ICCJ. Decizia nr. 4357/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4357/2013
Dosar nr. 2142/1/2013
Şedinţa publică din 9 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2146 din 30 noiembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de constatare a nulităţii dispoziţiei din 1997 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că a fost investită prin sentinţa civilă nr. 2303 din 18 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în cauza cu nr. unic X1 exclusiv cu judecarea capătului de cerere privind anularea dispoziţiei din 17 februarie 1997 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, iar orice modificări ale acţiunii prin care se completează cererea de chemare în judecată cu alte capete de cerere şi eventual alţi pârâţi cu privire la cauza al cărei fond a fost judecat prin sentinţa civilă sus menţionată exced limitelor judecăţii, motiv pentru care nu pot fi avute în vedere.
Prin decizia civilă nr. 300/A din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei sus-menţionate, reţinând, în esenţă, că acesta nu a făcut dovada unei cauze de nulitate absolută care să afecteze dispoziţia din 17 februarie 1997 emisă de către Primarul General al Municipiului Bucureşti în executarea sentinţei civile nr. 11367/1996 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti.
Împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 13157/1998 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a dispus obligarea SC A. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu nu poate conduce la concluzia că la data emiterii dispoziţiei din 17 februarie 1997 în patrimoniul reclamantului exista un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce această hotărâre judecătorească nu a fost pusă în executare până în prezent.
Prin decizia civilă nr. 1551 din 21 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului împotriva deciziei instanţei de apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a aplicat în mod just dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. privind pronunţarea instanţei pe cele două capete de cerere, respectiv, aceasta s-a considerat investită cu soluţionarea cererii de constatare a calităţii dispoziţiilor din 17 februarie 1997, cererile fiind depuse ulterior primei zi de înfăţişare.
Cu privire la legalitatea dispoziţiei a cărei anulare se cere, instanţa de recurs a constatat că decizia a cărei nulitate se invocă a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu se relevă neregularităţi de fond sau de formă ale acesteia, altele decât nemulţumirea exprimată de reclamant cu privire la situaţia juridică a imobilului, aspect care a fost tranşat irevocabil de instanţele de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul G.E., formulând următoarele critici:
I. Instanţa a omis a se pronunţa asupra unuia din motivele de casare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 9, hotărârea pronunţată fiind, astfel, dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 215/2001 şi a Legii nr. 69/1991, în sensul că în mod greşit a constatat că dispoziţia din 17 februarie 1997 având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 2, este legală, în condiţiile în care, potrivit probatoriilor administrate în cauză, s-a dovedit că aceasta a fost emisă cu încălcarea legilor privind proprietatea publică şi privată, primarul general neavând nicio calitate juridică de a dispune de bunul respectiv şi neputând invoca, în apărare, faptul că a pus în executare o hotărâre judecătorească, atâta timp cât nu a fost parte în litigiu.
II. Nu a fost cercetat motivul de ordine publică privitor la înscrisurile administrate în recurs în ceea ce priveşte folosirea de înscrisuri oficiale fictive şi anume, nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între familia A. şi I.P. şi M.P., referitor la imobilul situat în Bucureşti, sector 2, înscris ce a fost folosit la Judecătoria sector 2 în Dosarul nr. 9995/1996 şi a creat o falsă realitate juridică cu privire la imobilul în discuţie.
În acest fel, prin folosirea de înscrisului fictiv mai sus arătat a fost întocmită dispoziţia administrativă din 17 februarie 1997, a cărei anulare se impune prin prezenta contestaţie, ca efect al desfiinţării celor trei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la aceasta.
Prin memoriul depus la data de 14 iunie 2013, contestatorul arată că a formulat două contestaţii în anulare, una vizând Legea nr. 69/1991, respectiv, faptul că imobilul în discuţie este proprietate de stat, neputând fi retrocedat conform dispoziţiilor art. 480 C. civ. vechi, iar cealaltă vizând încălcarea ordinii publice, respectiv, faptul că înscrisurile administrate în recurs sunt fictive şi conturează o situaţie juridică falsă a imobilului, în sensul că statul român a preluat imobilul fără titlu juridic.
Contestaţia în anulare este nefondată, pentru următoarele argumente:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural,
Pentru a fi incident motivul de contestaţie prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat de către contestator, este necesar ca instanţa de recurs să fi omis din greşeală vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte.
Argumentele invocate trebuie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanţa neavând obligaţia de a analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de modificare corespunzătoare argumentelor respective.
Recursul formulat de contestator a fost calificat de către instanţă ca fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar din analiza deciziei ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, rezultă că instanţa a analizat aspectele deduse judecăţii pe care, în final, le-a apreciat ca fiind nefondate.
Astfel, recursul contestatorului a vizat, în esenţă, două aspecte, respectiv, pe de o parte, greşita neluare în considerare a precizărilor la acţiune formulate de către acesta în afara termenului procedural, iar pe de altă parte, greşita constatare că în cauză nu sunt incidente cauzele de nulitate referitoare la dispoziţia primarului din 17 februarie 1997.
Asupra ambelor chestiuni, instanţa de recurs s-a pronunţat, motivat, în cauză nefiind incidente motivele de contestaţie în anulare invocate de către petent.
Referitor la modificarea acţiunii, instanţa de recurs a reţinut că aceasta nu se poate face decât până la prima zi de înfăţişare, conform dispoziţiilor art. 130 şi 132 C. proc. civ., soluţia instanţelor anterioare în acest sens fiind corectă, iar referitor la fondul cauzei, a reţinut că dispoziţia contestată a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătoreşti, nefiind constatate neregularităţi de fond sau de formă, altele decât nemulţumirile exprimate de reclamant cu privire la situaţia juridică a imobilului, aspect care a fost tranşat irevocabil de instanţele anterioare.
Cu prilejul analizării recursului nu au fost invocate sau constatate motive de ordine publică, astfel încât nici sub acest aspect criticile contestatorului nu sunt întemeiate.
Faţă de cele arătate mai sus, rezultă că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluţiei adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de reclamant nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Contestatorul solicită, în realitate, să se reaprecieze o serie de aspecte care ţin de situaţia de fapt or, faţă de configuraţia art. 318 C. proc. civ., acest lucru nu este permis în soluţionarea contestaţiei în anulare.
Împrejurările relevate de contestator în susţinerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context şi care exced motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., întrucât deturnează scopul şi finalitatea textului legal arătat, încercându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.
Interpretarea şi aprecierea probatoriilor ori a dispoziţiilor legale incidente într-o anumită cauză este atributul instanţei de judecată astfel învestită şi reprezintă expresia principiului rolului activ al acesteia, neputând constitui premise ale formulării unor căi extraordinare de atac.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de G.E., împotriva deciziei nr. 1551 din 21 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4356/2013. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 4358/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
