul imobil cumpărat, după cum au încheiat actul de cumpărare cu sau fără respectarea legii ce a stat la baza încheierii lor, cum în mod corect au apreciat şi instanţele anterioare.
Or, din probele administrate, a rezultat că reclamanta a fost deposedată de imobilul deţinut în baza contractului încheiat în baza Legii nr. 10/2001, urmare a admiterii acţiunii în revendicare conform sentinţei civile nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, în considerentele căreia s-a reţinut calitatea de cumpărător de bună-credinţă a chiriaşului evins.
În raport de această situaţie de fapt şi în baza dispoziţiilor legale speciale, ce se impuneau a fi aplicate în cauză, s-a apreciat că intimata reclamantă este îndreptăţită să primească de la apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice valoarea de piaţă a imobilului şi nu preţul reactualizat.
Criticând această soluţie, apelantul pârât a susţinut că nu erau îndeplinite în cauză dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru despăgubirea intimatei reclamante la valoarea preţului de piaţă al imobilului, neexistând în cauză o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi statuat asupra bunei credinţe a acesteia la momentul încheierii actului în baza Legii nr. 112/1995.
S-a constatat că aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu mai poate fi criticată în rejudecare, în raport de dezlegarea obligatorie dată acestei probleme de drept prin hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual, iar buna credinţă a intimatei reclamante la încheierea actului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 a fost expres reţinută în considerentele deciziei civile nr. 581 din 04 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1378 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Nefondată a fost apreciată şi critica prin care apelantul pârât a susţinut că instanţa de fond ar fi greşit când a omologat raportul de expertiză efectuat, deşi acesta reţinea în concluziile sale o valoare de circulaţie exagerată a imobilului.
Aceasta, întrucât raportul de expertiză a fost efectuat în cauză cu ocazia judecăţii în primă instanţă, în primul ciclu procesual, iar concluziile sale nu au fost contestate de părţi, deşi instanţa a acordat un termen tocmai pentru ca acestea să ia cunoştinţă de expertiză şi să formuleze eventuale obiectiuni.
Cu ocazia rejudecării, apelantul pârât nu s-a prezentat şi nu a solicitat în scris instanţei de rejudecare refacerea raportului de expertiză, situaţie în care, în mod corect instanţa de fond a ţinut seama la pronunţarea deciziei recurate de concluziile acestui raport de expertiză.
S-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ., părţile nu se pot folosi în apel decât de dovezile şi de mijloacele de apărare invocate la instanţa de fond sau prin cererea de apel ori întâmpinare. Or, la instanţa de fond, apelantul pârât nu a contestat concluziile raportului de expertiză efectuat şi nici nu a pretins refacerea acestuia, iar prin cererea de apel nu a solicitat o altă expertiză.
Solicitarea a fost făcută verbal, prin reprezentant, la termenul de judecată din data de 11 februarie 2013 şi respinsă de instanţa de apel, în raport de textul de lege menţionat anterior, de dovezile şi mijloacele de apărare invocate de apelantul pârât la fond şi prin apel.
De asemenea, a fost găsită neîntemaiată critica referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie în condiţiile în care din probele administrate a rezultat că societatea chemată în garanţie a participat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în calitate de mandatar al instituţiei vânzătoare Primăria municipiului Bucureşti, iar pentru serviciile prestate cu această ocazie în favoarea mandantei a primit o sumă egală cu 1% din preţul achitat de intimata cumpărătoare pentru imobil.
Decizia a fost atacată cu recurs de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât menţine obligaţia de plată a preţului de piaţă în sarcina Ministerului Finanţelor, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, referitoare la existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi respectiv, acest contract să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Faptul că reclamanta nu a depus minime diligenţe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 şi cu reaua-credinţă a acesteia.
Pe de altă parte, deposedarea reclamantei de imobil s-a realizat în urma admiterii unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare nefiind anulat.
- Instanţa de apel a încălcat principiul dreptului de apărare, în condiţiile în care a respins proba cu expertiză solicitată de către pârât pentru determinarea valorii de piaţă a imobilului, în susţinerea criticii din apel referitoare la valoarea foarte mare stabilită prin raportul de expertiză de la instanţa de fond.
Este eronat considerentul instanţei de apel, conform căruia proba nu putea fi încuviinţată deoarece, cu ocazia rejudecării, nu s-a solicitat refacerea expertizei iar prin cererea de apel nu s-a cerut expres încuviinţarea unei astfel de probe.
Or, efectuarea probei cu expertiză în apel nu este condiţionată de formularea unei astfel de solicitări prin motivele de apel, o apreciere în sens contrar fiind de natură să încalce dreptul de apărare al părţii.
- În ce priveşte valoarea reţinută în raportul de expertiză, aceasta nu reflectă preţul real al imobilului, fiind exagerat de mare, mai ales în condiţiile în care reclamanta l-a achiziţionat la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţei.
De altfel, pentru imobilele vândute conform Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie trebuie particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Aşadar, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile n-au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale, cu luarea în considerare şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 vizând despăgubirea echitabilă.
Analizând criticile deduse judecăţii Înalta Curte constată următoarele:
- Susţinerea recurenţilor, conform căreia nu ar fi îndeplinite condiţiile de fond ale angajării răspunderii pentru evicţiunea specială reglementată de Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită.
Pe acest aspect, instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, referitoare la răspunderea statului în cazul chiriaşilor-cumpărători care sunt evinşi de bunul lor, în urma admiterii acţiunii în revendicare.
O asemenea situaţie înseamnă, implicit, lipsirea de efecte juridice a contractului de vânzare-cumpărare deţinut, fără ca desfiinţarea actului juridic să presupună, cum eronat pretind recurenţii, constatarea în prealabil, a nulităţii acestuia.
De altfel, această problemă de drept referitoare la accepţiunea sintagmei „desfiinţare a contractului” a fost deja tranşată prin decizia de casare a instanţei de recurs în care s-a reţinut că „modalităţile de desfiinţare prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a unor astfel de contracte sunt cele prevăzute de art. 20 alin. (21) din lege, anume, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare”.
Referitor la cealaltă condiţie a angajării răspunderii pe temeiul art. 501 (respectiv, încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea legii) a cărei neîndeplinire în speţă se pretinde, critica formulată pune, de asemenea, în discuţie, autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri anterioare care au statuat asupra acestui aspect.
Astfel, conform sentinţei civile nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, s-a reţinut că titlul pârâtei „este valid pentru că nu s-a cerut anularea lui”, iar potrivit deciziei nr. 1378 din 30 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă (pronunţată în recurs), s-a consemnat că buna-credinţă a cumpărătoarei este necontestată în cauză.
Or, ceea ce au statuat în mod irevocabil instanţele anterioare nu mai poate fi reevaluat jurisdicţional fără înfrângerea autorităţii de lucru judecat.
Ca atare, criticile referitoare la modalitatea în care decizia din apel a reţinut îndeplinirea condiţiilor de fond ale răspunderii pentru evicţiune sunt nejustificate.
- Are însă caracter întemeiat şi urmează să fie primită ca atare, critica vizând încălcarea dreptului de apărare al pârâtului, prin respingerea cererii de efectuare a unei expertize în faza procesuală anterioară.
Astfel, instanţa de apel a considerat că nu poate fi încuviinţată proba întrucât, cu ocazia rejudecării la fond, nu s-a solicitat refacerea raportului de expertiză şi, de asemenea, nu a fost cerută proba nici prin motivele de apel.
Procedând de această manieră, instanţa a ignorat, pe de o parte, faptul că era învestită cu o critică vizând modalitatea în care se realizase evaluarea imobilului (pretinzându-se, de către apelant, nesocotirea criteriilor de determinare a preţului de piaţă, cu consecinţa unei îmbogăţiri fără justă cauză în favoarea reclamantei) iar, pe de altă parte, a fost nesocotit regimul juridic specific unei căi devolutive de atac.
Judecând într-o cale ordinară de atac, instanţa de apel nu se limitează doar la o cenzură de legalitate, ci este chemată să stabilească şi elementele de fapt ale pricinii, evident în limitele devoluţiunii fixate prin cererea de apel.
Or, fiind învestită cu o critică ce viza întinderea despăgubirilor, instanţa nu se putea limita, în realizarea controlului, la a susţine că nu s-a cerut o contraexpertiză cu ocazia rejudecării în prima instanţă.
Aceasta, mai ales în condiţiile în care prima expertiză efectuată, şi pe care a fost fundamentată ulterior soluţia, s-a realizat în faţa unei instanţe care a reţinut lipsa calităţii procesuale a Ministerului Finanţelor (abia în căile de atac exercitate tranşându-se problema legitimării procesuale a acestui pârât).
Este eronat, totodată, considerentul instanţei de apel conform căruia proba nu putea fi încuviinţată deoarece nu a fost solicitată prin motivele de apel, cu trimitere la dispoziţiilor, art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit acestui text „părţile nu se pot folosi în faţa instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”, iar teza a II-a a aceluiaşi alin. încuviinţează şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Or, atâta vreme cât instanţa fusese învestită cu motivul de critică referitor la evaluarea imobilului, rezultă că dezbaterile asupra probatoriului cauzei puteau purta şi asupra solicitării efectuării unei noi expertize şi că, astfel, cererea pe acest aspect a apelantului-pârât nu era în afara cadrului procesual ci, dimpotrivă, în legătură cu susţinerea unui motiv de apel.
Altminteri, partea s-ar afla într-o altă situaţie juridică, aceea reglementată de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., când nu şi-ar fi motivat calea de atac, iar „instanţa de apel se pronunţă în fond numai pe baza celor invocate la prima instanţă”.
În realitate, în limitele devoluţiunii fixate prin cererea de apel, instanţa trebuia să procedeze în condiţiile stabilite prin art. 295 C. proc. civ., ordonând refacerea sau completarea expertizei, probă necesară pentru soluţionarea cauzei faţă de criticile asupra cărora urma să se pronunţe.
Procedând diferit, curtea de apel a nesocotit caracterul devolutiv al căii de atac şi s-a limitat, în judecata realizată, la a considera că elementele de fapt ale pricinii sunt definitiv stabilite, realizând doar un control de legalitate.
Faţă de încălcarea normelor procedurale menţionate şi a regulilor desfăşurării judecăţii în apel, Înalta Curte va constata incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (text în care, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sunt încadrabile criticile vizând încălcarea dreptului de apărare) şi, admiţând recursul, va casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Separat de aspectele analizate anterior, referitoare la greşita evaluare a cererii de probe în apel, instanţa de rejudecare va avea în vedere, în reţinerea cadrului procesual al judecăţii, şi faptul că prin decizia de casare s-a stabilit legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, iar admiterea prezentului recurs şi în considerarea poziţiei de subiect de drept procesual a Statului Român s-a făcut doar din considerente de ordin formal, determinate de menţionarea acestuia în dispozitivul deciziei din apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 31 A din 11 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4345/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4347/2013. Civil → |
|---|
