ICCJ. Decizia nr. 4350/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4350/2013

Dosar nr. 2025/2/2012

Şedinţa publică din 9 octombrie 2013

Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia III-a civilă, la 25 iulie 2002, reclamanţii R.M.I.S., R.S.M.C., R.M., R.R., D.V., M.I., M.M., M.M.A., M.S. şi O.I. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti-A.F.L, M.G., M.V., U.I., B.V., L.M., M.L., S.M., S.A., P.N., P.R., B.I., B.M., V.L., Banca C.R. şi SC N.U.I. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a titlurilor de proprietate obţinute în privinţa imobilului situat în Bucureşti, sector 3.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defunctei M.R., fosta proprietară a imobilului, şi în această calitate au depus la Primăria municipiului Bucureşti notificarea din 21 martie 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, situat în str. D., sector 3.

Prin sentinţa civilă nr. 1762 din 19 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (pronunţată la rejudecare, ca urmare a casării cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr. 313 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru greşita soluţionare a cauzei, într-un prim ciclu, prin reţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat), s-a respins, ca neîntemeiată, astfel cum a fost precizată şi modificată, acţiunea reclamanţilor.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că limitele învestirii sale, conform cererii introductive, astfel cum a fost ea în mod repetat precizată şi modificată, vizează următoarele aspecte: I. constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra spaţiului de la parterul clădirii ocupat de Banca C.R.; II. nulitatea absolută 1) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 iulie 1997, încheiat între SC A. SA, în calitate de vânzător şi Banca C.R., în calitate de cumpărător; 2) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 aprilie 1998, încheiat între SC D.C. SA în calitate de vânzător şi Banca C.R. în calitate de cumpărător; 3) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 aprilie 1998, încheiat între SC D.C. SA, în calitate de vânzător şi Banca C.R. în calitate de cumpărător; III. obligarea pârâtei Banca C.R. să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în str. D., sector 3 compus din: corpul A, format din subsol, parter, etaj 1 şi 2, în suprafaţă construită de 564,50 mp; corpul B format din subsol şi parter, în suprafaţă construită de 572,90 mp; corpul C, format din subsol, parter, etaj 1 şi 2, în suprafaţă construită de 1635,79 mp şi corpul D, format din parter, în suprafaţă construită de 332,56 mp; b) cota parte indiviză de 2038,5 mp teren aferent imobilului situat în Bucureşti, sector 3 şi c) spaţiul comercial în suprafaţă construită de 400 mp format din parter şi subsol şi cota indiviză de teren în suprafaţă totală de 113,47 mp situat în Bucureşti, sector 3.

Analizând pretenţiile astfel formulate, tribunalul a reţinut, în ce priveşte constatarea nevalabilitătii titlului statului asupra spaţiului de la parterul clădirii ocupat de Banca C.R., că prin decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă şi trecută în puterea de lucru judecat, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţi prin care au solicitat să se constate dreptul lor de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3.

În cererea care a format obiectul acestei cauze, reclamanţii au susţinut că imobilul a aparţinut autoarei lor, numita M.R. şi a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, susţinere respinsă de instanţe în mod irevocabil.

La data pronunţării deciziei de casare nr. 313 de Curtea de Apel, secţia a IV-a civilă, respectiv la 20 februarie 2008, era în vigoare art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevedea că: „Persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile prezentei legi.”

Ulterior, textul a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008, reţinându-se că „legea nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice şi situaţiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituţional, încălcarea lui prin textul de lege criticat contravine principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desfiinţa hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiţiei.”

Aşa fiind, odată ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat aspectul privind preluarea imobilului în litigiu ca fiind una cu titlu, această chestiune nu mai poate fi contestată printr-o hotărâre ulterioară.

Tribunalul a apreciat că nu se aduce atingere nici dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul predictibilităţii legislative şi nici dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., întrucât excepţia puterii de lucru judecat a fost respinsă în considerarea acţiunii în ansamblul său, prezenta acţiune având părţi şi cereri noi faţă de acţiunea soluţionată prin decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pe de altă parte, astfel cum a reţinut şi instanţa de casare în decizia nr. 313 din 20 februarie 2008, verificarea calităţii titlului statului prezintă interes mai ales ca un element în analiza acestuia în procesul de comparare cu titlul exhibat de pârâţi, la soluţionarea capătului de cerere privind revendicarea.

Aşadar, având în vedere că prin decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a statuat că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, iar în cauză nu s-au constatat elemente ori probe noi, de natură a infirma cele reţinute, tribunalul a respins, ca neîntemeiat, acest capăt de cerere.

În privinţa nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, s-a constatat că motivul de ineficientă invocat a fost lipsa titlului statului, ceea ce înseamnă că statul nu putea vinde în mod valabil un bun care nu se afla în patrimoniul său. De asemenea, au susţinut că potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, actele de privatizare care au fost încheiate cu încălcarea legii, sunt lovite de nulitate absolută.

S-a reţinut, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A. SA şi Banca C.R. privind spaţiul comercial în suprafaţă construită de 400 mp şi cota indiviză de teren în suprafaţă de 113,47 mp, că în cuprinsul acestuia se face menţiunea că SC A. SA a dobândit imobilul în procesul de privatizare încheiat în baza Legii nr. 15/1990, societatea fiind cu capital integral privat. Potrivit adresei din 23 aprilie 1997 emisă de Fondul Proprietăţii de Stat, spaţiul a fost preluat de la SC T. SA Bucureşti, al cărei patrimoniu a fost împărţit, fiind transcris la Judecătoria sector 3 (aspecte reţinute chiar în cuprinsul contractului autentic).

Constatând, cu referire la hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară, că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, tribunalul a analizat valabilitatea actelor din perspectiva dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în ceea ce priveşte actele de privatizare, tribunalul a constatat că reclamanţii nu au invocat alte motive în afara celui privind lipsa titlului statului (contrar statuărilor din decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) şi în plus, nu au produs niciun fel de probe din care să rezulte încălcarea vreunei dispoziţii legale la data încheierii privatizării SC A. SA, deşi obligaţia le revenea potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ.

Întrucât nu s-au constatat motive de nulitate absolută de natură să afecteze titlul de proprietate al vânzătoarei SC A. SA, tribunalul a apreciat că nici nulitatea actului subsecvent nu poate fi dispusă. Mai mult, atât privatizarea cât şi încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1919 din 21 iulie 1997 sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Pe de altă parte, atât timp cât, la data efectuării privatizării şi a transferului dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul SC A. SA, cât şi la data transferului din patrimoniul acesteia în patrimoniul pârâtei Banca C.R., pe rolul instanţelor nu erau litigii promovate de reclamanţi şi care să privească spaţiile în litigiu, în favoarea pârâţilor operează şi principiul bunei credinţe.

Nu numai că titlul statului nu era pus la îndoială, dar el a fost ulterior confirmat în instanţă ca fiind valabil prin decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Referitor la solicitarea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 aprilie 1998, încheiat între SC D.C. SA şi Banca C.R., privind cota parte indiviză de 2038,5 mp teren aferent imobilului situat în Bucureşti, sector 3, tribunalul a reţinut că şi SC D.C. SA a dobândit imobilul descris în patrimoniul său în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 1995, fiind privatizată integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nefiind constatate motive de nulitate absolută de natură să afecteze titlul de proprietate aparţinând vânzătoarei SC D.C. SA, nu s-a putut dispune nici asupra nulităţii înstrăinării de către aceasta, conform contractului de vânzare-cumpărare contestat.

Solicitarea vizând revendicarea imobilului a fost apreciată neîntemeiată, în condiţiile în care tribunalul a reţinut că bunul a ieşit din patrimoniul autoarei reclamanţilor în baza unui titlu constatat ca fiind valabil.

S-a apreciat că prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa instanţei europene nu pot fi reţinute în speţă pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare, întrucât reclamanţii nu au justificat existenţa unui bun actual în patrimoniul lor.

Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1952, data la care Statul Român nu era semnatar al convenţiei) nu intră sub protecţia art. nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că în favoarea pârâţilor operează principiul securităţii raporturilor juridice, având în vedere vechimea actelor juridice atacate de reclamanţi în cauză (respectiv, 1991, cele mai „noi” fiind cele de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1997-1998).

Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanţii R.S.M.C., D.V., M.S., M.I. şi O.I., solicitând modificarea soluţiei şi admiterea acţiunii. S-a susţinut, în esenţă, greşita apreciere făcută de instanţă asupra preluării imobilului de către stat în mod valabil, reţinerea eronată a bunei credinţe a părţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, aprecierea greşită a noţiunii de bun actual din perspectiva convenţiei europene, analiza părtinitoare a titlurilor de proprietate invocate de părţi.

Prin decizia civilă nr. 352 A din 11 octombrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut caracterul neîntemeiat al susţinerilor referitoare la trecerea imobilului situat în Bucureşti, sectorul 3, în proprietatea statului fără titlu valabil, conform Decretului nr. 92/1950, în condiţiile în care aceste aspecte au făcut deja obiectul unui litigiu anterior, repunerea lor în discuţie în cadrul prezentului dosar nemaiputând fi admisă.

Pe acest aspect, s-a reţinut că tribunalul a statuat în mod just asupra puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

De asemenea, instanţa de apel a făcut referire şi la jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care afirmă preeminenţa dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului fiind tocmai principiul securităţii raporturilor juridice, care implică, între altele, ca soluţia definitivă dată de instanţe cu privire la orice litigiu să nu mai fie repusă în cauză (de ex., hotărârea pronunţată în cauza Brumărescu împotriva României).

Au fost constatate neîntemeiate şi criticile apelanţilor vizând soluţia dată de tribunal cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme nu au putut fi reţinute motive de nulitate absolută de natură să afecteze titlul de proprietate aparţinând pârâtelor vânzătoare, în condiţiile în care reclamanţii nu au produs niciun fel de probe din care să rezulte încălcarea vreunei dispoziţii legale la data încheierii privatizării SC A. SA şi SC D.C. SA, precum şi faptul că reclamanţii nu au răsturnat nici prezumţia bunei-credinţe de care se bucură părţile contractante, această atitudine subiectivă fiind relevantă pentru aprecierea valabilităţii unui asemenea act în situaţia în care cel ce înstrăinează bunul este un vânzător neproprietar, părţile fiind în eroare, o eroare scuzabilă şi invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului. Or, în speţă, cum corect s-a remarcat, titlul statului nu era pus la îndoială la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, iar ulterior a fost confirmat în instanţă ca fiind valabil.

Curtea a reţinut, de asemenea, că reclamanţii nu au înţeles să propună probe asupra acestor aspecte nici în faza procesuală a apelului, ci doar au susţinut greşita apreciere asupra bunei credinţe a părţilor contractante, în contextul în care, în opinia acestora, prima instanţă trebuia să aibă în vedere împrejurarea că imobilul din str. D., sector 3 ar fi fost vândut intimatei-pârâte, Banca C.R., de către statul român, prin cele doua societăţi SC D.C. SA şi SC A. SA, în care era acţionar majoritar, pentru ca banca cumpărătoare să se poată prevala de o astfel de apărare, a bunei sale credinţe, spre deosebire de cele două societăţi comerciale, „care nu ar fi avut la dispoziţie o astfel de apărare, deoarece au fost împroprietărite în baza Legii 15/1990, care a reprezentat un mod originar de transmitere a dreptului de proprietate”.

S-a constatat că un astfel de raţionament, pe de o parte, ignoră calitatea părţilor contractante, de societăţi comerciale cu personalitate juridică, titulare de drepturi şi obligaţii, ce participă în nume propriu în raporturile juridice cu terţii, o eventuală analiză a valabilităţii unei manifestări de voinţă a acestora exprimată în scopul producerii de efecte juridice neputându-se realiza decât în raport cu persoana ce se manifestă în acest sens, iar, pe de altă parte, nu se sprijină pe probele administrate în cauză.

Astfel, din aceste probe a rezultat fără echivoc că în ambele societăţi comerciale statul, prin structurile sale reprezentative, nu mai deţinea un pachet majoritar de acţiuni şi, implicit, nu deţinea controlul în cadrul societăţilor.

În ceea ce priveşte lipsa oricăror minime diligenţe din partea Băncii C.R. în vederea cunoaşterii situaţiei juridice reale a imobilului la momentul încheierii fiecărui contract, adusă ca argument de apelanţi pentru reţinerea atitudinii culpabile a părţii şi, implicit, a fraudei invocate, curtea a constatat că această susţinere este neîntemeiată faţă de cele reţinute pe baza răspunsurilor la interogatorii şi a menţiunilor din contractele autentificate privitoare la cercetarea evidenţelor referitoare la titularul dreptului de proprietate al imobilului înstrăinat şi condiţiile în care acesta a dobândit dreptul, precum şi a registrelor de transcripţiuni. Aceasta, întrucât, nici la data efectuării privatizării şi a transferului titlului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul vânzătorilor şi nici la data transferului din patrimoniul acestora în patrimoniul pârâtei Banca C.R. nu erau litigii pe rolul instanţelor promovate de reclamanţi care să privească spaţiile ce făceau obiectul vânzării.

Curtea a constatat, totodată, că nu pot fi primite nici criticile apelanţilor-reclamanţi vizând modul de soluţionare a cererii de revendicare imobiliară.

Astfel, s-a reţinut că, deşi prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, a secţiei unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 are caracter special şi că persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii nu au posibilitatea să opteze între dreptul comun şi legea specială, în acelaşi timp, s-a stabilit că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

În acest context, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Faţă de aceste dezlegări jurisdicţionale, instanţa de apel a constatat că tribunalul a realizat o analiză riguroasă a împrejurării relevante într-un asemenea litigiu, respectiv aceea dacă reclamanţii s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenţiei.

Astfel, tribunalul a reţinut, argumentat, că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul reclamanţilor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa instanţei europene fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Totodată, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

De aceea, s-a apreciat că apelanţii-reclamanţi s-ar putea prevala de un bun în sensul convenţiei, numai dacă ar dovedi în cauza de faţă că întrunesc toate condiţiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv, prin decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite la restituire în natură ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Or, în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor.

Cu referire la acest aspect, s-a considerat relevantă hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea europeană a reţinut că (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (...) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Singura speranţă legitimă creată apelanţilor este cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv speranţa la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de statul comunist.

Pe de altă parte, s-a constatat că în mod corect s-a reţinut că intimata-pârâtă Banca C.R., în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare menţionate, deţine un bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., iar prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate şi în cazul pârâtei, cumpărătoare de bună credinţă a imobilului revendicat.

Prin urmare, intimata nu ar putea fi lipsită de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, care au susţinut nelegalitatea soluţiei din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente:

- Instanţa de apel a schimbat în mod greşit înţelesul neîndoielnic şi a interpretat nelegal şi contrar practicii constante a instanţelor naţionale noţiunea de preluare a unui imobil „cu titlu” (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.)

Astfel, deşi prin decizia nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, s-a stabilit că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu, în acelaşi timp, nu s-a analizat niciun moment caracterul abuziv sau nelegal al decretului de preluare. Pentru ca titlul statului să fie considerat valabil, nu este suficient ca preluarea bunului să se fi efectuat în baza unui act normativ, ci trebuie să se fi făcut şi cu respectarea dispoziţiilor acelui act şi, mai ales, a Constituţiei în vigoare la acel moment, ceea ce nu se poate susţine cu referire la Decretul nr. 92/1950, care a constituit temeiul preluării în speţă.

Constatarea că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, intervenită conform hotărârii judecătoreşti menţionate, în anul 2000, la mai mult de 2 ani de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu poate duce la concluzia că la data perfectării respectivelor contracte statul avea titlu valabil.

În aceste condiţii, dacă prin Decizia nr. 1055/2008, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstitutional art. 47 din Legea nr. 10/2001, sub motiv că ar retroactiva şi ar lăsa fără efecte juridice o hotărâre irevocabilă, atunci nu este posibil nici ca decizia nr. 2146/2000 a Curţii de Apel Bucureşti să retroactiveze şi să valideze titlul statului care a stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

- Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pe capetele de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, prin care se constată buna-credinţă a cumpărătorului la încheierea contractelor, care nu poate beneficia de teoria aparenţei în drept deoarece imobilul a fost vândut pârâtei Banca C.R., prin cele două societăţi comerciale, SC D.C. SA şi SC A. SA.

În timp ce banca invocă buna-credinţă la momentul dobândirii imobilului, fiind un subdobânditor, care se poate prevala de o asemenea apărare, cele două societăţi nu ar fi avut la dispoziţie o astfel de apărare, deoarece au fost împroprietărite în temeiul Legii nr. 15/1990.

Prin acest transfer multiplu al dreptului de proprietate de la o persoană la alta nu se poate susţine că s-a creat o situaţie juridică nouă în privinţa imobilului, care ar fi devenit unul preluat cu titlu de către stat.

Dimpotrivă, trecerea bunului de la o persoană la alta reprezintă tocmai dovada relei-credinţe a pârâtei Banca C.R., care a urmărit doar beneficiul posibilităţii invocării bunei-credinţe într-un eventual litigiu.

Un alt argument care demonstrează reaua-credinţă constă în lipsa oricăror minime diligenţe din partea Băncii C.R., în vederea cunoaşterii situaţiei juridice reale a imobilului la momentul încheierii tranzacţiei.

- Hotărârea este nelegală şi cu privire la soluţia dată acţiunii în revendicare, deoarece instanţa a analizat în mod părtinitor cele două titluri invocate de către părţi, cel al pârâţilor şi cel al reclamanţilor, care provine de la adevăratul proprietar.

Argumentul folosit de instanţă în respingerea acţiunii în revendicare, referitor la respectarea cu prioritate a principiului securităţii circuitului civil, în raport cu cel al echităţii şi al proporţionalităţii în asigurarea reparaţiei, nu face decât să desăvârşească o mare nedreptate.

Astfel, interpretarea dată de instanţa de apel noţiunii de „bun actual” este lipsită de orice urmă de echitate în contextul apărării unui drept constituţional, cum este dreptul de proprietate.

- Soluţia se bazează şi pe o greşită interpretare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prin care se stabileşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, procedura specială reglementată de această lege vizează doar acele imobile care sunt libere sau asupra lor există contracte de închiriere, nu şi ipoteza imobilelor înstrăinate, ca în speţă, pentru redobândirea cărora nu există decât calea acţiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ.

Faţă de aceste argumente, prin care s-a demonstrat de ce reclamanţii nu pot beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a concluzionat eronat că legea specială se aplică prioritar şi, în consecinţă, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă.

- S-a arătat că în mod greşit intimatele-pârâte SC A. SA şi SC D.C. SA, au susţinut că sunt societăţi comerciale privatizate, care nu au nicio legătură cu statul, fiind entităţi juridice distincte, în condiţiile în care din cele două titluri de proprietate eliberate în anul 1995, rezultă că acestea erau societăţi cu capital de stat.

Intimata Banca C.R. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând, în esenţă, că în privinţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu se regăsesc în speţă ipotezele avute în vedere de textul de lege, iar cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi susţinută nelegalitatea soluţiei, în condiţiile în care, la data încheierii actului de înstrăinare, statul avea titlu juridic asupra imobilului înscris şi în registrele de publicitate imobiliară, astfel încât tocmai existenţa acestui titlu fundamentează buna-credinţă a subdobânditorului şi exclude orice fraudă la lege sau cauză ilicită.

Analizând criticile deduse judecăţii Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:

- Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii susţin că instanţa ar fi schimbat şi denaturat înţelesul neîndoielnic, contrar practicii constante a instanţelor naţionale în ce priveşte noţiunea de preluare a unui imobil „cu titlu”, nefiind suficient ca preluarea să se fi efectuat în baza unui act normativ, dacă nu au fost respectarea condiţiile acestuia sau ale Constituţiei în vigoare.

Asemenea argumente nu pot susţine motivul reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care are în vedere situaţia în care instanţa denaturează înţelesul clar şi neîndoielnic al clauzelor cuprinse în actul juridic dedus judecăţii.

În ce priveşte accepţiunea noţiunii de act juridic care să facă obiect al judecăţii, ea constă în negotium iuris, adică actul în sens material, producător de drepturi şi obligaţii, încorporând ca atare clauze care, deşi exprimate în termeni clari, neechivoci, au înţelesul denaturat prin actul de interpretare al instanţei.

În mod evident, unei asemenea ipoteze nu i se poate subsuma cea la care fac referire recurenţii, vizând înţelesul dat de jurisprudenţă sintagmei „preluare cu titlu” a unui imobil.

- Celelalte argumente aduse în susţinerea acestei critici [şi încadrabile, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.] vizând eficienţa pe care instanţa a dat-o hotărârii judecătoreşti anterioare, care a statuat asupra preluării cu titlu a imobilului de către stat, sunt neîntemeiate.

Punând în discuţie tranşarea jurisdicţională anterioară dată acestui aspect, recurenţii-reclamanţi neagă efectul autorităţii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.

În acest context, pentru a sublinia modalitatea în care se produc şi trebuie respectate efectele lucrului judecat, instanţa anterioară a făcut trimitere la Decizia nr. 1055/2008 a Curţii Constituţionale prin care, statuându-se asupra neconstituţionalităţii art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a avut în vedere că „a lipsi de puterea lucrului judecat hotărâri irevocabile, anterioare, prin care persoanelor îndreptăţite li s-au respins cereri în revendicare sau în anularea unor contracte de vânzare-cumpărare ar însemna încălcarea principiului neretroactivităţii”.

Susţinând că, pe temeiul aceluiaşi raţionament, ar trebui să se considere că şi decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti practic retroactivează, validând titlul statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 1997 şi 1998, recurenţii-reclamanţi ignoră faptul că nicio altă jurisdicţie nu stabileşte, anterior hotărârii menţionate, faptul că preluarea imobilului s-ar fi iăcut fără titlu de către stat.

O astfel de evaluare o pretind recurenţii în prezenta cauză, tinzând, astfel cum s-a menţionat deja, la lipsirea de efectele lucrului judecat a deciziei nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti.

- Susţinerea nelegalităţii deciziei sub aspectul confirmării soluţiei date în privinţa nulităţii contractelor de vânzare-cumpărate are, de asemenea, caracter nefondat.

Din acest punct de vedere, al pretinsei nevalabilităţi a contractelor, reclamanţii au reiterat în recurs, elementele care, în opinia acestora, ar fi condus la concluzia că vânzătorul şi cumpărătorii succesivi ar fi fost de rea-credinţă la perfectarea actelor, fiind demonstrate, astfel, frauda la lege şi cauza ilicită.

În faza procesuală anterioară, instanţa de apel, în cadrul devoluării fondului, a analizat aceste susţineri.

S-a reţinut, pe de o parte, că titlul statului nu era pus la îndoială la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, ulterior fiind confirmat judecătoreşte ca valid iar, pe de altă parte, că deşi constituia obiect al criticii lor, reclamanţii nu au înţeles să administreze probe suplimentare în apel, limitându-se la a susţine că această atitudine subiectivă ar decurge din aceea că statul a înstrăinat bunul către bancă prin cele două societăţi comerciale la care era acţionar majoritar, pentru ca „banca să se poată prevala de buna sa credinţă, spre deosebire de cele două societăţi care nu ar fi avut posibilitatea unei asemenea apărări”.

Solicitând instanţei de recurs să stabilească în sens contrar atitudinea subiectivă a părţilor, recurenţii-reclamanţi ignoră că asemenea aspecte vizează elemente de fapt ale pricinii, stabilite pe baza probelor administrate şi ca atare, în competenţa instanţelor fondului.

Ceea ce are de tranşat instanţa de recurs este dacă, pe baza situaţiei de fapt rezultate din probele administrate în fazele procesuale anterioare, s-a făcut o corectă aplicare a normei de drept.

Or, pornindu-se de la premisa unei preluări cu titlu a imobilului de către stat (aşa cum s-a stabilit jurisdicţional anterior) şi în condiţiile în care nu s-a putut reţine reaua-credinţă şi conivenţa frauduloasă a părţilor, pentru ca acestea să aibă repercusiuni pe planul liceitătii cauzei actului, a fost confirmată în mod corect, în apel, soluţia asupra valabilităţii contractelor pronunţată de tribunal.

- În ce priveşte modalitatea în care instanţa a procedat la analiza şi compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, critica este, de asemenea, nefondată.

Contrar susţinerii reclamantilor-recurenti, instanţa anterioară nu a considerat că acţiunea în revendicare a acestora este inadmisibilă pentru neurmarea procedurii legii speciale ci, recunoscând posibil demersul judiciar al acestora, a verificat dacă aceştia justifică în patrimoniu un drept de proprietate pe care să-1 poată valorifica pe calea dreptului comun.

În acest context a fost analizată noţiunea de „bun actual”, cu referire la jurisprudenţa instanţei europene şi, îndeosebi, la hotărârea pilot în cauza Atanasiu ş.a. contra României.

Or, făcând aplicarea la speţă a dezlegărilor date de C.E.D.O. pe acest aspect, instanţa de apel a constatat corect că reclamanţii nu au validat, confirmat, dreptul de proprietate pe care îl pretind, pentru a obţine sancţionarea lui pe cale judiciară, prin intermediul acţiunii în revendicare promovate.

Dimpotrivă, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară (decizia nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti) s-a statuat că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, aşa încât nu poate fi primită susţinerea recurenţilor conform căreia „bunul şi dreptul subiectiv asupra acestuia n-ar fi ieşit niciodată din patrimoniul lor”.

Potrivit hotărârii din cauza Atanasiu, „bunul actual” presupune existenţa unei hotărâri definitive şi executorii care să fi recunoscut calitatea de proprietar şi să fi dispus restituirea imobilului sau, asimilat acesteia, existenţa speranţei legitime la redobândirea beneficiului efectiv al dreptului de proprietate.

În ce priveşte „speranţa legitimă”, la care reclamanţii ar fi putut apela pentru a obţine restituirea în natură a imobilului (în absenţa hotărârii definitive şi executorii care să fi dispus în acest sens), ea nu poate însemna decât reparaţia echitabilă prevăzută de legea specială (nr. 10/2001) pentru situaţiile în care bunurile preluate de stat în mod abuziv nu mai pot fi retrocedate decât prin echivalent (bineînţeles, în condiţiile şi termenii actului normativ menţionat).

În acest sens, pentru a indica modalitate de reparaţie la care pot recurge, instanţa de apel a făcut referire la prevederile legii speciale iar nu pentru a justifica la speţă, aşa cum eronat pretind recurenţii, aplicarea cu prioritate a normei speciale faţă de dreptul comun, ceea ce ar atrage inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia de respingere a acţiunii în revendicare doar pe principiul securităţii raporturilor juridice care operează în favoarea pârâţilor, în detrimentul principiului echităţii şi al proporţionalităţii în asigurarea reparaţiei.

Dimpotrivă, au fost analizate titlurile de proprietate prezentate de părţi, demonstrându-se, cum s-a arătat anterior, de ce reclamanţii nu deţin un drept de proprietate actual în raport cu titlurile pârâţilor (contracte de vânzare-cumpărare nedesfiinţate), securitatea raporturilor juridice operând, în mod subsidiar, în consolidarea unor titluri valide şi nu pentru a genera, prin ea însăşi, un drept de proprietate în patrimoniul părţii adverse.

Referirea pe care o fac recurenţii-reclamanţi la titlurile de proprietate eliberate celor două societăţi în anul 1995, pentru a demonstra că acestea erau cu capital de stat, şi ca atare, nu erau entităţi juridice distincte şi nu erau privatizate, cum au susţinut, se bazează pe o dublă confuzie.

Pe de o parte, statul şi, societăţile la care acesta a avut capital majoritar nu se confundă, fiind într-adevăr entităţi diferite, cu personalitate juridică distinctă, subiecte de drept de sine-stătătoare, întrucât acţionarul nu poate fi confundat cu persoana juridică însăşi.

Pe de altă parte, instanţele de fond au avut în vedere faptul că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu banca, iar nu anterior, la nivelul anului 1995, cele două societăţi erau integral privatizate (conform adreselor emise de Fondul Proprietăţii de Stat şi menţiunilor făcute în contractele de vânzare-cumpărare autentice), astfel încât transmisiunea bunului către intimata Banca C.R. s-a făcut din patrimoniul unor societăţi care încheiaseră procesul privatizării (iar actele de privatizare n-au fost desfiinţate pentru încălcarea vreunei dispoziţii legale).

Pentru toate aceste considerente, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

Cererea vizând acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata SC A. SA, va fi de asemenea, respinsă, în condiţiile în care, deşi aceasta a formulat pretenţii în legătură cu cheltuielile din faza recursului, nu a făcut dovada efectuării lor, nedepunând acte justificative.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.S.M.C., D.V., M.S., M.I. şi O.I., împotriva deciziei nr. 352 A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC A. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4349/2013. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 4352/2013. Civil. Grăniţuire. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4350/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs