ICCJ. Decizia nr. 4438/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4438 /2013
Dosar nr. 424/115/2010
Şedinţa publică din 10 octombrie 2013
Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 4 februarie 2013 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin reclamanţii D.E. şi D.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2 milioane euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că D.V. tatăl reclamantului D.M., respectiv soţul reclamantei D.E., a fost condamnat prin sentinţa nr. 760 din 14 august 1950 la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecţională, pentru comiterea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 209 pct. III C. pen.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 443 din 4 martie 2010 (îndreptată prin încheierea din 26 mai 2010), Tribunalul Caraş-Severin a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii D.E. şi D.M. faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, în sensul că acesta a fost obligat să le plătească reclamanţilor câte 10.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că la situaţia de fapt reţinută sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, reclamanţii sunt fiul şi soţia lui D.V., care a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. III C. pen., executând efectiv pedeapsa în regimul detenţie grea la Penitenciarul Poarta Albă în perioada 29 martie 1950-15 septembrie 1953.
Ca urmare a detenţiei, D.V. a avut de suferit o mulţime de dureri fizice şi psihice, cauzate de bătăile primite, de proasta alimentaţie, de lipsa de asistenţă medicală, de umilinţele suportate şi de muncile foarte grele la care a fost supus.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa a avut în vedere că, după eliberare D.V. a rămas o persoană bolnavă, care nu a mai putu să muncească la capacitate normală pentru a-şi întreţine familia şi a fost în continuare persecutat, cu greu găsindu-şi un loc de muncă şi acela inferior pregătirii sale şi mult mai prost plătit.
Din cauza condamnării politice suferite de tatăl, respectiv soţul lor, accesul reclamanţilor la viaţa socială şi politică a comunităţii a fost restrâns, iar accesul la continuarea educaţiei, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind interzis. Toate aceste restricţii au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existenţa fizică a omului, la sănătate şi integritate corporală, la demnitate, onoare şi alte valori similare, (printre care şi accesul la învăţătură) valori cuprinse în drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Prin decizia nr. 340A din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanţii D.E. şi D.M. împotriva sentinţei civile nr. 443 din 4 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat instituţia pârâtă să plătească fiecărui reclamant echivalentul în RON la data executării hotărârii a sumei de 5.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Au fost menţinute în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reţinut că despăgubirile acordate de instanţa de fond nu sunt un motiv de îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, reprezentând reparaţia materială a prejudiciului suferit de moştenitorii persoanei condamnate politic.
Acesta trebuie acordat cu atât mai mult cu cât nedreapta hotărâre de condamnare nu a fost recunoscută ca atare şi nici desfiinţată pentru ca persoanele îndreptăţite să beneficieze în acest fel măcar de o minimă satisfacţie de ordin moral.
Cuantumul acestora urmează a fi însă redimensionat, având în vedere limitele impuse în materie de modificările aduse Legii nr. 221/2009 din O.U.G. nr. 62/2010, care se aplică şi în cauzele aflate în curs de soluţionare dar pentru care nu au fost pronunţate hotărâri definitive (cum este şi cea de faţă) şi, care, stabilesc pentru soţia supravieţuitoare a persoanei condamnate politic şi pentru descendenţii săi de gradul I un maxim de câte 5.000 euro, în echivalent în RON, la data plăţii lor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii D.E. şi D.M., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Reclamanţii D.E. şi D.M. au criticat decizia recurată, pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Au arătat că prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2001.
Prin acest act normativ sunt declarate neconstituţionale prevederile legale în baza cărora curtea de apel a modificat cuantumul daunelor morale.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin a criticat decizia pentru aplicarea greşită a legii.
A arătat că sentinţa penală în baza căreia a fost condamnat D.V. nu a fost desfiinţată nici până în prezent.
A mai precizat şi că sumele acordate de instanţa de apel sunt nejustificate în raport de prejudiciul suferit, transformându-se în izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de criteriul echităţii la acordarea sumelor de bani.
Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte urmează a le respinge, ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Critica reclamanţilor referitoare la împrejurarea că instanţa de apel nu a avut în vedere decizia pronunţată de Curtea Constituţională nu este fondată, aceasta neproducându-şi efectele în cauză.
Aceasta deoarece Decizia nr. 1354 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar hotărârea recurată a fost pronunţată anterior, la data de 12 octombrie 2010.
Or, la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, reclamanţii aveau deja o hotărâre definitivă care le confirma dreptul la despăgubiri şi, ca atare, un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului .
Criticile formulate de pârât referitoare la nelegalitatea acordării daunelor morale sunt, de asemenea, nefondate.
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, varianta în vigoare la momentul pronunţării deciziei, „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945, alin. (2) lit. a) „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 207-209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/2.02.1948, cu modificările şi completările ulterioare”.
S-a reţinut ca situaţie de fapt că D.V. a fost condamnat prin sentinţa nr. 760 din 14 august 1950 la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecţională, pentru comiterea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 209 pct. III C. pen.
În mod corect au reţinut instanţele de fond că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 221/2009, reclamanţii fiind persoane îndreptăţite la acordarea de daune, în sensul legii, cu atât mai mult cu cât nedreapta hotărâre de condamnare nu a fost recunoscută ca atare şi nici desfiinţată pentru ca reclamanţii să beneficieze în acest fel măcar de o minimă satisfacţie de ordin moral.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor, instanţa de recurs urmează a le înlătura, ca nefondate.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziţiei făţişe faţă de regimul totalitar, dar şi acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi apoi având în vedere că mulţi dintre cei care au fost supuşi abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viaţă la data aplicării reparaţiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soţiei ori descendenţilor persoanelor respective.
Prin Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât şi criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege.
Î n contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 5.000 de euro pentru fiecare reclamant apare ca fiind conformă cu actul normativ mai sus indicat.
Suma acordată prin hotărârea recurată, cu titlu de daune morale, nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, cum greşit susţine recurentul, ci este o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 221/2009, aşa cum a fost modificată de O.U.G. nr. 62/2010 la situaţia de fapt.
Nu se poate refuza acordarea daunelor morale pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, această sumă ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru victima, cum greşit se pretinde în recurs.
De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoaşterii caracterului politic al condamnării tatălui reclamantei, ci i-au acordat acestuia şi despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma condamnării şi privării de libertate din motive politice, stabilind un cuantum al despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.
O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a C.E.D.O., care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare şi arestare pe nedrept, doar la constatarea încălcării convenţiei ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile.
Aşadar, nu se poate susţine că suma totală de 10.000 euro ar fi disproporţională faţă de traumele psihice şi fizice încercate de D.V. tatăl reclamantului D.M., respectiv soţul reclamantei D.E. , ca urmare a condamnării şi privării de libertate din motive politice a tatălui său.
Cuantumul despăgubirilor băneşti acordate respectă principiul proporţionalităţii cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice încercate de D.V. , raportat atât la durata privării de libertate, cât şi la situaţia sa socială concretă urmare a condamnării din motive politice.
Rezultă că legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul despăgubirilor acordate lui D.V. cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, recursurile formulate de reclamanţi şi de pârât urmează a fi respinse, ca nefondate, nefiind întrunite condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii D.E. (decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de D.M.) şi D.M. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 340A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4433/2013. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 4447/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
