ICCJ. Decizia nr. 4347/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4347/2013

Dosar nr. 18762/3/2009*

Şedinţa publică din 9 octombrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. 18762/3/2009, contestatorii P.V.,C.P., P.A., T.V. şi P.O. au formulat contestaţie în contradictoriu cu A.V.A.S., contestaţie prin care au solicitat anularea art. 3 din decizia nr. 103 din 31 martie 2009 emisă de intimată şi obligarea intimatei să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 7.000 mp teren.

În motivarea cererii, contestatorii au arătat că Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă prin sentinţa civilă nr. 1413/2007, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 711 din 28 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a obligat A.V.A.S. să emită o decizie de restituire în echivalent pentru suprafaţa de 48.033 mp teren ce formează în prezent incinta Fabricii de Bere SC U. SA Buzău.

Intimata s-a conformat parţial hotărârilor judecătoreşti întrucât pentru terenul în suprafaţă de 7.000 mp a refuzat să propună acordarea de măsuri reparatorii, declinându-şi competenţa în favoarea Primăriei Municipiului Buzău.

Reclamanţii contestatori au apreciat că refuzul soluţionării favorabile şi pentru suprafaţa de 7.000 mp este nelegal întrucât intimata nu respectă dispoziţiile sentinţei civile nr. 1413/2007 prin care A.V.A.S. ar fi fost obligată să emită o decizie de restituire în echivalent referitor la imobilul teren şi construcţie „ce au făcut obiectul cererii de chemare in judecată”. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea intimatei „să emită o decizie-de acordare a despăgubirilor pentru suprafaţa de teren de 48.033 mp pe care se află înregistrată fabrica de bere SC U. SA Buzău”. Acordând măsuri reparatorii numai pentru suprafaţa de 41.033 mp, intimata nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti, fapt ce a demonstrat, fără echivoc, nelegalitatea deciziei din acest punct de vedere.

Reclamanţii contestatori au arătat că obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii pentru 7.000 mp care se află tot în incinta Fabricii de Bere privatizată de A.V.A.S. revenea tot acestei intimate. Cei 7.000 mp, au fost atribuiţi de Consiliul Local al Municipiului Buzău fostei SC S.T.A.C. SA Buzău. Această societate comercială a fost, de asemenea privatizată de A.V.A.S., aşa încât terenul de 7.000 mp. a intrat în proprietatea firmei respective care la rândul ei l-a înstrăinat prin acte civile, fabricii de bere.

La data de 26 mai 2009, reclamanţii au precizat acţiunea solicitând instanţei să acorde măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 7.000 mp potrivit Legii nr. 10/2001, invocând în susţinerea cererii precizate decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 10 iunie 2009, pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii având în vedere că prin hotărârile judecătoreşti în executarea cărora a fost emisă decizia contestată a A.V.A.S., aceasta a fost obligată doar să soluţioneze notificarea. În declinarea competenţei pentru diferenţa de teren în favoarea Primăriei Municipiului Buzău, A.V.A.S. a avut în vedere situaţia juridică a imobilului, respectiv adresa din 30 noiembrie 2005 emisă de SC U. SA care atestă că societatea privatizată de A.V.A.S. deţine un teren de 41.033 mp în Buzău din totalul revendicat.

Prin sentinţa civilă nr. 1428 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea precizată formulată de către contestatori în contradictoriu cu intimata A.V.A.S., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, tribunalul a analizat ca primă problemă, efectele pe care le produce, în prezenta cauză, sentinţa civilă nr. 1413 din 5 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel cum a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 711 din 28 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Tribunalul a înlăturat afirmaţia reclamanţilor că A.V.A.S. avea obligaţia să le acorde direct măsuri reparatorii pentru acest imobil, pentru suprafaţa solicitată, reţinând că avea doar o obligaţie de a face, respectiv de a soluţiona notificarea, ceea ce semnifică pronunţarea unei soluţii de admitere a notificării, de respingere, sau precum în cazul de faţă, de declinare a competenţei pentru o anumită suprafaţă de teren, în considerarea naturii juridice a acestui imobil.

Prin decizia contestată, A.V.A.S. a acordat la art. 2 măsuri reparatorii reclamanţilor pentru suprafaţa de 41.033 mp evidenţiat în patrimoniul SC U. SA, declinând competenţa de soluţionare în favoarea Primăriei Buzău, pentru diferenţa de 7.000 mp, ceea ce nemulţumeşte pe contestatori în opinia cărora competenţa de soluţionare ar reveni tot A.V.A.S.

Referitor la acest aspect, Tribunalul a constatat că prin emiterea deciziei nr. 103/2009 de către A.V.A.S. acest pârât şi-a îndeplinit obligaţia care revenea în temeiul sentinţei civile nr. 1413 din 5 noiembrie 2007 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 33894/3/2006.

Cel de al doilea aspect criticat de către reclamanţi priveşte competenţa de soluţionare a notificării cu privire la diferenţa de 7.000 mp din suprafaţa totală de 48.033 mp solicitată iniţial de reclamanţi.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.

Din acest text de lege, coroborat cu art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rezultă că pentru a fi incidente prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii ar fi trebuit să facă dovada că diferenţa de 7.000 mp din totalul suprafeţei de 48.033 mp pretins a fi solicitată iniţial de reclamanţi este evidenţiată în patrimoniul SC U. SA, ipoteză în care, într-adevăr, competenţa de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent ar fi aparţinut instituţiei publice care a efectuat privatizarea, anume, A.V.A.S.

Asupra situaţiei juridice a suprafeţei de 7.000 mp din totalul de 48.033 mp solicitată iniţial de reclamanţi, tribunalul a reţinut că prin notificarea depusă de reclamanţi, contrar celor afirmate de aceştia prin prezenta acţiune, au solicitat doar 45.000 mp în temeiul Legii nr. 10/2001 de la SC U. SA sucursala Buzău.

Conform deciziei nr. 18 din 31 ianuarie 1976 emise de Consiliul Popular al judeţului Buzău în administrarea fabricii de bere şi malţ Buzău au fost transmisă o suprafaţă de 41.033 mp. Potrivit adresei din 30 noiembrie 2005 emisă de U.B. se confirmă faptul că suprafaţa de teren în administrarea fostei fabrici de bere şi malţ Buzău este de 41.033 mp.

Având în vedere că reclamanţii au solicitat prin notificare doar 45.000 mp pe care ar fi fost construită o fabrică de bere SC U. SA, o autogară pentru transport călători, în prezent dezafectată şi un cimitir, şi nu 48.033 mp, tribunalul a apreciat că susţinerile acestora cu privire la existenţa, în incinta şi patrimoniul SC U. SA a unei suprafeţe de 7000 mp, în plus faţă de cei 41.033 mp pentru care A.V.A.S. a acordat deja măsuri reparatorii, nu sunt dovedite. În acest sens, tribunalul a reţinut şi concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 4187/114/2007 al Tribunalului Buzău în care s-a menţionat că suprafaţa de teren deţinută de fabrica de bere este de 4 ha.

Cu privire la precizarea acţiunii prin care reclamanţii au solicitat ca instanţa sesizată cu prezenta contestaţie să acorde pe fond măsuri reparatorii prin echivalent pentru această suprafaţă de 7.000 mp, prima instanţă a reţinut că Primăria Municipiului Buzău a emis dispoziţia din 23 iulie 2009, emisă în executarea sentinţei civile nr. 231 din 10 martie 2008 a Tribunalului Buzău, modificată prin decizia nr. 146 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Ploieşti şi avându-se în vedere şi decizia A.V.A.S. din 31 martie 2009 de declinare a competenţei de soluţionare în favoarea Primarului Municipiului Buzău pentru construcţii demolate şi restul terenului.

Ulterior, această dispoziţie a fost contestată de către cumpărătorii de drepturi litigioase L.I., L.G., C.A., C.V., formând obiectul Dosarului nr. 3286/114/2009 al Tribunalului Buzău.

În cadrul Dosarului nr. 3607/114/2009 al aceleiaşi instanţe şi reclamanţii din cauză au solicitat anularea parţială a dispoziţiei din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău tocmai în sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafaţă de 7.000 mp situat în B., judeţ Buzău, iar în cazul în care acest lucru este posibil, să se acorde măsuri reparatorii în condiţiile prevăzute de legea specială.

Cele două acţiuni împotriva dispoziţiei din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău au fost conexate la termenul din 9 decembrie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 352 din 3 martie 2010, instanţa a respins contestaţia conexă formulată de contestatorii P.V., P.A., C.P., T.V., P.O. în contradictoriu cu Municipiul Buzău, reţinând că, sub aspectul despăgubirilor pentru această suprafaţă de teren parte din suprafaţa mai mare solicitată de către notificatori, a fost emisă anterior dispoziţia din 8 mai 2007 a Municipiului Buzău, a cărei legalitate a făcut obiectul controlului jurisdicţional al instanţelor. În acest context, s-a considerat, prin decizia nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, că nu se poate ca, printr-o nouă dispoziţie, să se stabilească măsura acordării de despăgubiri pentru suprafaţa de 20,67 ha în locul acordării terenului în compensare şi nici nu se poate reveni prin proprie voinţă asupra unui act de executare deja încheiat, respectiv procesul verbal din data de 11 mai 2009. De asemenea, în dezlegarea problemei de a şti dacă cei 7.000 mp solicitaţi de contestatori prin acţiunea conexă au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 20 noiembrie 2007 de Biroul Notarilor Publici „V.V.”, s-a arătat că chiar în ipoteza în care s-ar constata că această suprafaţă nu face parte din acel contract, totuşi „nu se poate trece peste autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 231/2008 prin care s-a dispus mai întâi atât acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate, cât şi restituirea în natură a terenurilor de 4.300 mp, 1.637 mp, 1.637 mp şi 3.100 mp, precum şi acordarea de măsuri reparatorii în teren echivalent pentru suprafaţa de 20,67 ha către cesionari”.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel din acel dosar, dacă s-ar accepta acordarea de măsuri reparatorii pentru această suprafaţă de teren, s-ar ajunge indirect la înfrângerea celor statuate cu autoritate de lucru judecat în sentinţa civilă nr. 231/2008 prin care s-a dispus deja, printre altele, acordarea de măsuri reparatorii în teren echivalent pentru suprafaţa de 20,67 ha.

Mai mult, această solicitare de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru cei 7.000 mp cu care contestatorii au învestit în paralel două instanţe diferite de judecată, este promovată în contradictoriu cu A.V.A.S., fără ca contestatorii să justifice în vreun fel calitatea procesuală pasivă a acestui pârât pe capătul de cerere precizat cu privire la acordarea în mod direct de către instanţă a măsurilor reparatorii pentru un imobil situat în Municipiul Buzău.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a respins critica formulată împotriva art. 3 din decizia nr. 103/2009 a A.V.A.S. având în vedere că, contestatori nu au făcut dovada potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 că cei 7.000 mp sunt evidenţiaţi în patrimoniul societăţii comerciale privatizate de A.V.A.S.

În ceea ce priveşte solicitarea contestatorilor din cererea precizată ca instanţa să soluţioneze ea însăşi pe fond notificarea şi să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru această suprafaţă, tribunalul a constatat că această solicitare a fost formulată ca cerere conexă şi în litigiul ce a făcut obiectul deciziei nr. civile nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti a respins ca fiind neîntemeiată această solicitare având în vedere că prin soluţiile anterior pronunţate (sentinţa civilă nr. 231/2008) s-au acordat deja măsuri reparatorii în teren echivalent pentru suprafaţa de 20,67 ha.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel P.V., P.A., C.P., T.V. şi P.O., formulând următoarele critici:

1. A.V.A.S. avea calitatea de a se pronunţa asupra măsurilor reparatorii pentru suprafaţa de 7,000 mp teren ce nu mai putea fi restituit în natură, greşit reţinându-se că reclamanţii ar fi învestit două instanţe cu acelaşi obiect, terenul de 7.000 mp în litigiu. A.V.A.S. şi-a declinat competenţa pentru cei 7.000 mp către Primăria Buzău care a refuzat să se pronunţe, întrucât prin dispoziţia primarului din 2009 s-au acordat drepturi cesionarilor „mai puţin drepturile cedenţilor ce fac obiectul Dosarului civil nr. 33894/2006, acesta fiind investit pentru suprafaţa întreagă de 48.033 mp teren”.

Greşit s-a stabilit că nu s-a făcut dovada de către reclamanţi, asupra existenţei suprafeţei de 7.000 mp în realitate, notificarea a purtat asupra a 83.630 mp şi nu doar 45.000 mp cât au apreciat ei, că s-ar afla în incinta SC U. SA iniţial.

În mod nelegal, prima instanţă a constatat că situaţia juridică a celor 7.000 mp a făcut obiectul unei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001, fără a se observa că terenul de 7.000 mp, nu a fost inclus în dispoziţia din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău şi nici în dispoziţia anterioară din 8 mai 2007 emisă de Primăria Buzău şi nu a făcut obiectul restituirii, nici către cesionarii de drepturi litigioase, familiile L. şi C., în contract prevăzându-se expres că nu fac obiectul cesiunii, terenurile care fac obiectul Dosarului nr. 33894/2006 a Tribunalului Bucureşti.

Decizia civilă nr. 146 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Ploieşti care a modificat sentinţa civilă nr. 231 din 10 martie 2008 a Tribunalului Buzău, nu a clarificat situaţia celor 7.000 mp, deşi a consemnat că această suprafaţă nu a făcut obiectul contractului de cesiune.

Pe de altă parte, Primăria Buzău acordă măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 155.568 mp (15,55 ha) deşi actele de proprietate ale reclamanţilor dovedesc 22 ha, astfel cum se consemnează şi în raportul de expertiză.

Prin decizia civilă nr. 237/A din 7 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, a respins apelul formulat de apelanţii-contestatori.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, referitor la calitatea A.V.A.S. de a se pronunţa asupra măsurilor reparatorii pentru suprafaţa de 7.000 mp, că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, 14 februarie 2001, suprafaţa de teren de circa 7.000 mp invocată (fosta autogara) era încă deţinută de SC S.T.A.C. SA, formând ulterior acestei date, obiectul unui aport social şi apoi al vânzării, bunul ajungând în patrimoniul SC U. SA, perioadă pentru care, pârâta A.V.A.S. nu mai avea calitatea de instituţie publică în sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001, de a propune măsuri reparatorii pentru terenul în cauză, legiuitorul abilitând instituţia arătată în sensul menţionat, doar pentru actele derulate, de privatizare, înstrăinare, până la data de 14 februarie 2001.

Referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat decurgând din sentinţa civilă nr. 1413/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa arătată, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat strict pe „obligaţia de a face”, în sensul ca A.V.A.S. să soluţioneze notificarea cu care a fost învestită, prin emiterea unei decizii motivate, autoritatea de lucru judecat opunându-se în aceste limite, iar nu şi cu privire la conţinutul drepturilor pe care decizia trebuia să o cuprindă, aceasta aparţinând în exclusivitate instituţiei abilitate.

Instanţa de apel a mai reţinut că, aşa cum s-a menţionat şi în sentinţa civilă nr. 352/2010 a Tribunalului Buzău (prin care s-a anulat dispoziţia din 23 iulie 2009 şi măsurile dispuse prin aceasta), şi cum a reţinut şi prima instanţă, cu privire la cei 7.000 mp teren au fost învestite două instanţe de judecată, pentru care deja s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent cesionarilor de drepturi litigioase, cu autoritate de lucru judecat, potrivit sentinţei civile nr. 231/2008 pronunţată de Tribunalul Buzău (definitivă prin decizia nr. 146/2008 a Curţii de Apel Ploieşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 4268/2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 4187/114/2007), în care s-au valorificat şi constatările şi concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză şi depuse la dosar, la solicitarea instanţei.

Chemarea A.V.A.S. de către reclamanţi, în prezenta cauză, pentru acelaşi teren de 7.000 mp, pentru care s-a dat o soluţie irevocabilă prin hotărârile judecătoreşti sus-menţionate, ar încălca puterea lucrului judecat prin care s-a statuat cu privire la drepturile la măsuri reparatorii şi persoanele îndreptăţite, cumpărătorii de drepturi litigioase pentru restituirea în natură a terenului de 2.100 mp, parcare fabrica de bere şi măsuri

În echivalent pentru restul terenului până la 20,67 ha şi despăgubiri pentru construcţiile demolate.

Tot astfel, s-ar încălca cele statuate cu putere de lucru judecat şi prin sentinţa civilă nr. 352/2010 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă prin respingerea apelurilor reclamanţilor şi al Municipiului Buzău prin decizia nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 4268 din 30 martie 2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, inclusiv cu privire la existenţa suprafeţei de teren de 7.000, mp în incinta SC U. SA, hotărâri prin care, cu privire la o suprafaţă de teren de 7.500 mp, şi clădiri (conac), instanţele judecătoreşti au statuat că acestea s-au aflat în altă zonă a municipiului, nu în incinta SC U. SA, terenul fiind afectat în întregime de sistematizare, pentru care, astfel, s-au propus măsuri în echivalent. Referitor la suprafaţa de 2.100 mp ce este reprezentată în schiţa la raportul de expertiză din Dosarul nr. 4187/114/2007, în zona parcare fabrică de bere, instanţa de apel a reţinut că aceasta a fost restituită în natură în favoarea cesionarilor de drepturi litigioase, constatate ca fiind persoane îndreptăţite, faţă de reclamanţii din prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii P.V., P.A., T.V., P.O., C.P., formulând următoarele critici:

1. Intimata-pârâtă A.V.A.S. nu are calitatea de a se pronunţa asupra măsurilor reparatorii pentru suprafaţa de 7.000 mp, teren aflat în incinta fabricii de bere SC U. SA Buzău, preluat de la fosta SC S.T.A.C. SA Buzău, fiind fără relevanţă în prezenta cauză ce a făcut cu terenul în discuţie unitatea privatizată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001.

2. În mod greşit s-a stabilit că prin obligarea A.V.A.S. la acordarea de măsuri reparatorii s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele din municipiul Buzău. În acest sens, reclamanţii au arătat că prin cele două dispoziţii emise cu privire la notificările formulate în cauză, Primăria municipiului Buzău nu s-a referit la suprafaţa de 7.000 mp aflată în incinta fabricii de bere, iar faptul că reclamanţii au contestat decizia nr. 447/2009 nu schimbă cu nimic îndreptăţirea la măsuri reparatorii.

Prin decizia nr. 1151 din 22 februarie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţi, împotriva deciziei civile nr. 237/A din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Recursul a fost admis pentru următoarele argumente:

I. Înalta Curte a constatat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că A.V.A.S. nu ar avea calitatea de a se pronunţa asupra măsurilor reparatorii.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în conţinutul dat prin decizia nr. 830 din 24 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”, iar potrivit alin. (2) „dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate”.

De asemenea, potrivit art. 29 alin. (3) din acelaşi act normativ, „în situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează, sau, după caz, a efectuat privatizarea (...)”.

Din adresa din 17 februarie 2011 emisă de A.V.A.S., a rezultat că privatizarea SC S.T.A.C. SA Buzău s-a realizat prin încheierea, de către Direcţia Teritorială Buzău a F.P.S. a contractului din 31 martie 2000 având ca obiect vânzarea-cumpărarea unui pachet de 111.204 acţiuni reprezentând 59,696% din capitalul social al societăţii, cumpărător unic fiind SC I.R.T. SRL.

De asemenea, există la dosar anexa la contractul arătat mai sus, reprezentată de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 iunie 1993, pentru suprafaţa de 42.481 mp, aflaţi în proprietatea SC S.T.A.C. SA.

Înalta Curte a reţinut că, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. a privatizat fosta autogara de transport, care deţinea o suprafaţă de peste 4 ha teren, incluzând suprafaţa de 7.000 mp împrejurarea că ulterior privatizării, SC S.T.A.C. SA realizează acte de dispoziţie cu privire la terenul în discuţie, nu are nicio relevanţă asupra competenţei de emitere a dispoziţiei cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, de către A.V.A.S., întrucât o asemenea competenţă este determinată de alte criterii prevăzute de lege, îndeplinite în cauză, iar nu de existenţa, la data solicitării de restituire, a bunului litigios în patrimoniul societăţii privatizate deţinătoare iniţială a acestuia.

De asemenea, sub acest aspect nu interesează dacă şi de câte ori bunul în litigiu a făcut obiectul unor vânzări succesive, important fiind ca la data privatizării acesta să se fi găsit, aşa cum s-a dovedit în cauză, în patrimoniul societăţii comerciale privatizate de A.V.A.S., situaţie faţă de care instituţia arătată are calitatea de entitate îndreptăţită să emită dispoziţie de propunere a măsurilor reparatorii (în funcţie de situaţia concretă ce va rezulta în legătură cu regimul juridic al terenului pretins).

II. Referitor la suprafaţa de 7.000 mp despre care recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu le-a fost restituită prin echivalent nici până în prezent, Înalta Curte a constatat că instanţele anterioare nu au analizat şi nu au stabilit în ce măsură această suprafaţă este inclusă sau nu în suprafeţele deja restituite şi dacă s-au acordat măsuri reparatorii, situaţie ce impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru lămurirea aspectelor arătate.

Astfel, pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut greşit că s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat conform sentinţei nr. 352 din 3 martie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 3286/114/2009 şi a sentinţei nr. 231 din 10 martie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 4187/114/2007, dosare în cadrul cărora reclamanţii ar fi solicitat măsuri reparatorii pentru aceeaşi suprafaţă de 7.000 mp.

S-a apreciat că demersurile judiciare ale reclamanţilor, indiferent că s-au purtat în contradictoriu cu A.V.A.S. şi au vizat anularea dispoziţiei din 31 martie 2009 emisă de această instituţie (cum este cazul litigiului de faţă), ori s-au purtat în contradictoriu cu Primăria municipiului Buzău şi au vizat obligarea acesteia la emiterea unei dispoziţii de restituire, respectiv, anularea dispoziţiei din 23 iulie 2009, emisă în executarea obligaţiei stabilită de instanţă (cum este cazul litigiului obiect al Dosarului nr. 3286/114/2009), tind către obţinerea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 7.000 mp. despre care reclamanţii susţin că se află în incinta fabricii de bere SC U. SA Buzău.

Hotărârile judecătoreşti sus-menţionate au fost însă casate, neputând fi opuse cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, situaţia juridică a suprafeţei de 7.000 mp solicitată de reclamanţi nefiind clarificată.

Prin sentinţa civilă nr. 231 din 10 martie 2008 la care face referire instanţa de apel, li s-au restituit reclamanţilor, în natură, suprafeţele de teren libere, respectiv, 4.300 mp drum canal centură, 2.100 mp parcare fabrica de bere, 1.637 mp centură pasaj, 3.100 mp parcarea pasaj, identificate conform raportului de expertiză, iar pentru restul terenului până la 20,67 ha s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent. Această hotărâre a fost modificată prin decizia nr. 146 din 20 mai 2008 doar sub aspectul suprafeţei de 2.100 mp care a fost considerată imposibil de restituit în natură.

Sentinţa civilă nr. 352 din 3 martie 2010, de asemenea menţionată de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, a fost desfiinţată prin decizia nr. 4809 din 3 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind în prezent în rejudecare pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 4454/114/2009, judecata acesteia fiind suspendată până la soluţionarea prezentului dosar.

Prin decizia de casare nr. 4809 din 3 iunie 2011 a Înaltei Curţi s-a reţinut că nu s-a analizat dacă obiectul hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate acoperă în totalitate pretenţiile reclamanţilor, evaluare ce ar fi trebuit să se realizeze prin compararea suprafeţelor de teren vizate de acele hotărâri cu cea care constituie obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv, 7.000 mp.

Întrucât o asemenea analiză nu a fost efectuată, nu s-a putut considera că a fost soluţionată în fond contestaţia reclamanţilor, impunându-se rejudecarea cauzei pentru lămurirea aspectelor anterior arătate, cu suplimentarea probatoriilor, dacă se va considera necesar.

Referitor la sentinţa civilă nr. 231 din 10 martie 2008, prin decizia de casare s-a reţinut că, deşi instanţa s-a pronunţat în acea cauză pentru o suprafaţă de 20,67 ha, notificările reclamanţilor din 13 august 2001 şi din 31 octombrie 2001 privind o suprafaţă de 38.630 mp, iar notificările privind o suprafaţă de 83.630 mp (din care s-a pretins că o suprafaţă de 45.000 mp s-ar afla în detenţia SC U. SA) însumate, vizează o suprafaţă mai mare de 20,67 ha teren, situaţie faţă de care, în raport cu această hotărâre, nu se poate constata incidenţa autorităţii de lucru judecat.

S-a mai reţinut că nu s-a cercetat motivul pentru care primarul, învestit pentru diferenţa de 7.000 mp de către A.V.A.S., nu s-a pronunţat explicit asupra acestei suprafeţe, şi că nu este exclus ca suprafaţa de 7.000 mp să facă parte din cei 20,67 ha menţionată în sentinţa civilă sus-arătată, dar acest lucru nu este evidenţiat în conţinutul niciuneia dintre hotărârile pronunţate în cauză până la acest moment, cauza nefiind cercetată sub acest aspect de către instanţele anterioare.

Faţă de cele anterior învederate, în rejudecare, s-au dat îndrumări instanţei de apel de a compara suprafeţele de teren faţă de care s-a recunoscut reclamanţilor (cedenţi şi cesionari), prin hotărâri judecătoreşti, dreptul la măsuri reparatorii, cu cele pentru care s-au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, pentru a se stabili dacă suprafaţa de 7.000 mp este inclusă sau nu în vreuna din suprafeţele pentru care s-au acordat deja măsuri reparatorii, dacă este inclusă sau nu în suprafeţele deja restituite în natură, ori care este provenienţa şi localizarea acestei suprafeţe, aceasta urmând a administra toate probatoriile concludente, utile şi pertinente în clarificarea acestei situaţii.

Prin decizia civilă nr, 399/A din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare după casarea cu trimitere, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi pentru următoarele considerente:

Apelanţii, în esenţă, au motivat că A.V.A.S. avea calitate pentru a se pronunţa asupra celor 7.000 mp a căror existenţă a fost dovedită şi care nu au fost incluşi în dispoziţia din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău.

Potrivit îndrumărilor date de instanţa de control judiciar urma să se facă noi probatorii pentru stabilirea corectă a terenului de 7.000 mp în spaţiu şi a situaţiei sale juridice din prezent.

Cu toate demersurile instanţei de trimitere, apărătorul apelanţilor a arătat că nu înţelege să administreze această probă, că nu solicită restituirea terenului în natură, ci conform Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. să fie obligată prin dispoziţie la acordarea de despăgubiri.

S-a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri pentru terenul de 7.000 mp a cărui situaţie nu a fost lămurită (a făcut parte din cei 20,67 ha sau nu) fapt cerut imperios şi de instanţa de casare.

Din mijloacele de probă o asemenea situaţie nu se poate clarifica, iar alte înscrisuri nu au mai fost depuse de către apelanţi.

S-a apreciat că, prin refuzul de a administra expertiza care era esenţială în lămurirea cauzei, practic apelanţii au paralizat propria cerere şi într-un fel şi-au manifestat dezinteresul în soluţionarea legală a cererii.

Cum alte mijloace de probă sau probe noi nu s-au administrat faţă de instanţele anterioare ce au soluţionat fondul şi apelul, instanţa de apel a constatat că, prin refuzul de a completa probatoriul indicat de instanţa de control judiciar, practic apelanţii nu mai insistă în clarificarea legală a cauzei.

În consecinţă, curtea de apel a precizat că a reluat raţionamentul primei instanţe care a soluţionat apelul, considerând că motivele de apel sunt neîntemeiate şi ca urmare, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanţii reclamanţi considerând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând, pe fond, anularea art. 3 din decizia nr. 103 din 31 martie 2009 emisă de intimată şi acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 7.000 mp teren, potrivit Legii nr. 10/2001.

I. Arată recurenţii că, încălcând dispoziţiile art. 295 şi urm. C. proc. civ., curtea de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel iar motivarea ambiguă şi contradictorie este străină de natura pricinii.

Ca instanţă de trimitere, curtea de apel trebuia să se pronunţe asupra motivelor de nelegalitate şi netemeinicie formulate împotriva sentinţei civile nr. 1428/2010 a Tribunalului Bucureşti, respectând îndrumările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.

Instanţa de apel a refuzat să examineze motivele de apel şi să verifice „în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”, aşa cum avea obligaţia potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de instanţă, recurenţii susţin că nu şi-au manifestat dezinteresul în finalizarea legală a cauzei.

Când instanţa a pus în discuţie necesitatea efectuării unei expertize topografice fără să indice cu claritate şi concret obiectivele unei astfel de probe, şi-au exprimat opinia arătând că expertiza nu ar aduce lămuriri privind situaţia terenului de 7.000 mp şi, deci, ar fi neconcludentă şi nepertinentă. Dacă instanţa aprecia concludenta şi pertinenţa probei, putea să o dispună fără să tină cont de opinia reclamanţilor, mai ales că aceştia nu au refuzat efectuarea probei, aşa cum eronat s-a reţinut ci doar şi-au exprimat o opinie, supusă evident cenzurii instanţei.

Pe de altă parte, arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare, nu a recomandat efectuarea unei expertize topografice, iar faţă de constatările expertizei efectuate deja în cauză, au susţinut că o nouă expertiză topografică nu ar fi avut nici o utilitate. Cei 7.000 mp teren pe care îi deţine fabrica de bere puteau fi oriunde în incinta de 5,57 ha constatată prin expertiză. Chiar dacă s-ar fi făcut o identificare faptică a suprafeţei respective, aceasta nu ar fi avut nici o relevanţă, întrucât nu solicită restituirea în natură a celor 7.000 mp, ci doar măsuri reparatorii sub forma unor despăgubiri băneşti.

Curtea de apel era obligată să facă aplicaţiunea dispoziţiilor art. 27 şi 29 din Legea nr. 10/2001 şi să dispună acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 7.000 mp teren, respectând, astfel, decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În această fază procesuală, curtea de apel, ca instanţă de rejudecare, trebuia să constate că unele critici din cererea de apel nu mai pot face obiectul controlului judiciar, întrucât, prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că intimata A.V.A.S. avea calitatea să emită dispoziţia de propunere a măsurilor reparatori şi că nu există autoritate de lucru judecat.

Respectând îndrumările deciziei de casare, în rejudecare, instanţei de trimitere îi revenea sarcina de a stabili în ce măsură această suprafaţă este inclusă sau nu în suprafeţele deja restituite şi dacă s-au acordat măsuri reparatorii.

Recurenţii reiau, pe fond, critica referitoare la greşita executare a sentinţei civile nr. 1413/2007, susţinând că, acordând măsuri reparatorii numai pentru suprafaţa de 41,033 mp, intimata A.V.A.S. nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti, întrucât prin decizia nr. 103 din 31 martie 2009, şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificării pentru suprafaţa de 7.000 mp (48.033 mp- 41,033 mp), în favoarea Primăriei Municipiului Buzău.

Susţin că Primăria Buzău, prin dispoziţia din 23 iulie 2009, nu a restituit terenul de 7.000 mp şi nici nu a acordat măsuri reparatorii. Decizia nu consemnează nimic despre suprafaţa de 7.000 mp iar la art. 5 şi art. 6 din respectiva dispoziţie se consemnează expres că acel contract de cesiune de drepturi litigioase încheiat la 20 noiembrie 2007, pe care l-au depus la dosar în faţa curţii de apel, nu include „drepturile cedenţilor care fac obiectul Dosarului civil nr. 33894/2006, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă” (respectiv suprafaţa de 48.033 mp).

În opinia recurenţilor, intimata A.V.A.S. era singura care avea obligaţia să acorde măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 7.000 mp teren. Terenul de 48.033 mp se află în incinta fabricii de bere. Aceasta deţine o suprafaţă totală de 5,57 ha teren, aşa după cum rezultă din schiţa ce însoţeşte raportul de expertiză efectuat în Dosarul civil nr. 4187/114/2007 al Tribunalului Buzău, în care este inclus şi terenul de 7.000 mp de la fosta SC S.T.A.C. SA Buzău. Mai înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. a privatizat fosta autogara de transport care deţinea o suprafaţă de peste 4 ha teren. Terenul de 7.000 mp se afla în proprietatea SC S.T.A.C. SA şi este vândut apoi fabricii de bere SC U. SA Buzău, prin intermediul SC I.R.T. SRL, cu care se asociase.

În aceste condiţii, singura îndreptăţită să acorde măsuri reparatorii este A.V.A.S. care, la stabilirea patrimoniului fostei SC S.T.A.C. SA în vederea privatizării, a ţinut cont şi de suprafaţa de 7.000 mp teren.

Din aceste motive, Primăria Municipiului Buzău nu era în drept să emită decizie, terenul nemaifiind la dispoziţia acesteia şi nici nu făcuse obiectul vreunui act administrativ de dispoziţie.

Susţin recurenţii că existau destule elemente ca instanţa curţii de apel, în cauza de faţă, să se conformeze dispoziţiilor deciziei de casare care impuneau să fie comparate suprafeţele de teren.

Operaţia de comparare era uşor de realizat. Potrivit dispoziţiei din 23 iulie 2009 a Primarului Municipiului Buzău, s-a dispus restituirea suprafeţei de 887 mp care reprezintă parcarea fabricii de bere. Din art. 4 se constată că s-au propus măsuri reparatorii pentru teren în suprafaţă de 155.568 mp. Din art. 5 rezultă că pentru suprafaţa de 41.033 mp s-au acordat măsuri reparatorii de către A.V.A.S., prin decizia nr. 103 din 31 martie 2009. Totalizând aceste suprafeţe, 19 ha şi 7.488 mp, rezultă că există o diferenţă de teren pentru care nu s-a dispus restituirea şi nici nu s-au acordat măsuri reparatorii în suprafaţa de 22.512 mp (întrucât conform raportului de expertiză, autorul lor a deţinut în fosta localitate S., suprafaţa de 22 ha, ce reprezintă 220.000 mp.), deci, 220.000 mp-97.488 mp=22.512 mp.

Prin urmare, suprafaţa de 7.000 mp nu a fost luată în discuţie de către Primăria Municipiului Buzău şi nici nu s-a pronunţat vreo hotărâre judecătorească la nivelul instanţelor din Buzău. Aceasta rezultă cu claritate din dispoziţia care, în art. 5 şi 6 exclud luarea în discuţie a acestei suprafeţe care a făcut obiectul Dosarului nr. 33894/2006 al Tribunalului Bucureşti şi, mai ales, din încheierea din 11 ianuarie 2012, pronunţată în Dosarul 4454/114/2009 al Tribunalului Buzău, din care rezultă că suprafaţa de 7.000 mp face obiectul judecăţii în acest dosar.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică a recurenţilor vizează lipsa rolului activ al instanţei de apel în lămurirea situaţiei de fapt a terenului de 7.000 mp.

Înalta Curte reţine că, potrivit îndrumărilor date prin decizia nr. 1151 din 22 februarie 2010 a instanţei de recurs din primul ciclu procesual, curtea de apel trebuia să procedeze, în concret, la compararea suprafeţelor de teren care au făcut obiectul cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, cu cele care au fost efectiv restituite în natură sau prin echivalent, pentru a identifica situaţia juridică a celor 7.000 mp ce constituie obiectul litigiului.

Curtea de Apel s-a rezumat la a constata că reclamanţii nu au înţeles să propună administrarea unei probe cu expertiză, apreciind că astfel şi-au manifestat dezinteresul în soluţionarea legală a cererii. De asemenea precizează că reia raţionamentul primei instanţe care a soluţionat apelul, considerând că motivele de apel nu pot fi primite.

În primul rând, Înalta Curte constată că, procedând astfel, instanţa de apel, în rejudecare, a validat statuări înlăturate anterior de instanţa de recurs, încălcând astfel puterea obligatorie a hotărârii instanţei de control judiciar şi limitele în care s-a dispus rejudecarea.

Astfel, greşit curtea de apel a validat concluzia anterioară în sensul că cererea s-ar fi soluţionat în favoarea cumpărătorilor de drepturi litigioase, deşi instanţa de recurs constatase că nu s-a analizat, anterior, dacă obiectul hotărârilor judecătoreşti acoperă în totalitate pretenţiile reclamanţilor, evaluare ce ar fi trebuit să se realizeze tocmai prin compararea suprafeţelor de teren, vizate de acele hotărâri, cu cea care constituie obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, astfel că nu s-a putut considera că a fost soluţionată în fond contestaţia reclamanţilor. Întrucât notificările reclamanţilor însumate, vizează o suprafaţă mai mare de 20,67 ha teren, decizia de casare nu a reţinut incidenţa autorităţii de lucru judecat, apreciindu-se doar că există o posibilitate ca suprafaţa de 7.000 mp să facă parte din cei 20,67 ha ce au făcut obiectul măsurilor reparatorii către cesionarii de drepturi litigioase.

Prin urmare, curtea de apel, reluând fără nicio distincţie, raţionamentul primei hotărâri pronunţată în apel şi desfiinţată de instanţa de control judiciar, a nesocotit limitele în care s-a dispus rejudecarea cauzei şi îndrumarea exclusivă de a se proceda la clarificarea situaţiei juridice a terenului.

În legătură cu acest aspect, fără să procedeze la o interpretare a probelor administrate în cauză pentru a soluţiona, pe fond, potrivit unui raţionament propriu, litigiul dedus judecăţii, curtea de apel a constatat doar că reclamanţii nu au înţeles să propună administrarea unei probe cu expertiză, apreciind că astfel şi-au manifestat dezinteresul în soluţionarea legală a cererii.

Hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal întrucât, reţinând culpa apelanţilor în ceea ce priveşte neadministrarea probei cu expertiză tehnică, a menţinut soluţia de respingere a contestaţiei lor, fără a motiva pe fond această soluţie. Dacă aprecia ca fiind insuficient probatoriul administrat în vederea efectuării operaţiei de comparare a suprafeţelor de teren şi considera pertinentă şi utilă efectuarea expertizei, instanţa avea obligaţia de a motiva necesitatea efectuării şi a dispune din oficiu această expertiză, cu sancţiunea corespunzătoare aplicată părţilor litigante în sarcina cărora a instituit plata onorariului, în cazul neîndeplinirii de către acestea a obligaţiilor procesuale ce le incumbă.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., judecătorul, în tot cursul procesului, trebuie să manifeste un rol activ, în limitele prevăzute de lege, să stăruie prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Instanţa de apel are la dispoziţie mijloacele procesuale prevăzute de art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că poate soluţiona litigiul în baza probelor administrate de prima instanţă, ori poate să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul cauzei prin administrarea de noi probe.

Or rezumându-se la a constata insuficienţa probatoriului şi imposibilitatea stabilirii situaţiei de fapt, menţinând hotărârea primei instanţe de apel bazată pe aprecieri desfiinţate de instanţa de control judiciar, curtea de apel nu a dat dovadă de rol activ în respectarea îndrumărilor deciziei de casare pentru determinarea situaţiei de fapt din cauză, ce presupunea verificarea corespondenţei suprafeţelor de teren, solicitate şi pentru care s-au primit despăgubiri atât de către reclamanţi cât şi de cesionarii de drepturi litigioase, în condiţii în care situaţia juridică a terenului este esenţială pentru stabilirea naturii şi a întinderii despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate reclamanţilor, în calitate de persoane îndreptăţite de către A.V.A.S., lăsând astfel nesoluţionat pe fond litigiul dedus judecăţii.

În consecinţă, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce implică în sarcina sa obligaţia de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare şi a argumentelor părţilor, în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.

Întrucât instanţa de apel nu a clarificat problema terenului în litigiu, Înalta Curte, învestită cu soluţionarea prezentului recurs, apreciază că situaţia de fapt a rămas nelămurită, neputând fi exercitat, potrivit art. 314 C. proc. civ., controlul judiciar cu privire la corecta aplicare a unui text de lege incident pe fondul dreptului pretins, în contextul în care situaţia de fapt este incertă şi echivocă.

Ca urmare se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va trebui să lămurească situaţia de fapt a imobilului, în conformitate cu îndrumările instanţei de control din primul ciclu procesual, identificând dacă pentru teren s-au acordat reclamanţilor sau cesionarilor de drepturi litigioase despăgubiri, dacă acesta a făcut obiectul contractului de cesiune şi dacă a fost inclus în suprafaţa totală asupra căreia a dispus Primăria Municipiului Buzău în favoarea cesionarilor. În caz contrar, dacă primăria nu a soluţionat cererea sau pentru teren nu s-au acordat despăgubiri, această obligaţie revine A.V.A.S., sens în care s-a statuat anterior. Urmează a se avea în vedere argumentele reclamanţilor privind calculul suprafeţelor restituite, raportat la cele pretinse şi necesitatea suplimentării probatoriilor în vederea clarificării acestei situaţii de fapt.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii P.V., P.A., T.V., P.O., C.P., împotriva deciziei nr. 399 A din 12 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4346/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4349/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4347/2013. Civil