ICCJ. Decizia nr. 4354/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4354/2013
Dosar nr. 70465/3/2011
Şedinţa publică din 9 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii A.A., M.V.N., A.R.E., A.I.D., A.G.M., A.A., A.A.S. au solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, obligarea acestuia la repararea daunelor morale pricinuite pentru infracţiunea de ucidere din culpă, a fiului şi respectiv, fratelui reclamanţilor, S.I., de către M.M.C., prin plata sumei de 625.000 euro, astfel: 150.000 euro către partea vătămată A.A., mama victimei; 100.000 euro pentru M.V.N., soră şi câte 75.000 euro pentru fraţii vitregi după mamă (A.R.E., A.I.D., A.G.M., A.A., A.A.S.).
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că S.I. şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină produs de M.M.C. Acesta din urmă a fost condamnat prin sentinţă penală la 3 ani închisoare pentru ucidere din culpă. Reclamanţii au arătat că au formulat prezenta acţiune pe cale separată, conform art. 19 alin. (1) C. proc. pen. Făptuitorul nu era asigurat la data producerii accidentului la nicio societate de asigurare, iar pârâtul este un organism de despăgubire a persoanelor prejudiciate care au fost implicate într-un accident provocat de un vehicul neidentificat sau care nu avea asigurare R.C.A. valabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 22 mai 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a disjuns cererea de chemare în garanţie formulată de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii împotriva lui M.M.C.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii s-a constituit în baza prevederilor art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, iar potrivit art. 3 alin. (1) din ordinul nr. 1/2008, în vigoare la data producerii accidentului, referitor la normele privind Fondul de Protecţie a victimelor străzii, Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării.
Totodată, s-a reţinut că, potrivit art. 6 alin. (6) din ordinul nr. 1/2008, cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României se stabileşte în strictă conformitate cu normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului.
De aceea, tribunalul a constatat că la aprecierea cuantumului despăgubirilor ce ar putea fi acordate de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, în situaţia în care un accident a fost produs de un vehicul cu privire la care nu exista încheiată asigurarea obligatorie de răspundere, se ţine seama în mod obligatoriu, de criteriile de apreciere atât a răspunderii celui vinovat de producerea accidentului, cât şi de criteriile de cuantificare a eventualelor prejudicii.
În acest context, analizând hotărârile penale pronunţate cu privire la condamnarea numitului M.M.C., care se afla la volanul vehiculului cu care s-a produs accidentul, tribunalul a reţinut acţiunile comune la care au participat acesta, S.I., I.A. şi I.C. Astfel, aceştia au decis împreună, după ce au consumat băuturi alcoolice, să se deplaseze cu un vehicul proprietatea inculpatului, neînmatriculat în circulaţie, în localităţi vecine pentru „a aduna fete pentru o petrecere care urma a se desfăşura la locuinţa inculpatului”. Înainte de plecare, inculpatul a montat plăcuţe false la vehicul, după care a condus vehiculul (în care se aflau ceilalţi prieteni) spre localitatea T.; pe drum, nereducând viteza la observarea indicatorului „curbă deosebit de periculoasă”, a provocat lovirea vehiculului de un parapet de beton, rotirea în aer a acestuia şi căderea vehiculului pe plafon, într-un canal de irigaţii adânc de 15-20 m.
Faţă de aceste elemente de fapt, împrejurarea că numiţii M.M.C., S.I., I.A. şi I.C. au consumat băuturi alcoolice, au căzut de acord asupra deplasării într-un vehicul care nu corespundea tehnic pentru aceasta, neînmatriculat în circulaţie şi au montat o plăcuţă falsă, a condus la concluzia că toţi aceştia şi-au asumat riscul producerii unui eveniment rutier. Cu atât mai mult, cu cât toţi cunoşteau că M.M.C. consumase băuturi alcoolice, ştiau cantitatea de alcool consumată, aşa încât trebuiau şi puteau realiza urmările care s-ar fi putut produce în cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată puternic sub influenţa alcoolului.
Tribunalul a apreciat că acceptarea deplasării într-un vehicul, cunoscându-se starea de ebrietate a celui care va conduce, precum şi îndemnarea reciprocă la un asemenea act, conduc la o culpă exclusivă, pentru consecinţele produse, asupra persoanelor care au contribuit la aducerea la îndeplinire a actelor materiale în urma cărora s-a produs rezultatul.
În consecinţă, niciunul dintre reclamanţi nu se poate pretinde victimă prejudiciată moral, având în vederea asumarea în integralitate a riscului producerii unui accident cu consecinţe deosebit de grave de către ruda lor.
Cererea de chemare în garanţie a fost disjunsă faţă de împrejurarea că nu a fost susţinută la niciun termen de judecată, astfel încât ar fi întârziat judecata cererii principale.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii arătând că judecătorii fondului au încălcat autoritatea de lucru judecat în privinţa vinovăţiei pentru producerea accidentului, stabilită definitiv pe latură penală.
Prin decizia nr. 28/A din 4 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în fapt, că prin sentinţa penală nr. 242/2009 a Judecătoriei Mangalia, a fost condamnat inculpatul M.M.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea unui concurs de infracţiuni la legea circulaţiei, vătămare corporală şi ucidere din culpă. Inculpatul a condus un autoturism fără a poseda permis de conducere şi aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, situaţie cunoscută şi defunctului S.I. care a acceptat să călătorească în maşina condusă de inculpat, fiind la rândul său sub influenţa băuturilor alcoolice.
S-a constatat că prima instanţă a respins acţiunea apreciind, raportat la elementele de fapt ale pricinii, că defunctul S.I. a acceptat riscul morţii sale, urcându-se într-o maşină condusă de un şofer în stare de ebrietate şi fără permis de conducere.
Critica acestui raţionament formulată de apelanţi, constând în aceea că astfel s-ar fi reevaluat vinovăţia în producerea accidentului, stabilită deja irevocabil prin sentinţa penală în sarcina lui M.M.C., a fost apreciată nefondată.
Aceasta, întrucât judecătorul fondului nu a făcut referiri la culpa penală a celor implicaţi în accident, ci la o „culpă morală”, aspect sub care defunctul S.I. este, într-adevăr, exclusiv responsabil pentru decizia sa de a se urca într-un autoturism condus de un şofer în stare de ebrietate şi fără permis de conducere.
În acest context, acordarea de daune morale nu este justificată, vinovăţia penală a celui ce a condus autoturismul nefiind suficientă, prin ea însăşi, să înlăture vinovăţia fiecăruia dintre cei implicaţi în accident.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi care au susţinut caracterul nelegal sub următoarele aspecte:
- Prin soluţia adoptată, instanţele de fond au nesocotit efectele autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, care a analizat şi a stabilit elementele referitoare la infracţiune, autor, prejudiciu şi legătura de cauzalitate.
- Considerentul instanţei de apel, conform căruia inculpatul a răspuns penal, astfel încât se poate discuta asupra eventualelor daune materiale rezultate din accident iar nu asupra celor morale, vine, de fapt, în sprijinul pretenţiilor reclamanţilor referitoare la acordarea despăgubirilor, având în vedere că în lege nu se face distincţie după cum „daunele materiale ar fi rezultatul vinei penale iar daunele morale consecinţele vinei morale”.
În realitate, daunele morale sunt componentă a prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii, la fel ca şi în situaţia daunelor materiale, singura deosebire constând în obiectul acestor despăgubiri.
- Instanţele de fond trebuiau să observe că lipsa unei asigurări valabile atrage obligaţia Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii să acopere prejudiciul, existând un singur caz în care asigurătorul este exonerat de răspundere faţă de terţe persoane vătămate, respectiv atunci când acesta „poate dovedi că persoanele prejudiciate ştiau că vehiculul respectiv era furat”, aşa cum rezultă din art. 27 al ordinului nr. 21/2008 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.
Cum în speţă nu se regăseşte situaţia menţionată, rezultă că intimatul are obligaţia plăţii despăgubirilor, aşa cum s-a solicitat prin acţiunea introductivă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a cerut respingerea recursului, arătând că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a normelor privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, în condiţiile în care victima pentru a cărei pierdere se solicită despăgubiri a avut, ea însăşi, o atitudine culpabilă (consumând băuturi alcoolice împreună cu inculpatul şi hotărând să plece împreună cu acesta, deşi ştia că nu posedă permis de conducere şi că autovehiculul nu este înmatriculat).
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente:
- Contrar susţinerii recurenţilor, instanţele de fond nu au nesocotit efectele autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale (de condamnare a inculpatului M.M.C., a cărui faptă a avut drept consecinţă moartea victimei de pe urma căreia se pretind despăgubiri morale) şi nici modalitatea în care se repercutează acestea în procesul civil.
Dimpotrivă, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 22 C. proc. pen. („hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”) şi efectului pozitiv, sub aspectul statuărilor jurisdicţionale care nu mai pot fi contrazise, pe care îl produce hotărârea penală în procedura civilă ulterioară.
Astfel, ceea ce interesa pentru rezolvarea acţiunii civile îndreptate de către succesorii victimei nu împotriva inculpatului, ci împotriva unei terţe persoane (Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii) erau circumstanţele de fapt în care s-a produs infracţiunea, pentru a se verifica în ce măsură devenea incidenţă legislaţia specială reparatorie.
În mod eronat se pretinde de către recurenţi că instanţele fondului ar fi procedat la o reevaluare a vinovăţiei inculpatului pe baza căreia s-a pronunţat condamnarea în procesul penal, nesocotindu-se, astfel, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale.
În realitate, verificările au vizat atitudinea victimei, pentru a se stabili dacă poate fi antrenată răspunderea intimatului.
Or, fără să contrazică cele statuate de către instanţa penală ci, dimpotrivă, fundamentându-şi soluţia pe cele stabilite de aceasta în legătură cu fapta inculpatului, instanţele civile de fond au reţinut, ceea ce interesa la speţă, circumstanţele factuale ale săvârşirii acesteia, respectiv, că victima, împreună cu inculpatul şi alte două persoane au consumat băuturi alcoolice şi au hotărât să plece cu autoturismul deşi ştiau că acesta nu este înmatriculat, iar inculpatul nu posedă permis de conducere.
În felul acesta, s-a dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat în penal, instanţa civilă fundamentându-şi soluţia pe cele dezlegate jurisdicţional de hotărârea penală în legătură cu fapta şi împrejurările săvârşirii acesteia.
Aceste elemente de fapt se impuneau a fi valorificate în procedura judiciară civilă, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (5) din ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a normelor privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, conform cărora „nu pot beneficia de despăgubiri din Fond persoanele care au urcat de bunăvoie în vehiculul vinovat de producerea accidentului, dacă se dovedeşte că acestea ştiau că vehiculul respectiv nu era asigurat (...)”.
Ignorând cadrul judecăţii şi faptul că acţiunea în răspundere civilă delictuală nu este îndreptată împotriva inculpatului, ci împotriva unui terţ (a cărui răspundere fiind angajată ca o protecţie şi garanţie a recuperării prejudiciilor de către victime, presupune şi o anumită atitudine din partea acestora din urmă), recurenţii confundă elementele celor două forme de răspundere juridică.
Împrejurarea că inculpatului M.M.C. i s-a angajat răspunderea penală nu este suficientă pentru a duce şi la angajarea, faţă de succesorii victimei, a răspunderii civile pentru daune morale, având în vedere condiţiile angajării acestei răspunderi, neîntrunite în speţă.
Deşi instanţa de apel face în mod impropriu referire la „vinovăţia penală şi la cea morală”, în realitate, din conţinutul considerentelor deciziei rezultă că au fost avute în vedere cele două forme ale răspunderii (penală şi civilă) şi imposibilitatea angajării răspunderii Fondului faţă de situaţia exoneratoare existentă (cunoaşterea faptului că autovehiculul nu era Înmatriculat şi deci, nici asigurat).
De asemenea, sunt greşite referirile pe care le fac recurenţii-reclamanţi la dispoziţiile art. 27 pct. 10 din ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, ca fiind singurele de natură să exonereze asigurătorul de plata despăgubirilor (respectiv, atunci când persoanele aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul ştiau că vehiculul respectiv era furat).
Formularea unei asemenea critici ignoră din nou cadrul judecăţii, având în vedere că reclamanţii nu s-au îndreptat cu acţiunea în despăgubiri împotriva unui asigurător (ipoteză exclusă, de altfel, în condiţiile în care autovehiculul nu era asigurat), ci împotriva Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, aşa încât sediul materiei nu este cel la care fac aceştia referire, ci, aşa cum s-a arătat, ordinul nr. 1/2008, dat în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 32/2000 (privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurătorilor).
Or, raportat la dispoziţiile art. 5 alin. (5) din ordinul nr. 1/2008 menţionat anterior, care înlătură obligaţia de plată a despăgubirilor pentru situaţia în care victima cunoştea că autovehiculul nu era asigurat (în speţă, acest element de fapt rezultând din hotărârea penală care, stabilind asupra elementului material al infracţiunii, a avut în vedere împrejurările săvârşirii acesteia), soluţia pronunţată de instanţele anterioare este una legală.
Faţă de aceste considerente, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor deduse judecăţii, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.A., M.V.N., A.R.E., A.I.D., A.G.M., A.A., A.A.S., împotriva deciziei nr. 28 A din 4 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4353/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4355/2013. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
