ICCJ. Decizia nr. 4349/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4349/2013
Dosar nr. 45354/3/2011
Şedinţa publică din 9 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă, la data de 2 iunie 2011, reclamanta R.A.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii O.C. şi O.E., ca pe baza hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa, pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
În esenţă, în motivarea cererii, a arătat că imobilul din Bucureşti, sector 2 a aparţinut autorului său, S.I., împrejurare confirmată prin procesul-verbal de carte funciara din 20 ianuarie 1941. După 1950, familia sa a fost nevoită să părăsească acest imobil în care s-a instalat statul comunist, în urma naţionalizării sale în baza Decretului nr. 712/877.1967, completare la Decretul nr. 92/1950.
Apartamentul revendicat a fost cumpărat în condiţiile Legii nr. 112/1995 de către pârâţi, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1997, semnat cu SC F. SA.
Reclamanta a solicitat ca soluţionarea cererii sale să se realizeze pe calea comparării titlurilor concurente, dându-se prevalenţă titlului său, ca fiind cel mai bine caracterizat, singurul valabil şi care provine de la adevăratul proprietar.
Prin sentinţa civilă nr. 1564 din 24 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de pârâţi, prin întâmpinare, şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
În considerentele hotărârii pronunţate, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în raport de faptul că nu a fost formulată de toţi moştenitorii, că este neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 643 alin. (1) C. civ. actual, coroborat cu dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora, fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, prima instanţă a apreciat că nu este o veritabilă excepţie, aceasta vizând, de fapt, o apărare de fond ce tinde la respingerea acţiunii în situaţia în care temeiul de drept, respectiv art. 480 şi 481 C. civ., nu este aplicabil situaţiei de fapt dedusă judecăţii. Prin urmare, apărarea invocată, va fi cercetată odată cu fondul.
Pe baza probatoriilor administrate, s-a reţinut că de pe urma defunctului S.I. au rămas moştenitorii F.Z. în calitate de soţie, H.A.M. şi S.S. în calitate de fii. H.A.M. a fost moştenită de fratele S.S., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor din 17 aprilie 2006, iar de pe urma defunctului S.S. a rămas ca moştenitoare reclamanta, căreia în calitate de fiică, îi revine întreaga masă succesorală, potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 18 martie 2008.
Potrivit procesului-verbal din 20 ianuarie 1941 al cărţii funciare, S.I. s-a înscris cu imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 354 mp (310 mp după tablou) şi casă (parter), compusă din 4 camere, dependinţe şi 3 camere la mansardă, imobil ce a fost moştenit de la R.I.S.
Pârâţii O.C. şi O.E. au devenit proprietari ai apartamentului revendicat, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1997, în baza Legii nr. 112/1995.
Prima instanţă a arătat că soluţionarea prezentei acţiuni nu se poate realiza aplicând regulile clasice ale revendicării prin comparare de titluri, fiind necesar a se ţine seama de soluţiile legislative create prin legea cu caracter reparator, sub incidenţa căreia intră şi imobilul în litigiu, nr. 10/2001.
Situaţiei de fapt a cauzei nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferinţă şi anume verificarea titlurilor autorilor părţilor, ceea ce în speţă ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statului ca proprietar, ceea ce ar fi contra opţiunii legiuitorului.
În raport de considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Făcând aplicare acestui principiu, tribunalul a apreciat că pârâţii au un „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aceştia bucurându-se de o speranţă legitimă în calitate de cumpărători de bună credinţă, în raport de dispoziţiile art. 1898 C. civ., coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Spre deosebire de aceştia, reclamanta nu poate invoca un bun, în sensul art. 1 al Protocolului Convenţiei, atâta timp cât nu a făcut dovada că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a obţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul asupra bunului revendicat.
Persoanele care au dobândit cu bună credinţă un imobil, ce face obiectul Legii nr. 10/2001, nu pot fi puse în situaţia de a suporta responsabilitatea care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat aceste bunuri (cazul Raicu împotriva României).
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (cauza Pincova şi Pinc contra Republici Cehă) care, şi în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilităţii raporturilor juridice şi la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de faţă, dreptul pârâţilor de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeaşi valoare cu dreptul reclamanţilor.
Ca urmare, tribunalul a apreciat că titlul pârâţilor este ocrotit de lege şi că aceştia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, fiind preferabil titlului reclamantei. Rezolvarea problemei juridice dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun în favoarea intimatei reclamante ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil, insecuritate ce nu trebuie să fie suportată în permanenţă de către chiriaşii cumpărători atâta timp cât au beneficiat de o lege specială, respectiv Legea nr. 112/1995.
Apreciind că respingerea acţiunii în revendicare este în concordanţă şi cu decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că prioritatea convenţiei poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, prima instanţă a dezlegat în acest sens acţiunea dedusă ei spre soluţionare, considerând-o neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 42 A din 18 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că acţiunea promovată de reclamantă a fost înregistrată pe rolul instanţelor la data de 2 iunie 2011, după data apariţia Legii nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998 restrângând domeniul de aplicare a dreptului comun în condiţiile în care există legi speciale de reparaţie, ceea ce Legea nr. 10/2001 este prin definiţie.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă din principiul fundamental de drept „specialia generalibus derogant”.
De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului în interesul legii că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Cu toate acestea, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Înalta Curte arătând că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol, adiţional, şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului, etc.
Făcând aplicare acestor dispoziţii de principiu, instanţa de apel a reţinut, pentru cazul dedus judecăţii că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese înstrăinat prin actul de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, către intimaţi-pârâţi.
Acţiunea reclamantei, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimaţii pârâţi O., ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2060/3/2009, a fost respinsă ca prescrisă, aspect necontestat de reclamantă.
Reclamanta nu a dovedit existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare, şi nici a uneia de desfiinţare a actului de vânzare-cumpărare al intimaţilor, motiv pentru care nu are „un bun” în condiţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura sa speranţă legitimă fiind legea specială.
Pe de altă parte, susţinerile formulate de apelantă, fundamentate pe împrejurarea că titlul pârâţilor este nevalabil ori că aceştia au fost de rea credinţă la momentul achiziţionării apartamentului, nu mai pot fi analizate, în condiţiile în care cererea de constatare a nulităţii este prescrisă.
Faptul că s-a constatat inaplicabilitatea normelor de drept comun, în prezenta cauză, nu reprezintă o ingerinţă asupra dreptului de proprietate, ci este o consecinţă firească a aplicării principiului de drept „specialia generalibus derogant”.
C.E.D.O. a arătat că art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat convenţia, iar în speţa dedusă judecăţii imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1950 prin Decretul nr. 92/1950, deci anterior semnării convenţiei de către statul român.
Simpla speranţă de restituire, în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptăţită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranţa de restituire.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Păduraru contra României, de exemplu), convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat convenţia.
Evidenţiind revirimentul jurisprudenţial înregistrat la nivelul instanţei europene în ceea ce priveşte definirea noţiunii de „ bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, reviriment produs prin decizia din cauza M. Atanasiu ş.a. contra României, instanţa de apel a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Aşa fiind, urmare a hotărârii C.E.D.O. pronunţată în cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acesteia la restituirea imobilului din Bucureşti, sectorul 2.
Analiza comparativă a celor două titluri de proprietate trebuie făcută prin prisma jurisprudenţei europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autorităţile naţionale. Prin urmare, chiar aplicându-se direct Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta R.A.A.
În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici de recurs:
- Abordarea instanţei de apel, de a înclina balanţa în favoarea pârâţilor, pentru a nu crea noi greutăţi prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecinţe ireparabile, nu este nici legală şi nici rezonabilă, ţinând seama de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care nu mai acorda posibilitatea restituirii în natura a imobilului vândut, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În acest fel, recurenta susţine că a fost înlăturată de la restituirea în natură, care este unica posibilitate de reparare în situaţia sa specială.
La 18 mai 1994, cu ocazia ratificării de către România a Primului Protocol adiţional Convenţiei Europene a Dreăturilor Omului prin Legea nr. 30 publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994, statul român s-a angajat să respecte proprietatea privată, indiferent de proprietarul ei, prin aceasta înţelegându-se ca România nu poate emite legi sau decrete prin care să aducă atingere dreptului de proprietate sau dezmembrămintelor sale.
Aşadar, după 18 mai 1994, România, prin puterea sa legislativă, nu putea sa emită acte normative decât în ceea ce priveşte folosinţa bunurilor proprietate privată şi numai în condiţiile expres prevăzute de alin. (2) al art. 1 din Protocol.
La data de 18 mai 1994, asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist nimeni în afara vechiului proprietar nu avea un titlu de proprietate legal, viabil şi valabil.
Vechii proprietari îşi justificau dreptul de proprietate cu un act autentic de proprietate dobândit legal în condiţiile art. 644-645 C. civ., intrat în circuitul civil prin transcrierea în registrul de transcripţiuni, moment de la care actul de proprietate este opozabil erga omnes.
Acest act de proprietate este valabil şi viabil şi în prezent, deoarece un titlu de proprietate nu poate fi desfiinţat decât pe cale judecătorească, fie pentru nulitate absolută, fie pentru nulitate relativă, fie printr-o acţiune de drept comun, fie pe calea unei legi speciale. Cum titlul reclamantei de proprietate nu a fost desfiinţat în niciuna dintre modalităţile prevăzute mai sus, dreptul de proprietate conferit de acest act este imprescriptibil, conform art. 480 C. civ. şi nu poate fi luat din mâinile proprietarului de drept decât pentru cauza de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, aşa cum prevede art. 481 C. civ.
Statul nu putea să devină proprietar asupra imobilului său şi să dispună de el, făcând acte de vânzare, întrucât nu a respectat condiţiile expres şi limitative prevăzute de art. 644-645 C. civ., neefectuând nici un fel de plată către recurentă a contravalorii bunului şi neţinând cont de vreun accept al său de a primi despăgubiri în locul imobilului propriu-zis.
Singura modalitate de a intra în legalitate este aceea de a i se restitui în natură bunul revendicat.
- Criteriul esenţial pentru stabilirea preferabilităţii unuia dintre titlurile în concurs este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern, pe care fiecare parte le are la dispoziţie, pentru a obţine o despăgubire efectivă. Acest criteriu nu a fost aplicat în cauză, iar dacă ar fi fost aplicat, instanţa de apel ar fi putut constata că pârâţii au la dispoziţie în dreptul intern mijloace mult mai eficiente decât foştii proprietari, care nu au dreptul la niciun fel de despăgubire efectivă, fie prin intermediul acţiunii în evicţiune de drept comun, pentru care există o practică constantă şi consistentă a instanţelor judecătoreşti, fie prin intermediul acţiunii izvorâte din dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin admiterea acţiunii în revendicare, nu se poate spune că pârâţilor li s-ar fi creat un prejudiciu disproporţionat, în schimb, pentru vechii proprietari, în lipsa posibilităţii acordării de masuri reparatorii în echivalent, singura soluţie este restituirea în natură.
Legea nr. 10/2001 nu acordă preferinţă dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar.
- Cu referire la necesitatea respectării deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta a opinat că primează convenţia în faţa legii interne, iar în privinţa stabilităţii raporturilor juridice, aceasta a fost încălcată în mod grav şi destabilizator prin vânzarea imobilului de către stat către paraţi în timp ce era în soluţionare cererea sa de restituire în natură a imobilului, în baza Legii nr. 112/1995.
De asemenea, pretinde că avea o speranţă reală de restituire prin constituirea dosarului la Comisia Locala de Aplicare a Legii nr. 112/1995, cerere care nu s-a soluţionat nici până în ziua de astăzi, din vina prepuşilor statului postcomunist, timp în care acest stat a încălcat „suveran” Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a făcut înstrăinări împotriva instituţiei dreptului de proprietate.
În drept, recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ, solicitând, totodată, judecarea cauzei şi în lipsa, conform art. 242 C. proc. civ.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile de recurs formulate, care se circumscriu motivului legal de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, iar nu aceluia indicat doar formal de către recurentă, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (niciuna din criticile dezvoltate de aceasta în motivarea recursului neinvocând măcar lipsa motivării deciziei atacate ori faptul că aceasta ar cuprinde motive contradictorii sau străine cazului), Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Critica prin care recurenta susţine că abordarea instanţei de apel, care, în prezenţa titlurilor de proprietate deopotrivă valabile ale reclamantei şi pârâţilor, a dat câştig de cauză acestora din urmă pentru a nu crea noi greutăţi prin atenuarea unor neajunsuri deja produse şi aplicând, totodată, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ar fi nelegală şi nerezonabilă, nu poate fi reţinută.
Caracterul legal al soluţiei adoptate în cauză este, de fapt, recunoscut implicit de către reclamantă atunci când îşi formulează critica, întrucât afirmă că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Dar, instanţa de apel, ca şi cea de primă instanţă, în adoptarea soluţiei criticate nu doar dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 au făcut aplicarea, ci şi îndrumărilor cu caracter obligatoriu ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii menit să uniformizeze practica judiciară creată chiar în privinţa acţiunilor similare celei de faţă, sau principiilor jurisprudenţiale ale C.E.D.O., ce au stat la baza soluţionării cauzei M. Atanasiu ş.a. împotriva României, elemente de referinţă la care s-a raportat şi recurenta în cererea sa de chemare în judecată, aşa cum rezultă din motivarea acesteia.
Evaluând situaţia drepturilor şi titlurilor fiecăreia dintre părţile în conflict în raport cu bunul imobil revendicat şi făcând aplicarea regulilor cu valoarea de principiu stabilite prin decizia nr. 33/2008, în mod legal şi corect s-a stabilit de către instanţele de fond că soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare nu mai poate avea loc după regulile clasice, care presupuneau observarea titlurilor părţilor şi a drepturilor autorilor lor în vederea recunoaşterii preferabilităţii aceluia care era considerat mai bine caracterizat prin vechime sau origine.
Fiind vorba despre o acţiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de statul comunist, care a fost introdusă la 10 ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (în domeniul de aplicare al căreia intră şi bunul litigios) împotriva terţilor dobânditori de la stat, soluţionarea acesteia nu ar putea avea loc cu ignorarea nici a realităţilor juridice, istorice şi sociale ce au succedat preluării abuzive de către stat şi nici a cadrului normativ în vigoare la data promovării acţiunii.
Angajamentele asumate de statul român, ca parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de respectare a acestor drepturi în conţinutul şi limitele lor determinate prin convenţie şi protocoale adiţionale ratificate, se referă la acţiunile şi actele acestuia ulterioare momentului aderării sale la convenţie (18 mai 1994), în mod constant în jurisprudenţa sa, instanţa europeană subliniind că un stat nu este ţinut să răspundă pentru acte sau fapte care aparţin unui anumit regim politic trecut al său, dacă au fost săvârşite anterior momentului aderării acestuia la Convenţie.
Faţă de susţinerea recurentei, în sensul că, în considerarea angajamentelor asumate ca parte la convenţie, după 18 mai 1994, România, prin puterea sa legislativă, nu putea să emită acte normative în materia proprietăţii decât în ceea ce priveşte folosinţa bunurilor proprietate privată şi numai în condiţiile expres prevăzute de alin. (2) al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, este de menţionat că însăşi curtea europeană a recunoscut statelor membre cu un trecut istorico-politic similar celui al Statului român, deplina libertate de a decide în sensul adoptării sau nu a unei legislaţii cu caracter reparator.
Potrivit jurisprudenţei sale, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenţia (c. Jantner împotriva Slovaciei, par.34).
Aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, instanţa europeană acceptând că, datorită unei cunoaşteri directe a societăţii lor şi a nevoilor acesteia, autorităţilor naţionale trebuie să li se recunoască dreptul suveran de opta asupra soluţiei legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităţilor economico-sociale-financiare şi intereselor lor politice (M.Atanasiu contra României).
Soluţionând prezenta acţiune în revendicare, niciuna dintre instanţe nu a negat valabilitatea titlului de proprietate pe care reclamanta îl deţine în legătură cu bunul imobil litigios însă, cum s-a arătat, actualul cadru normativ în care se judecă cererea sa de chemare în judecată impune luarea în considerare şi a realităţilor socio-juridice prin care a trecut bunul de-a lungul timpului, de la momentul preluării sale abuzive şi până la epoca actuală, când, ulterior anilor "90, acesta a intrat sub regimul legilor cu caracter reparator nr. 112/1995 şi nr. 10/2001.
Nu dreptul ori titlul statului asupra imobilului, pe care reclamanta îl neagă ori căruia îi contestă valabilitatea, au fost opuse dreptului şi titlului său de proprietate, ci dreptul şi titlul de proprietate pe care terţii dobânditori le-au dobândit în mod valabil asupra bunului revendicat, în temeiul unei legislaţii care le-a recunoscut această posibilitate legală şi al cărei beneficiu recurenta putea să-l înlăture pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului lor de vânzare-cumpărare.
Aşa cum în mod corect a menţionat instanţa de apel, acţiunea cu acest obiect introdusă de recurentă abia la 19 ianuarie 2009 (sub nr. 2060/3/2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti), în condiţiile în care dispoziţiile art. 45 alin. final al Legii nr. 10/2001 au prevăzut un termen limită de 18 luni de la intrarea în vigoare a legii (14 feb.2001) pentru promovarea acestor acţiuni, a fost respinsă ca prescrisă, orice argumente prin care aceasta ar mai susţine astăzi nevalabilitatea titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi nemaiputând fi discutate ori analizate întrucât s-ar permite eludarea în acest fel a dispoziţiilor excepţionale şi speciale ale art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001.
Nu instanţele de judecată ce au soluţionat prezenta acţiune i-au înlăturat recurentei posibilitatea de a obţine beneficiul restituirii în natură, ci ea însăşi, prin modul în care s-a raportat la Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia s-a dovedit că a formulat doar o notificare la 5 aprilie 2001 şi apoi o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul intimaţilor-pârâţi, cu depăşirea termenului special de prescripţie de 18 luni. Ineficacitatea modului în care recurenta a acţionat, deşi aceasta pretinde şi în prezent că avea de invocat motive de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, nu justifică, după cum solicită, recunoaşterea posibilităţii sale de „a intra în legalitate” prin restituirea bunului revendicat în natură, în alte condiţii decât actualul cadru normativ o permite.
În ceea ce priveşte criteriul de stabilire a preferabilităţii unuia din titlurile în concurs, pe care recurenta îl propune, cu referire la identificarea mijloacelor juridice din dreptul intern pe care fiecare dintre părţi le are la dispoziţie pentru a obţine o despăgubire efectivă pentru ipoteza „lipsirii” de proprietate, Înalta Curte precizează că acesta nu ar putea fi avut în vedere, neputând fi dedus nici din soluţiile legislative ale Legii nr. 10/2001, neregăsindu-se nici în principiile şi regulile de unificare a practicilor în judecarea acţiunilor în revendicare, similare celei de faţă, ale deciziei nr. 33/2008, nici în jurisprudenţa C.E.D.O. şi nici măcar la nivelul jurisprudenţei interne ulterioare pronunţării deciziei nr. 33/2008.
Dimpotrivă, Înalta Curte apreciază că, dând eficienţă criteriilor de soluţionare a acţiunilor în revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, impuse cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, dar şi principiilor jurisprudenţiale ale C.E.D.O., astfel cum au fost conturate în cauza pilot M. Atanasiu ş.a contra României, instanţele de fond au pronunţat o soluţie legală şi temeinică în raport cu elementele ce se regăsesc în situaţia juridică a fiecăreia din părţile litigante, privitor la imobilul disputat.
Astfel, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în mod corect acestea au observat că acţiunea sa în revendicare nu are ca temei „un bun” în sensul convenţiei deoarece aceasta nu deţine nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că autorul său nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul său.
Instanţa de apel a aplicat în mod corect principiile jurisprudenţiale ale C.E.D.O. conturate în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi cu noţiunea de „bun”, făcând trimitere la hotărârea pilot pronunţată în cauza M. Atanasiu ş.a contra României şi explicând pe larg revirimentul jurisprudenţial ce a avut loc la nivelul instanţei europene în această speţă şi consecinţele acestuia asupra modului de soluţionare a acţiunilor în revendicare de tipul celei de faţă, astfel încât instanţa de recurs nu va mai relua aceste explicaţii.
Constatând că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui în natură apartamentul revendicat şi că singurele demersuri iniţiate de aceasta până în prezent în scopul obţinerii unei reparaţii pentru imobilul din Bucureşti, sector 2, au fost cele întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, concretizate în trimiterea unei notificări (nefinalizată) şi în promovarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1997, respinsă ca prescrisă, în mod corect s-a apreciat, în acord cu aceeaşi jurisprudenţă a C.E.D.O., că reclamanta deţine în legătură cu bunul revendicat cel mult „un interes patrimonial”, întemeiat pe dispoziţiile cu caracter reparator ale Legii nr. 10/2001, de a fi despăgubită, în măsura în care dovedeşte întrunirea tuturor condiţiilor legale.
Spre deosebire însă de recurentă, intimaţii deţin în patrimoniul lor „un bun actual”, dobândit în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care este deplin valabil, nedesfiinţat pe calea procedurală special reglementată de legiuitor în scopul verificării legalităţii acestuia, prin dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, şi care se bucură de prezumţia de legalitate, conferindu-le recunoaşterea dreptului la un bun, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., care se impune a fi protejat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi a principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În considerarea acestor elemente ale cauzei şi evaluând corect situaţia juridică a fiecăreia din părţile litigante în legătură cu bunul litigios, în mod corect s-a apreciat de către ambele instanţe de fond, că intimaţii care deţin în patrimoniul lor un bun actual, în temeiul unui titlu legal, ce nu a fost desfiinţat pe căile legale puse la dispoziţia celor interesaţi de către legiuitor, se regăsesc într-o situaţie favorabilă, care se impune a fi ocrotită, dându-li-se prevalenţă în concursul cu succesorul fostului proprietar al imobilului.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, care consideră că în faţa legii interne primează convenţia, este de precizat că în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile deciziei 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în alin. patru al dispozitivului acesteia menţionându-se în continuare că „Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”, şi, desigur, în măsura în care acţiunea celui ce revendică are ca temei existenţa unui „bun” în patrimoniul său, în sensul dat acestei noţiuni prin decizia C.E.D.O. pronunţată în cauza M.Atanasiu ş.a. contra României, după cum în mod corect a explicat instanţa de apel. Nevoia şi imperativul ocrotirii deopotrivă a acestor valori, au fost deseori afirmate în jurisprudenţa instanţei europene, în cauze precum Raicu împotriva României, Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe, Brumărescu contra României şi, prin soluţia adoptată în cauza de faţă, instanţele de fond nu au făcut decât să dea curs îndrumărilor cu caracter obligatoriu ale deciziei în interesul legii, în fundamentarea cărora s-a avut în vedere jurisprudenţa C.E.D.O.
În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.A.A., împotriva deciziei nr. 42 A din 18 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4347/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4350/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
